"Pentru a ne pastra pacea sufleteasca trebuie sa intram mai des in noi insine si sa ne intrebam : unde sunt ? " Sfantul Serafim de Sarov


Faceți căutări pe acest blog

marți, 24 decembrie 2013

Vreme sfanta !

Vreme plina cui vorbesti ,
Si de ce ma ocolesti !?
Unde-ti este galsul gros
Si bradul cel mai frumos ?
 
Vreme rece ce-ai adus
Si de ce nu ma asculti ?!
Avem multe de facut
C-a venit din nou Cel Sfant !
 
Iti dau sarcina s-aduni,
Fulgi de nea din ceruri suri,
Si sa imi impodobesti,
Bradul meu cel din povesti.
 
Hai grabeste-te, nu sta !
Ca sa fie totul nea
Sa intampinam duios
Pe Pruncul cel mai frumos !
 
Stelelor si voi sa fiti
Pregatite sa-L slaviti
Pe Imparatul meu cel drag
Care m-a salvat din iad !
 
Norilor voi nu uitati,
Sa-ngraditi si pe-al meu brad,
Cu sclipiri si clinchete,
Vesele si rumene !
 
Padurilor voi ce visati?!
Glasul sa vi-l masurati,
Ca Ajunul e aproape
Si colindele-asteptate !
 
Toate, toti sa pregatiti
Ca la timp sa Il primiti
Pe Mantuitorul meu
Pe al nostru Domn din cer !


Nota : Aceasta poezie o dedic tuturor, alaturi de urarea sfanta si traditionala:  Sarbatori Fericite  si binecuvantate si La Multi Ani intru Hristos !

miercuri, 11 decembrie 2013

Sa nu stricam maretia credintei noastre !


