Taina Sfintei Ascultari !

“ Problema cunoasterii voii lui Dumnezeu si a predarii intregii noastre fiinte vointei dumnezeiesti, e strans legata de cea a ascultarii. Staretul acorda acesteia din urma o importanta maxima nu numai pentru viata personala a oricarui monah si a oricarui crestin dar si pentru viata intregului “ trup al Bisericii” , si a intregii sale “ plinatati” (…) Staretul acorda o importanta cu totul deosebita ascultarii duhovnicesti fata de (…) parintele duhovnicesc, socotind-o ca un dar al harului, o Sfanta Taina a Bisericii. Cand se apropia de parintele sau duhovnicesc, el il ruga pe Domnul sa se milostiveasca de el prin slujitorul Sau, descoperindu-I voia Lui  i calea care duce la mantuire. Stiind ca intaiul gand ce se naste in suflet prin rugaciune e o indicatie data de sus, el pandea intaiul cuvant al parintelui sau duhovnicesc, intaia sa aluzie, si nu lungea dincolo de aceasta discutia. Aceasta e intelepciunea si taina adevaratei ascultari, al carui scop e de a cunoaste si implini voia lui Dumnezeu si nu cea a unui om. O asemenea ascultare duhovnicesca fara nici o obiectie sau impotrivire, nu numai exprimate , dar si launtrice, neexprimate, e in general conditia indispensabila pentru primirea predaniei vii. Predania vie a Bisericii transmisa de-a lungul veacurilor din generatie in generatie e unul din aspectele cele mai importante si , in acelasi timp,cele mai subtile ale vietii. Cand un povatuitor duhovnicesc nu intalneste nici o impotrivire din partea ucenicului sau, atunci, ca raspuns la credinta si smerenia acestuia, sufletul sau se deschide cu usurinta si poate chiar cu totul. Dar de indata ce in ucenic se iveste cea mai mica impotrivire fata de parintele duhovnicesc, firul predaniei se rupe si sufletul invatatorului se inchide in el insusi.

Adeseori gandim pe nedrept ca si parintele duhovnicesc” nu e si el decat om nedesavarsit” , ca trebuie “ sa-I explicam in amanuntime toate, astfel nu va intelege” , ca si el “ poate sa se insele cu usurinta” si, de aceea, trebuie sa-l “ corectam “. Dar al contrazice ci corecta pe parintele duhovnicesc inseamna a ne aseza noi insine mai presus de el si a inceta prin aceasta de a mai fi fii lui duhovnicestii .(…) Numai cine urmeaza calea unei ascultari sincere si totale poate patrunde in taina acestei comori. Un ucenic ( fiu duhovnicesc ) avizat se comporta fata de parintele sau duhovnic in felul urmator : in cateva cuvinte ii spune gandul sau esentialul starii lui, dupa care tace. La randul sau , parintele duhovnic care, inca de la inceputul convorbirii, se pune in stare de rugaciune, ii cere lui Dumnezeu sa fie luminat de har; daca sinte in sufletul sau o “ instiintare” sau “ incredintare”, el isi da raspunsul, dupa care discutia trebuie oprita. Caci daca lasam sa ne scape “ primul cuvant “ al parintelui duhovnic, puterea Tainei slabeste, si marturisirea risca sa se treansforme intr-o simpla discutie omeneasca. Daca ucenicul ( fiul duhovnicesc ) observa o atitudine corecta fata de Taina, “ incredintarea “ nu intarzie sa fie dat de Dumnezeu; dar daca, dintr-o pricina oarecare, acest lucru nu se produce, parintele duhovnicesc poate cere informatii suplimentare, si atunci numai ele vor fi binevenite. Dar daca fiul duhovnicesc nu da atentia cuvenita intaiului cuvant al parintelui duhovnic si il copleseste cu explicatiile, el isi tradeaza prin insasi acest fapt lipsa sa de incredere si de intelegere si asculta in realitate de o dorinta sectreta de a-l face pe parintele duhovnic sa incline spre propriul sau gand.Acest lucru marcheaza inceputul unui conflict psihologic, care,potrivit cuvantului Apostolului, este “ fara folos “ ( Evr 13,17)

Credinta in puterea Tainei, certitudinea faptului ca Domnul il iubeste pe om si nu-l paraseste niciodata pe cel ce s-a lepadat de voia sa proprie si de judecata sa individuala din dragoste pentru numele Sau si sfanta Sa vointa, il fac pe fiul duhovnicesc sa fie ferm si hotarat. Un adevarat ucenic, primind de la parintele sau duhovnic o porunca sau pur si simplu o povatuire, va merge in dorinta de a o implini pana la dispretul fata de moarte; aceasta pentru ca “ a trecut din moarte la viata “ (…) Dar cei ce nu se incred decat in voia lor proprie si in mintea lor, oricat de invatati si de iscusiti ar fi , pot sa se istovesca in ispravile ascetice cele mai aspre sau in lucrari de eruditie teologica, si nu vor ajunge sa stranga faramiturile care cad de la Tronul Milei. Staretul spunea : “ A crede in Dumnezeu e un lucru, a-L cunoaste e altceva “ .In uriasul ocean care e viata Bisericii,predania adevarata si curate a Duhului isi urmeaza calea ca un fir minuscul. Cine doreste sa se apropie de acest fir trebuie sa renunte la “ judecta sa proprie” . Acolo unde intervine “ judecata proprie” curatia piere inevitabil, caci intelepciunea si dreptatea omeneasca se impotrivesc intelepciunii si dreptatii lui Dumnezeu.( Rom 10,3 ) . Acest lucru pare intolerabil si chiar o nebunie pentru cei ce nu se incred decat in desteptaciunea lor, dar cine nu se teme sa se faca “ nebun “ va cunoaste viata si intelepciunea cea adevarata.”

Nota: Fragment preluat din cartea “Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul “ autor Arhim.Sofronie Saharov