"Copiii nu se zidesc prin laudele necontenite. Devin egoişti şi iubitori de slavă deşartă. Vor dori întreaga viaţă să fie lăudaţi de toţi, neîncetat, chiar dacă li se spun şi minciuni. Din nefericire, astăzi toţi s-au învăţat să mintă, iar cei iubitori de slavă deşartă primesc minciunile, acestea sunt hrana lor. „Spune orice, fie şi minciună, fie şi ironie”, zic ei. Dumnezeu nu vrea asta. Dumnezeu vrea adevărul.
 Din nefericire, asta n-o înţeleg toţi, şi fac cu desăvârşire cele potrivnice.Copiii, când sunt lăudaţi mereu, fără discernământ, sunt luaţi în stăpânire de cel potrivnic. Le răscoleşte egoismul şi, obişnuiţi de mici cu laudele părinţilor şi ale învăţătorilor, pot să înainteze în învăţătură, dar ce folos?
În viaţă vor ieşi egoişti, iar nu creştini. Egoiştii nu pot să fie niciodată creştini. Egoiştii vor întotdeauna să fie lăudaţi de toţi, să fie iubiţi de toţi, toţi să-i vorbească de bine, lucru pe care Dumnezeul nostru, Biserica noastră, Hristosul nostru nu le voieşte. Religia noastră nu vrea acest chip, acest fel de educaţie.
Dimpotrivă, vrea ca de mici copii să înveţe adevărul. Adevărul lui Hristos întăreşte faptul că, dacă îl lauzi pe un om, îl faci egoist. Omul egoist este un rătăcit, călăuzit de diavolul, de duhul cel rău. Astfel, crescând în egoism, întâia lui îndeletnicire este să-L tăgăduiască pe Dumnezeu şi să fie un egoist inadaptabil în comunitate.
Trebuie să spui adevărul, să-l afle omul. Altfel îl întăreşti în neştiinţa lui. Când spui celuilalt adevărul, atunci el se orientează, ia aminte, îi ascultă şi pe ceilalţi, se înfrânează. Astfel, şi copilului îi vei spune adevărul, îl vei certa, ca să-şi dea seama că ceea ce face nu-i bine. Ce spune înţeleptul Solomon? Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme (Pildele lui Sol. 13, 24). Dar nu să-l baţi cu bâta, căci atunci sărim dincolo de hotare şi se întâmplă contrariul. Prin lauda de mici, îi purtăm pe copiii noştri la egoism. Iar pe cel egoist poţi să-l înşeli, e de-ajuns să-i spui că este bun, să-i umfli eul.
Şi aşa îţi spune: „A, acesta mă laudă, acesta este bun”. Acestea nu sunt lucruri corecte. Pentru că omul creşte în egoism, încep încurcăturile înlăuntrul său, suferă, nu ştie ce să facă. Pricina frământării sufleteşti este egoismul. Chiar şi psihiatrii înşişi, dacă studiază acest lucru, vor vedea că egoistul este bolnav. Niciodată nu trebuie să-i lăudăm şi să-i linguşim pe semenii noştri, ci să-i călăuzim către smerenie şi către iubirea lui Dumnezeu.
Şi să nu căutăm noi să ne iubească, lăudându-i pe ceilalţi. Să învăţăm să iubim, iar nu să cerem să fim iubiţi. Să-i iubim pe toţi şi să facem jertfe cât putem mai mari, pentru toţi fraţii cei întru Hristos, dezinteresat, fără să aşteptăm laude şi iubire de la ei. Aceştia vor face tot ceea ce Dumnezeu le va spune. Dacă şi ei sunt creştini, vom da slavă lui Dumnezeu că ne-am întâlnit şi i-am ajutat sau le-am spus un cuvânt bun. Aşa să-i povăţuiţi şi pe copiii de la şcoală.
Acesta este adevărul. Altfel devin inadaptabili. Nu ştiu unde merg şi ce fac, iar pricina suntem noi, că i-am făcut aşa. Nu i-am călăuzit spre adevăr, spre smerenie, spre iubirea lui Dumnezeu. I-am făcut egoişti, iar acum iată roadă! Există, însă, şi copii care provin din părinţi smeriţi, şi cărora li se vorbeşte de când sunt mici despre Dumnezeu şi despre sfânta smerenie. Aceşti copii nu creează probleme semenilor lor. Nu se mânie când le arăţi greşeala, ci se străduiesc să se îndrepte, şi se roagă lui Dumnezeu să-i ajute să nu devină egoişti.
Eu, ce să vă spun, când am ajuns în Sfântul Munte am mers la nişte Bătrâni tare sfinţi. Aceştia niciodată nu mi-au spus „Bravo!”. Întotdeauna mă sfătuiau cum să-L iubesc pe Dumnezeu şi cum să fiu întotdeauna smerit. Să-L chem pe Dumnezeu să mă întărească în sufletul meu şi să-L iubesc mult. Nici n-am ştiut de acest „Bravo!”, nici nu l-am căutat.
Dimpotrivă, mă strâmtoram că Bătrânii mei nu mă certau. Ziceam: „Mânca-m-ar Raiul, n-am găsit Bătrâni buni!”. Voiam să mă mustre, să mă certe, să se poarte aspru. Dacă aude vreun creştin ce vă spun eu acum, se pierde cu firea şi nu le primeşte. Cu toate acestea, aşa este bine – smerit, sincer. Nici părinţii mei nu mi-au spus niciodată „Bravo!”. Nici nu-l voiam. Pentru aceasta, tot ce făceam, făceam dezinteresat. Acum, că mă laudă oamenii, mă simt prost. Ce să vă spun… Mă atinge înăuntru când ceilalţi îmi spun „Bravo!”. Dar nu m-am vătămat, fiindcă am învăţat smerenia. Şi acum, de ce nu vreau să fiu lăudat? Pentru că ştiu că lauda îl face pe om găunos şi alungă harul lui Dumnezeu. Iar harul lui Dumnezeu vine numai prin sfânta smerenie. Omul smerit este omul desăvârşit.
Nu sunt acestea frumoase? Nu sunt adevărate? Cui îi spui asta, va zice: „Ce spui, bunule, dacă nu-l lauzi pe copil nici nu poate citi, nici, nici…”. Dar aceasta se întâmplă pentru că aşa suntem noi, şi îi facem aşa şi pe copii. Adică am rătăcit de la adevăr.
Egoismul l-a scos pe om din Rai, este un mare rău. Primii oameni, Adam şi Eva, erau simpli şi smeriţi, pentru aceea trăiau în Rai. Aveau, precum se spune în limbaj teologic, cele dintru început, adică harismele pe care Dumnezeu le-a dat la început, când l-a zidit pe om, adică viaţa, nemurirea, conştiinţa, stăpânirea peste sine, iubirea, smerenia şi celelalte. Apoi diavolul a izbutit să-i înşele prin laudă. S-au umplut de egoism, însă, firescul omului, aşa cum l-a plăsmuit Dumnezeu, este smerenia. În vreme ce egoismul este ceva nefiresc, este boală, este împotriva firii. Aşadar, când noi umflam în copil acest „super-eu” cu laudele, îi aţâţăm egoismul, îi facem mare rău. Îl facem mult mai uşor influenţabil de lucrurile diavoleşti. Astfel, crescând, îl îndepărtăm de toate lucrurile de preţ vieţii. Nu credeţi că aceasta este pricina pentru care copiii se pierd, pentru care oamenii se răzvrătesc? Este egoismul, pe care din fragedă vârstă părinţii li l-au sădit.
Diavolul este marele egoist, marele luceafăr. Adică îl trăim pe diavolul înlăuntrul nostru, îl trăim pe luceafăr. Nu trăim smerenie. Smerenia e a lui Dumnezeu, este ceva trebuincios sufletului omului. Este ceva organic. Iar când lipseşte, este ca şi când ar lipsi inima din organism. Inima dă viaţă organismului, iar smerenia dă viaţă sufletului. Prin egoism, omul este de partea duhului celui rău, adică se dezvoltă cu duhul cel rău, nu cu cel bun. Asta a izbutit diavolul să facă. A făcut pământul labirint, ca să nu ne mai putem înţelege între noi. Ce să fie toate astea pe care le-am păţit, şi nu ne dăm seama? Vedeţi cum ne-am înşelat? Am făcut pământul nostru şi epoca noastră o adevărată clinică de psihiatrie!
Şi nu ne dăm seama de greşeală. Toţi ne mirăm: „Ce-am devenit, unde mergem, de ce copiii noştri au apucat-o pe un astfel de drum, de ce-au plecat de acasă, de ce au părăsit viaţa, şcoala? De ce se-ntâmplă asta?”.
Diavolul a izbutit să se facă pe sine nevăzut şi să-i facă pe oameni să-l numească în alte feluri. Doctorii, psihologii spun deseori, când un om pătimeşte: „A, ai o nevroză! A, ai o angoasă!” şi altele asemenea. Nu pot pricepe că diavolul răscoleşte şi tulbură în om egoismul. Şi totuşi diavolul există, este duhul răutăţii. Dacă spunem că nu există, este ca şi când am tăgădui Evanghelia, care vorbeşte despre el. Acesta este vrăjmaşul nostru, cel ce ne luptă toată viaţa, potrivnicul lui Hristos, de aceea se numeşte şi antihrist. Hristos a venit pe pământ ca să ne scape de diavolul şi să ne dăruiască mântuirea. Drept aceea, trebuie să-i învăţăm pe copii să trăiască smerit şi simplu, să nu caute lauda şi pe „Bravo!”. Să-i învăţăm că există smerenia, care este sănătatea vieţii.
Concepţia societăţii contemporane face rău copiilor. Ea are altă psihologie, altă pedagogie, care se adresează copiilor ateilor. Această concepţie duce la samavolnicie. Şi vedeţi roadele la copii şi la tineri. Tinerii strigă astăzi, zicând: «Trebuie să ne înţelegeţi!». Însă nu trebuie să mergem noi la ei. Dimpotrivă, ne vom ruga pentru ei, vom spune ce-i bine, vom trăi binele, îl vom propovădui, dar nu ne vom adapta duhului lor.
Să nu stricăm măreţia credinţei noastre. Nu se cuvine ca, încercând să-i ajutăm, să dobândim felul lor de a gândi. Trebuie să fim cine suntem, şi să propovăduim adevărul, lumina. De la Părinţi vor învăţa copiii. Învăţătura Părinţilor le va arăta cele despre spovedanie, patimi, răutăţi, cum au biruit sfinţii răul înlăuntrul lor. Iar noi ne vom ruga ca Dumnezeu să Se sălăşluiască înlăuntrul lor."
 
Nota : Fragment preluat din cartea " Ne vorbeste Parintele Porfirie "

vineri, 6 decembrie 2013

Poezie pentru Un Duhovnic !

" In miez de noapte, in chilie,
O raza alba intra lin
Pe ferastruica innegrita
Si lumineaza-un trup putin
Ce sta-n genunchi, adus de spate
Si spala-ncet, trudind din greu,
Podeaua veche, lacuita:
E protul lui Dumnezeu,
Calugarul cu chip de ceara
Si obiceiul cuvios,
Cu suflet bland ca o privire
A Maicii Domnului Hristos.
Cu maini subtiri si obosite
Inmoaie-n apa carpa grea
Si freaca-ncet- a cata oara ? -
Acelasi ungher de podea.
Mirata-ncremeneste luna
Si candela lumina-si frange,
Iar ingerii se-opresc sfielnic
Din zborul lor : preotul plange.
Din ochii mari,adanci de veghe,
Cad lacrimi grele in ungher
Si-asa cum picura, in salba,
Par stele care cad din cer.
In zori, cand ucenicul tanar
Are sa vina sa ii dea
Ca de-obicei, prescuri si vinul,
Din nou,mahnit, il va certa:
Parinte, iarasi noaptea-ntreaga,
Bolnav cum sunteti tot mereu,
Ati stat sa lustruiti podeaua ?
Doar asta pot sa fac si eu !...
Si ca de fiecare data,
Parintele-i va spune bland
Mana lui slaba si trudita
Pe cap si-l va privi tacand.
 
Ce sa-i fi spus ?... Ca de-ani de zile,
De cand Hristos i-a poruncit
Sa aiba suflete in grija,
El niciodata n-a dormit
Din miezul noptii pana-n zori ?!
Ca-i este sufletul prea plin
De-atatea vieti si-atatea griji,
De-atata har si chin ?!
Ca noaptea-si aminteste-n taina
Toti ucenicii ce-au intrat
In ziua aceea in chilie;
Si-acolo unde au calcat
El spala ostenit podeaua
Si-adesea plange-ncetisor,
Rugand smerit si-adanc pe Domnul
Sa spele sufletele lor ?!...
Ca-l doare trupul slab de boala
Cand nopti intregi sta aplecat,
Ca fiii lui nascuti in Domnul
Sa se ridice din pacat ?!...
 
Ca n-are somn si n-are tihna
Si viata lui e viata lor,
Iar lacrimile planse-n taina
Sunt cel mai spum al sau odor ?!...
Ca moare-n fiecare noapte,
Ca sa vieze0n orice zi
Hristos in piepturile slabe
Ale duhovnicestilor sau fii?!...
 
Cuvintele sunt prea sarace
Si taina prea de necuprins...
Si preotul incepe iarasi
Sa spele; candela s-a stins...
Putin sub soare sunt aceia
Care-n tacere, lumii mor
Si fac, prin rugaciuni si lacrimi,
Din viata lumii, viata lor.
 
Dar noi, cei slabi si mici in toate
Un lucru-avem a invata
Su dupa cat ne sta-n putere,
Sa ne silim a-l si lucra :
In orice loc si-n orice vreme,
De-ngenunchezi cu gand smerit
Si plangi, dupa a ta putere,
Vei aduna din lacrimi, zambet
Si dintre maracini, crini dalbi,
Caci dragostea pentru un frate
Iveste-n maluri nuferi albi.
 
 
Nota : Poezia "Staretul Zaharia " ingrijita de Manastirea Diaconesti o dedic cu dragoste unui Trecut Duhovnic, dar prezent in inima mea pentru totdeauna.

Cu drag ai tai, noi oamenii !





Cu bucurie te intampinam iar, Sfinte Nicolae ! Iar tu cel ce te rogi neincetat pentru noi cei pacatosi, te rugam ajuta-ne sa ne mantuim cu toti cei dragi ai nostrii !




                           
                                 

  Cu drag ai tai, noi oamenii !


miercuri, 4 decembrie 2013

Viata Sfintei Mare Mucenite Varvara !




"În vremea împărăţiei lui Maximian păgînul, împărat al Romei, era în părţile răsăritului un oarecare om de neam bun, bogat şi slăvit, cu numele de Dioscor, cu obicei şi cu credinţă de elin, care vieţuia în Iliopoli. Acela avea o fiică, anume Varvara, pe care o păzea ca lumina ochilor, pentru că nu avea alt fiu, decît numai pe ea şi care, cu vîrsta, s-a făcut foarte frumoasă la faţă, încît nu era nici o fecioară care să-i semene cu frumuseţea, în toate hotarele acelea. Din această pricină, tatăl său a zidit un turn înalt, cu mare meşteşug, iar pe turnul acela a făcut case frumoase şi în ele a închis pe fiica sa, Varvara, rînduindu-i acolo femei purtătoare de grijă şi slujnice, fiindcă murise mama ei. Aceasta a făcut-o pentru ca să nu fie văzută frumuseţea fiicei sale de către poporul cel simplu şi de neamul de jos, căci socotea că nu sînt vrednici ochii unor asemenea oameni, a vedea faţa cea prea frumoasă a fiicei sale.Deci vieţuind fecioara întru acele palate înalte de pe turnul acela, se mîngîia privind de sus la zidirea lui Dumnezeu cea dintru înălţime, ca şi la cea de jos, la lumina cerului şi la frumuseţea pămîntului.
Odată privind spre cer şi luînd seama la strălucirea soarelui, la alergarea lunii şi la frumuseţea stelelor, a zis către păzitoarele care petreceau împreună cu dînsa şi către slujnice: "Cine le-a făcut pe acestea?". Aşijderea, căutînd şi la frumuseţea cea de pe pămînt, la verdeaţa cîmpului, la pomi, la grădini, la munţi şi la ape, întreba: "A cui mînă a zidit toate acestea?", iar cele ce-i stăteau înainte i-au zis: "Toate acestea le-au zidit zeii". Apoi fecioara a întrebat: "Care zei?". Răspuns-au ei slujnicele: "Zeii aceia pe care îi cinsteşte tatăl tău şi-i ţine pe ei în palatul său, care sînt de aur, de argint, de lemn şi se închină lor; acei zei au zidit toate acestea cîte le vedeţi cu ochii", dar fecioara auzind aceste cuvinte ale lor, se îndoia şi zicea în sine: "Zeii pe care îi cinsteşte tatăl meu sînt făcuţi de mîini omeneşti. Pe cei de aur şi de argint i-au făcut zlătarul (argintarul) şi pe cei de piatră i-a făcut pietrarul, iar pe cei din lemn i-a cioplit teslarul. Deci, cum acei zei făcuţi au putut zidi această luminată înălţime cerească şi o frumuseţe ca aceasta pămîntească, neputînd ei singuri nici umbla cu picioarele, nici lucra cu mîinile?"
Astfel, cugetînd întru sine, ea căuta adeseori spre cer, ziua şi noaptea, şi din zidiri se sîrguia a cunoaşte pe Ziditorul. Odată ea privind mult la cer şi fiind cuprinsă de o mare dorinţă ca să ştie cine a făcut acea înălţime cu bunăcuviinţă şi acea lăţime şi strălucire a cerului, deodată a strălucit în inima ei lumina dumnezeiescului dar şi i-a deschis ochii minţii, pentru cunoştinţa nevăzutului, neştiutului şi neajunsului Dumnezeu, care, cu înţelepciune a zidit cerul şi pămîntul. Şi zicea întru sine: "Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie pe care nu l-a zidit nici o mînă omenească. Acela singur este făcător şi pe toate cu mîna Sa le zideşte. Unul trebuie să fie cel ce a întins lăţimea cerului, a întemeiat greutatea pămîntului şi străluceşte din înălţime toată lumea cu razele soarelui, cu strălucirea lunii şi cu lumina stelelor, iar jos înfrumuseţează pămîntul cu copacii şi cu felurite flori şi-l adapă pe el cu rîuri şi cu izvoare de apă. Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie, care pe toate le ţine, pe toate le cîrmuieşte, pe toate le viază şi pentru toţi mai înainte poartă de grijă".Aşa învăţa fecioara Varvara, a cunoaşte pe Făcătorul din făpturi, încît se împlineau asupra ei cuvintele lui David: "Cugetat-am la toate lucrurile tale, la faptele mîinilor tale am gîndit". Cu acea învăţătură s-a aprins în inima ei focul dragostei celei dumnezeieşti şi a ars sufletul ei cu văpaia doririi lui Dumnezeu, încît nu avea odihnă ziua şi noaptea; numai la acestea într-una cugeta şi de aceasta întruna dorea ca să ştie cu adeverire pe Dumnezeu şi Ziditorul a toate.
Şi nu putea avea învăţători pe nimeni din oameni, care să-i descopere tainele sfintei credinţe şi s-o povăţuiască la calea mîntuirii, pentru că nu era cu putinţă nimănui a veni la dînsa, afară de slujnicele cele orînduite, căci Dioscor, tatăl ei, avea pentru dînsa mare pază. Însă singur Duhul Sfînt, învăţătorul cel preaînţelept şi povăţuitor, o învăţa pe dînsa dinăuntru nevăzut, cu tainica insuflare a darului Său şi lucra în mintea ei cunoştinţa adevărului. Fecioara era pe acel turn ca o pasăre deosebită, la cele de sus cugetînd, iar nu la cele de jos, pentru că nu se lipea inima ei de nimic din cele pămînteşti: nu iubea aurul, nici mărgăritarele cele de mult preţ, nici pietrele cele scumpe, nici podoaba hainelor, nici alte podoabe fecioreşti, nici de nuntă nu gîndea vreodată; ci numai spre Unul Dumnezeu avîndu-şi tot cugetul său, s-a robit cu dragoste Lui.
Venind vremea fecioarei ca să fie logodită cu bărbat, mulţi tineri bogaţi, de neam mare şi slăviţi, auzind de frumuseţea ei cea minunată, rugau pe Dioscor ca să binevoiască a le da pe fiica lui în căsătorie. Atunci s-a suit Dioscor în turnul acela la Varvara şi a început a-i grăi despre nuntă şi a-i spune despre tinerii cei frumoşi care caută a o avea pe dînsa mireasă; deci cu care dintre dînşii ar vrea a se logodi? Fecioara Varvara, cea plină de înţelepciune, auzind de la tatăl său asemenea cuvinte, s-a roşit la faţă ruşinîndu-se nu numai a auzi, ci şi a gîndi la nuntă; şi în tot chipul s-a lepădat de dînsa, neînvoindu-se cu sfatul tatălui său, pentru că mare pagubă îşi socotea ei aceasta, adică a-şi vesteji floarea curăţiei sale şi a-şi pierde mărgăritarul cel fără de preţ al fecioriei. Apoi mult sfătuind-o pe dînsa tatăl său, ca să se înduplece voii lui, ea i-a grăit multe cuvinte împotrivă şi la sfîrşit i-a zis: "Dacă îmi vei grăi mai mult despre aceasta, tată, şi mă vei sili către logodire, apoi aceasta voi face: nu te voi mai numi tată şi eu singură mă voi omorî şi te vei lipsi de fiica ta". Acestea auzindu-le, Dioscor s-a spăimîntat şi s-a dus de la dînsa, neîndrăznind mai mult a-i vorbi. Pe lîngă acestea, cugeta că mai bine va fi cu sfaturi bune decît cu sila a o logodi cu cineva şi nădăjduia ca, după o vreme oarecare, singură îşi va da seama şi va voi a se mărita.După aceasta s-a gîndit să se ducă într-o cale depărtată pentru oarecare trebuinţă, socotind că fără dînsul Varvara se va mîhni şi, cînd se va întoarce, mai cu înlesnire se va îndupleca a-i asculta sfatul şi porunca lui.
Deci, plecînd Dioscor în cale a poruncit ispravnicului casei, ca să zidească o baie cu multă cheltuială şi cu meşteşug iscusit, lîngă scăldătoarea care era în grădina lui; iar la baie a poruncit ca să fie două ferestre într-un perete, ce era dinspre miazăzi. Apoi a poruncit ispravnicilor săi să o lase liberă pe Varvara, ca să se pogoare din turn şi să umble oriunde va voi şi să facă orice-i va plăcea. Se gîndea Dioscor astfel, că fiica lui, vorbind cu mai mulţi oameni şi văzînd multe fecioare logodindu-se şi măritîndu-se, va voi şi ea a se mărita cu un bărbat.După plecarea lui Dioscor în cale depărtată, fecioara Varvara, avînd libertate a intra şi a ieşi din casa sa şi putînd, fără oprire, a avea vorbă cu oricine ar voi, s-a împrietenit cu nişte fecioare creştine şi auzind de la dînsele despre numele lui Iisus Hristos, îndată s-a bucurat cu duhul de numele acela.
Apoi a dorit să ştie de la dînsele despre Domnul, mai cu amănuntul, iar acelea îi spuseră ei toate cele despre Hristos, despre Dumnezeirea Lui cea negrăită, despre întruparea din Preacurata Fecioara Maria, despre patima Lui cea de bunăvoie şi învierea, despre judecata ce are să fie şi despre veşnica muncă a închinătorilor de idoli; după aceea despre bucuria cea nesfîrşită a creştinilor celor credincioşi întru împărăţia cerurilor.
Acestea toate ascultîndu-le, Varvara se îndulcea cu inima, ardea cu dragostea către Hristos şi dorea botezul. Apoi s-a întîmplat în vremea aceea că a venit acolo un preot din Alexandria în chip neguţătoresc, despre care înştiinţîndu-se Varvara, l-a chemat la ea şi a învăţat de la dînsul, în taină, cunoştinţa Ziditorului tuturor şi Atotţiitorului Dumnezeu, cum şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, pe care demult o dorea cu mare rîvnă. Spunîndu-i preotul toate tainele sfintei credinţe, a botezat-o pe ea în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi, învăţînd-o pe dînsa mult, s-a dus într-ale sale. Iar Sfînta Varvara, luminată fiind cu botezul, mai mult s-a aprins cu dragostea lui Dumnezeu şi se îndeletnicea în post şi în rugăciuni, ziua şi noaptea, slujind Domnului său, căruia i s-a făcut mireasă, logodindu-şi fecioria sa Lui, ca să o păzească neîntinată.În acea vreme se zidea baia, pe care o poruncise tatăl său cînd plecase în cale; deci a ieşit odată Sfînta Varvara din turnul său, ca să vadă cum se zideşte baia aceea şi văzînd numai două ferestre la baie, a zis către lucrători: "Pentru ce aţi făcut numai două ferestre? Au nu este mai bine a fi cu trei, ca şi peretele să fie mai frumos şi baia mai luminoasă?" Meşterii au răspuns: "Aşa ne-a poruncit nouă tatăl tău, ca numai două ferestre să facem dinspre miazăzi". Iar Sfînta Varvara stăruia, poruncindu-le să facă şi a treia fereastră în numele Sfintei Treimi. Dar, pentru că meşterii nu voiau să facă aceasta, temîndu-se de tatăl ei, ea le-a zis: "Eu vă voi apăra de tatăl meu şi voi răspunde pentru voi; faceţi precum vă poruncesc". Şi au făcut a treia fereastră la baie, precum le-a poruncit lor. Deci era acolo o scăldătoare (precum s-a zis) lîngă care se zidea baia; acea scăldătoare era îngrădită cu pietre de marmură cioplite.
Acolo la scăldătoare venind Sfînta Varvara şi uitîndu-se către răsărit, a însemnat cu degetul pe o marmură chipul Sfintei Cruci, care s-a şi închipuit pe piatră cu degetul cel sfînt al curatei fecioare, ca şi cum s-ar fi săpat cu fierul. Ba încă lîngă aceeaşi baie chiar urmele cinstitelor ei picioare fecioreşti s-au închipuit asemenea pe piatră; apoi din urmele acelea a curs apă şi multe vindecări se făceau acolo, celor ce veneau cu credinţă. Pentru că toate acelea, adică baia cea cu trei ferestre, care era făcută în chipul Sfintei Treimi şi piatra cea de marmură de lîngă scăldătoare, care era cu închipuirea Crucii, cum şi urmele picioarelor Sfintei Varvara au rămas întregi pînă în vremea fericitului Simeon Metafrast, care, după Ioan Damaschin, a scris pătimirea Sfintei Varvara. Acela grăieşte în istoria sa astfel: "Pînă în ziua de astăzi se găseşte scăldătoarea aceea, vindecînd tot felul de boli în poporul cel iubitor de Hristos, pe care dacă ar fi voit cineva a o asemăna cu curgerile Iordanului, sau cu izvorul Siloamului, sau cu scăldătoarea oilor, nu ar fi greşit de la adevăr; pentru că şi prin aceea, multe minuni lucrează puterea lui Hristos".Altădată, preumblîndu-se Sfînta Varvara prin palaturile tatălui său, a văzut zeii, idolii cei fără de suflet, stînd la loc cinstit şi a oftat greu pentru pierderea sufletelor omeneşti, celor ce slujesc idolilor. Apoi a scuipat în faţa idolilor zicînd: "Asemenea vouă să fie toţi cei ce vi se închină şi toţi cei ce cer ajutor de la voi, care sînteţi fără suflet". Acestea zicînd, s-a suit în turnul său şi se sîrguia în rugăciunile sale cele obişnuite şi în posturi, toată mintea sa îndreptînd-o spre gîndirea de Dumnezeu.După aceasta s-a întors şi Dioscor, tatăl ei, din calea sa şi luînd seama celor ce se lucrase în casa lui, s-a apropiat şi de baia aceea ce se zidise din nou şi văzînd trei ferestre în perete, a început cu mînie a cîrti asupra slugilor şi a meşterilor, pentru că au călcat porunca lui şi n-au făcut numai două ferestre, ci au făcut trei. Iar ei au răspuns: "Nu cu voia noastră am făcut, ci cu a fiicei tale, Varvara, pentru că ea ne-a poruncit nouă să facem trei ferestre, deşi noi n-am vrut".
Deci, îndată chemînd Dioscor pe Sfînta Varvara, a întrebat-o: "Pentru ce ai poruncit ca să se facă la baie a treia fereastră?" Iar ea a răspuns: "Mai bine este să fie trei decît două, căci tu, părintele meu ai poruncit să se facă două ferestre în chipul precum mi se pare - a doi luminători cereşti, al soarelui şi al lunii, ca să lumineze baia, iar eu am poruncit ca să se facă şi a treia în chipul luminii celei întreite, pentru că trei sînt ferestrele luminii celei neapropiate, celei negrăite, celei neapuse şi celei neînserate, care luminează pe tot omul ce vine în lume".Tatăl ei, tulburîndu-se de cuvintele cele noi ale fiicei sale şi cu adevărat minunate, dar neînţelese de el, a luat-o de-o parte şi stînd lîngă baie, unde era Crucea cea închipuită pe piatră cu degetul Sfintei Varvara şi pe care Dioscor încă nu o văzuse, o întrebă pe sfîntă: "În ce chip lumina cea cu trei ferestre luminează pe tot omul, precum ai zis?" Sfînta a grăit: "Ia aminte, părintele meu, şi înţelege cele ce-ţi voi spune: Trei ipostasuri ale unui Dumnezeu în Treime, care vieţuieşte întru lumina cea neapropiată, luminează şi viază toată zidirea: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt; pentru aceea am poruncit să facă trei ferestre la baie, ca aceasta una - arătînd cu degetul - să închipuiască pe Tatăl, cealaltă, pe Fiul, a treia pe Duhul Sfînt, ca şi zidirile să preamărească numele Preasfintei Treimi". Apoi a arătat cu degetul către Crucea cea închipuită pe marmură şi a zis: "Şi am închipuit aici şi semnul Fiului lui Dumnezeu Care cu bunăvoinţa Tatălui şi cu lucrarea Duhului Sfînt, pentru mîntuirea omenească s-a întrupat din curata Fecioară şi a pătimit de bunăvoie pe o Cruce ca aceasta, precum îi vezi închipuirea; pentru aceea am închipuit aicea semnul Crucii, ca puterea ei să izgonească de aici toată puterea diavolească".
Acestea grăind, prea înţeleapta fecioară către tatăl său cel împietrit cu inima, despre Sfînta Treime, despre întruparea şi patima lui Hristos, despre puterea Crucii şi despre celelalte taine ale sfintei credinţe, l-a pornit spre mare mînie.Îndrăcindu-se Dioscor de iuţime şi de mînie şi uitînd dragostea cea firească, a scos sabia şi a vrut să lovească pe fiica sa. Ea de frică a fugit, iar Dioscor o alerga ca lupul pe oaie, avînd sabia în mîna sa. Apoi, ajungînd pe mieluşeaua lui Hristos cea fără prihană, s-a întîmplat în acel loc un munte de piatră, care era ca un perete şi, neavînd sfînta unde să fugă de mîinile şi de sabia tatălui său sau mai bine a muncitorului său, avînd scăpare numai pe Dumnezeu, către care ridicîndu-şi ochii cei sufleteşti şi cei trupeşti, ceru de la El ajutor şi apărare. Şi n-a zăbovit Cel Preaînalt, auzind pe roaba sa. Ci degrabă întîmpinînd-o cu ajutorul Său, a făcut de s-a despicat în două înaintea ei muntele cel de piatră, precum odinioară înaintea Sfintei Muceniţe Tecla, care fugea de mîinile celor fără de ruşine. Deci, despicîndu-se piatra, Sfînta fecioară Varvara a fugit în despicătura aceea şi îndată s-a închis piatra la loc după dînsa, dînd sfintei cale slobodă ca să se suie în vîrful muntelui, unde s-a ascuns într-o peşteră de piatră. Iar Dioscor cel mai împietrit decît piatra, nevăzînd înainte pe fiica sa care fugea, se mira cum s-a ascuns de ochii lui căutînd-o cu sîrguinţă multă vreme. Deci, înconjurînd muntele acela şi căutînd pe Varvara a văzut doi păstori pe munte, păscîndu-şi oile lor, care o văzuseră pe Sfînta Varvara fugind la munte şi ascunzîndu-se în peşteră. Suindu-se la dînşii, Dioscor i-a întrebat: "N-aţi văzut pe fiica mea ascunzîndu-se pe aici?" Unul din păstori, fiind milostiv şi văzînd pe Dioscor plin de mînie, vrînd să tăinuiască pe fecioara cea nevinovată, a zis: "N-am văzut-o". Dar celălalt, tăcînd, a arătat cu degetul locul unde se ascunsese sfînta. A alergat Dioscor acolo degrabă, iar pe ciobanul care a arătat pe sfîntă cu degetul, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu chiar în locul acela, pentru că el însuşi se transformă în stîlp de piatră, iar oile lui în lăcuste.Dioscor, aflînd pe fiica sa în peşteră, a apucat-o şi a început a o bate fără milă şi, trîntind-o la pămînt, o călcă cu picioarele; apoi, apucînd-o de păr, o trăgea către casa sa pe calea aspră. După aceea a închis-o într-o casă mică şi întunecoasă, încuind uşile şi ferestrele şi, pecetluindu-le cu pecete, a pus strajă şi o chinuia pe dînsa cu foame şi cu sete.
După aceasta s-a dus la ighemonul locului aceluia, cu numele Marţian şi i-a spus toate cele despre fiică-sa, că se leapădă de zeii lor şi crede Celui răstignit. Deci a rugat pe ighemon ca, prin îngrozire de munci, să o înduplece la credinţa cea părintească. Apoi, scoţînd-o de la închisoare, a adus-o şi a dat-o în mîinile ighemonului, zicînd: "Eu mă lepăd de dînsa de vreme ce şi ea s-a lepădat de zeii mei şi dacă nu se va întoarce iarăşi către dînşii şi nu se va închina lor împreună cu mine, apoi ea să nu-mi mai fie fiică şi eu să nu-i fiu tată; iar tu, stăpînitorule ighemoane, munceşte-o pe dînsa precum voieşte stăpînirea ta". Ighemonul, văzînd frumuseţea cea rară a fecioarei, s-a minunat de cuviinţa ei şi a început a grăi către dînsa cu blîndeţe, cuvinte bune, lăudînd frumuseţea ei şi neamul cel bun şi o sfătuia să nu se lepede de legile cele vechi părinteşti şi să nu fie potrivnică voii tatălui său, ci să se închine zeilor şi întru toate să asculte pe tatăl său, ca una ce are să fie moştenitoarea tuturor averilor lui.
Sfînta fecioară Varvara, cu prea înţelepte şi blînde cuvinte mustrînd deşertăciunea zeilor celor fără de suflet, mărturisea şi preamărea numele lui Iisus Hristos şi se lepădă de toate deşertăciunile pămînteşti, de bogăţii şi de mîngîierile lumeşti, dorind pe cele cereşti. Iar ighemonul o sfătuia pe dînsa să nu necinstească neamul său şi să nu-şi piardă floarea cea prea frumoasă a tinereţilor sale. Apoi, mai pe urmă, a zis: "O! frumoasă fecioară, fie-ţi milă singură de tine şi te sîrguieşte cu osîrdie împreună cu noi, să aduci jertfă zeilor, pentru că mi-e milă de tine şi voiesc a te cruţa, fiindu-mi jale a da la munci şi la răni o aşa frumuseţe. Iar de nu mă vei asculta şi vei petrece nesupusă nouă, apoi mă vei sili pe mine, chiar nevrînd, să te chinuiesc cumplit". Iar Sfînta fecioară Varvara i-a răspuns: "Eu pururea aduc jertfă de laudă Dumnezeului meu şi însumi voiesc a-I fi Lui jertfă; pentru că Acela unul este Dumnezeul nostru adevărat, Care a zidit cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt într-însele; iar zeii tăi nimic nu sînt şi nimic n-au zidit, fiind fără de suflet şi nelucrători. Căci pe aceia singuri îi zidesc mîinile omeneşti, precum zice proorocul lui Dumnezeu: Idolii păgînilor sînt argint şi aur, lucruri de mîini omeneşti. Şi toţi zeii păgînilor sînt diavoli, iar Domnul cerurile a făcut. Aceste cuvinte prooroceşti eu le ascult şi cred într-unul Dumnezeu care este făcător a toate; iar pentru zeii voştri aceasta mărturisesc, că sînt deşerţi şi deşartă este nădejdea voastră într-înşii".
După ce sfînta a grăit aceste cuvinte, ighemonul s-a mîniat şi îndată a poruncit să o dezbrace, pentru care această chinuire era mai grea decît rănile cele grele, căci a pus-o să stea goală înaintea multor bărbaţi, care fără ruşine priveau spre goliciunea curatului ei trup fecioresc. Apoi muncitorul a poruncit să o întindă pe pămînt şi cu vine de bou să o bată tare, mult timp, încît s-a roşit pămîntul cu sîngele ei. Şi încetînd muncitorii a o mai bate, după porunca ighemonului, a frecat rănile ei cu zdrenţe şi cu ţesături de păr, adăugînd dureri la dureri. Însă toate chinurile acelea care năvăleau mai repede decît vîntul şi decît viforul, asupra neputinciosului ei trup fecioresc, n-au clătinat pe Sfînta muceniţă Varvara, cea tare în credinţă, pentru că era întemeiată pe piatra Hristos, Domnul său, prin care răbda acele dureri amare.După aceasta, ighemonul a poruncit să o bage în temniţă, pînă cînd va socoti cu ce fel de munci mai cumplite s-o muncească.
Deci fiind abia vie de rănile cele multe, Sfînta Varvara se ruga în temniţă cu lacrimi lui Hristos Domnul, iubitul său mire, ca să n-o lase pătimind acele dureri cumplite şi grăia împreună cu David: Nu mă lăsa pe mine, Doamne Dumnezeul meu, nu te depărta de la mine. Ia aminte spre ajutorul meu. Aşa rugîndu-se ea şi fiind miezul nopţii, a strălucit o lumină mare, iar sfînta a simţit în inima sa o spaimă şi o bucurie pentru că se apropia Mirele ei cel nestricăcios, vrînd a cerceta pe mireasa sa. Apoi Însuşi împăratul măririi S-a arătat întru slava negrăită, pe care văzîndu-l sfînta, o! cît s-a bucurat cu duhul şi s-a îndulcit cu inima! Căutînd Domnul spre ea cu ochii blînzi, a zis cu dulcile Sale buze: "Îndrăzneşte, mireasa Mea şi nu te teme. Eu sînt cu tine şi privind la nevoinţa ta, uşurînd durerile tale, pregătindu-ţi pentru acesta răsplătirea veşnică în cămara Mea cea cerească; deci rabdă pînă la sfîrşt, ca degrab să te îndulceşti de veşnicile bunătăţi, întru împărăţia Mea". Nişte cuvinte ca acestea grăind către dînsa Hristos Domnul, Sfînta Varvara se topea ca ceara de focul dumnezeiescului dor şi ca un rîu se revărsa cu dragostea către El.
Aşa a mîngîiat-o Iisus cel prea dulce şi cu dragostea Sa a îndulcit pe iubita Sa, mireasa Varvara şi a vindecat-o de răni, încît nici urmă nu se mai cunoştea pe trupul ei. Apoi s-a dus de la faţa ei, lăsîndu-i o nespusă veselie duhovnicească. Ş
i era sfînta Varvara în temniţă ca şi în cer cu îngereasca dragoste aprinzîndu-se către Dumnezeu şi mărindu-L cu inima şi cu gura, dînd mulţumire Domnului că n-a trecut-o cu vederea, ci a cercetat pe roaba Sa, care pătimeşte pentru numele Lui.Era acolo o femeie credincioasă şi temătoare de Dumnezeu, cu numele Iuliana, care, de cînd a fost prinsă Sfînta Varvara, o urmărea de departe şi privea la pătimirile ei. Iar cînd sfînta a fost aruncată în temniţă, şedea la fereastra temniţei, minunîndu-se cum acea fecioară tînără, în floarea tinereţilor şi a frumuseţii sale, a trecut cu vederea pe tatăl său şi pe tot neamul său, bogăţiile şi toate bunătăţile, frumuseţile lumii acesteia şi încă şi sufletul său nu şi-l cruţă pentru Hristos, ci cu osîrdie îl jertfeşte pentru El. Apoi văzînd că a vindecat Hristos de răni pe Sfînta Varvara, a dorit ca şi ea să pătimească pentru Dînsul şi a început a se pregăti pentru nevoinţe, rugînd pe Iisus Hristos începătorul de nevoinţe, ca să-i dea şi ei răbdare pentru munci.
Deci, făcîndu-se ziuă, au scos pe Sfînta Varvara din temniţă şi au dus-o la necuratul divan, spre a doua întrebare, iar Iuliana îi urma ei de departe. Sfînta Varvara, stînd înaintea divanului, a ighemonului şi a celor ce erau împreună cu dînsul, aceştia au văzut pe fecioară sănătoasă, cu faţa luminată şi mai frumoasă decît întîi, iar pe trup fără nici o rană din cele ce avusese şi s-au mirat. Apoi ighemonul a zis către dînsa: "Oare, vezi, o! fecioară, cîtă purtare de grijă au zeii noştri pentru tine? Iar pe tine, care ieri erai cumplit rănită, acum te-au vindecat şi, fiind slăbită de dureri acum eşti sănătoasă. Deci fii şi tu mulţumitoare spre o facere de bine ca aceasta şi, închinîndu-te lor, adu-le jertfă". Sfînta a răspuns: "Ce grăieşti, ighemoane? Oare zeii tăi m-ar fi vindecat? Ei, fiind orbi, muţi şi neavînd nici o simţire, ei, care nu pot să dea orbilor vedere, muţilor grăire, surzilor auz, şchiopilor umblare, bolnavilor vindecare, nici pe morţi să-i învieze? Cum au putut aceia a mă vindeca şi pentru ce să mă închin lor? Pe mine m-a vindecat Iisus Hristos, Domnul Dumnezeul meu, care tămăduieşte toate durerile, iar morţilor le dă viaţă. Aceluia eu cu mulţumire mă închin şi singură însămi mă aduc Lui jertfă, pe care tu cu ochii tăi cei necuraţi, orbit fiind cu mintea, nu poţi a-L vedea, că nu eşti vrednic".Aceste cuvinte ale sfintei muceniţe au pornit pe ighemon spre mînie şi a poruncit să spînzure pe muceniţă pe lemn şi să-i strujească trupul cu unghii de fier, apoi să ardă coastele ei cu făclii aprinse. Şi pe toate acestea le răbda Sfînta Varvara cu vitejie, ba încă şi cu ciocanul a fost bătută în cap. Cîte a răbdat acea fecioară fiind vie, n-ar fi răbdat nici un bărbat, oricît de tare, de n-ar fi întărit puterea lui Dumnezeu, nevăzut, pe mieluşeaua Lui.În mijlocul poporului, care privea la muncile Sfintei Varvara, sta nu departe Iuliana, cea mai sus pomenită; aceea, privind la pătimirea Sfintei Varvara, plîngea şi nu putea a se opri din lacrimi. Apoi, umplîndu-se de rîvnă, a ridicat glas din popor şi a început a ocărî tirania cea fără de omenie a nemilostivului ighemon şi a huli pe zeii lor cei păgîneşti.
 Îndată însă a fost prinsă şi, fiind întrebată despre credinţă, a mărturisit că e creştină; pentru aceea a poruncit ighemonul să o chinuiască şi pe dînsa, ca şi pe Sfînta Varvara. Deci a fost spînzurată împreună cu Sfînta Varvara şi strujită cu piepteni de fier. Iar Sfînta Mare Muceniţă Varvara, spînzurată în acele munci, şi-a ridicat ochii către Dumnezeu şi a zis: "Dumnezeule, Cel ce cerci inimile omeneşti, Tu ştii că dorindu-Te pe Tine şi poruncile Tale cele sfinte iubindu-le, cu totul m-am adus Ţie şi dreptei Tale celei Atotputernice m-am încredinţat. Deci tu, Doamne, nu mă lăsa, ci cu milostivire caută asupra mea şi asupra Iulianei, care pătimeşte împreună cu mine; întăreşte-ne pe amîndouă şi ne împuterniceşte, ca să săvîrşim bunăvoinţa ce ne stă înainte, pentru că duhul este osîrduitor, iar trupul neputincios".
Aşa rugîndu-se sfînta, li s-a dat lor nevăzut ajutor din înălţime, spre răbdare cu bărbăţie. După aceasta, tiranul a poruncit să le taie sînurile la amîndouă, apoi înmulţindu-se durerile cele grele, Sfînta Varvara, ridicîndu-şi iarăşi ochii spre doctorul şi vindecătorul său, a strigat: "Nu întoarce faţa Ta de la noi, Hristoase, şi duhul Tău cel sfînt nu-l lua de la noi; dă-ne, Doamne, bucuria mîntuirii şi cu Duh stăpînilor ne întăreşte, întru dragostea Ta".După nişte munci ca acestea, ighemonul a poruncit ca pe Sfînta Iuliana să o bage în temniţă, iar pe Sfînta Varvara, spre mai marea ei ruşine, să o poarte goală, spre batjocură, prin toată cetatea, îmbrîncind-o şi bătînd-o. Sfînta fecioară Varvara cu ruşine acoperindu-se ca şi cu o haină, a strigat către iubitul său mire Hristos Domnul, zicînd: "Cela ce îmbraci cerul cu nori şi acoperi pămîntul cu negură, ca cu nişte scutece, Tu însuţi o! Împărate, acoperă goliciunea mea şi fă ca să nu fie văzute mădularele mele de ochii păgînilor, ca nu pînă în sfîrşit să fie de rîs roaba Ta".
Şi îndată Domnul Hristos, Care împreună cu Sfinţii Săi îngeri privea de sus la nevoinţele roabei Sale, a grăbit spre ajutorul ei şi a trimis către dînsa un înger strălucit, cu haina în chipul luminii ca să acopere goliciunea ei. Astfel, fiind acoperită Sfînta Varvara, nu mai puteau ochii păgînilor să vadă mădularele ei cele goale şi au întors-o către muncitor. După dînsa a fost dusă Sfînta Iuliana aşijderea goală, prin toată cetatea, întru priveliştea îngerilor şi a oamenilor. Apoi, văzînd muncitorul că nu poate să le despartă pe ele de dragostea lui Hristos şi să le înduplece să se închine idolilor, le-au judecat pe amîndouă, dîndu-le spre tăiere de sabie.Iar pe Dioscor, cel cu inima de piatră, tatăl Sfintei Varvara, nu numai că nu l-a durut inima, văzînd muncile cele cumplite ale fiicei sale, pînă într-atîta împietrindu-l diavolul, dar nu s-a ruşinat făcîndu-se singur gealat (chinuitor) al fiicei lui. Căci cu o mînă a luat pe fiică-sa, iar cu cealaltă mînă ţinea sabia şi aşa a dus-o la locul de osîndă, care era însemnat pe un munte, afară din cetate.
Apoi a fost dusă de un ostaş şi Sfînta Iuliana. Cînd mergea pe cale, Sfînta Varvara se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Dumnezeule Cel fără de început, Care ai întins cerul ca un acoperămînt şi pămîntul l-ai întemeiat pe ape, Cela ce răsari soarele Tău spre cei buni şi spre cei răi şi dai ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, Tu şi acum auzi-mă pe mine, roaba Ta, care mă rog către Tine. Ascultă-mă, o, Împărate, şi dă darul Tău la tot omul, care mă va pomeni pe mine şi pătimirile mele. Să nu se apropie de unul ca acela boală năpraznică şi moarte neaşteptată să nu-l răpească pe el; pentru că ştii Doamne, că trup şi sînge sîntem şi lucrul Preacuratelor Tale mîini". Aşa rugîndu-se sfînta, s-a auzit glas din cer, chemînd-o pe ea împreună cu Iuliana întru cele de sus şi făgăduindu-i a-i împlini cererea ei. Deci, mergeau amîndouă sfintele muceniţe, Varvara şi Iuliana, spre moarte cu mare bucurie, dorind a se dezlega mai degrab de trup şi a merge către Domnul. Ajungînd la locul cel însemnat, mieluşeaua lui Hristos, Varvara, şi-a plecat sub sabie sfîntul său cap şi a fost tăiată de mîinile nemilostivului ei tată.
Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: Va da spre moarte tatăl pe fiul, iar, pe Sfînta Iuliana alt ostaş a tăiat-o şi astfel s-a săvîrşit alergarea nevoinţei lor.
Sfintele lor suflete s-au suit în glasuri de bucurie către Hristos, Mirele lor, întîmpinîndu-le îngerii şi însuşi Stăpînul lor, cu dragoste primindu-le. Iar pe Dioscor şi pe Marchian, ighemonul, i-a ajuns năpraznică pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru că pe Dioscor, pe cînd cobora din munte, iar pe ighemon care şedea în casa sa, tunete şi fulgere din cer lovindu-i i-au ucis şi i-au ars, încît nici cenuşa lor nu s-a mai aflat.
În cetatea aceea era un bărbat drept-credincios cu numele Galentian. Acela, luînd cinstitele moaşte ale sfintelor muceniţe, le-a dus în cetate şi le-a îngropat cu cinstea ce li se cuvenea. A zidit şi biserică peste dînsele, în care multe vindecări se făceau, prin moaştele sfintelor cu rugăciunile lor şi cu darul Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, a Cărui slavă este în vecii vecilor. Amin."



Nota : Fragment preluat din "Vietile Sfintilor "

marți, 3 decembrie 2013

Semnele ereziilor !


Tara noastra, Grecia Ortodoxa ( si nu numai ), in ultimii ani a devenit spatiul “ actiunilor misionare “ ale multor erezii. Asa numitele erezii nou –aparute sau secte, noi miscari religioase sau religiile tineretului – deoarece recruteaza discipoli-victime, mai ales dintre tineri- au inceput sa se arate in Grecia de prin anii ’70. Pana atunici a veam “numai” pe cunoscutii hiliasti sau, cum se intituleaza ei ca sa insele, - Martorii lui Iehova si cateva grupari protestante. Dar, odata cu trecerea timpului, atat inselarile, cat si ereziile, se inmultesc si inca in progresie geometrica. Astfel,la Al VII-lea si Al VIII-lea Congres Panortodox al Delegatiilor Bisericilor Ortodoxe si al Sfintelor Mitropolii, care au avut loc la Aliarto-Beotia (…) 1995, si respectiv Cipru in octombrie 1996, avand ca tema, asa numitele noi erezii totalitariste sau culte distrugatoare, s-a intocmit un catalog ce cuprinde aproximativ 430 organizatii care nu sunt compatibile cu Credinta Ortodoxa.(…) Daca va vrea cineva sa se refere la cauzele acestui fenomen al ereziilor va avea multe de spus. Dar ne vom rezuma aici numai  la cele mai importante. Erezie insemana abatere de la dreapta credinta. Ea inseamna minarea drumului spre mantuire.
Precum scrie Sfantul Apostol Pavel in Epistola I-a catre Corinteni : “ Caci trebuie sa fie intre voi si eresuri, ca sa se invedereze intre voi cei incercati “ ( I Corinteni 11,19 ). Cauza tuturor ereziilor a fost dintru inceput mandria omenesca, care, asa cum spune Sfantul Efrem Sirul, “ nesuferind lucrul cel vechi, doreste sa faca inovatii. Omul mandru nu suporta sa urmeze Traditia Bisericii, crezand ca el insusi poate talcui mai bine Sfanta Scriptura. Si astfel, taind si spanzurand, lepadand si adaugand, face o religie pe masura lui. Asa au inceputr toate ereziile crestine, incepand cu “ prim asi cea mai buna “ sau, mai bine zis, cu prima si cea mai rea- nu cronologic ci axiologic - , adica cu erezia papistasilor, pe care unii in mod gresit ii numesc romano-catolici ori, si ami rau, biserica romano-catolica.
Deschidem aici o mica paranteza, deoarece subiectul pe care l-am atins este important. Asadar , potrivit cu constiinta noastra ortodoxa si cu Traditia noastra patristica, Biserica Ortodoxa constituie singura Biserica a lui Hristos. Nu exista mai multe “ biserici “. Cel care se rupe de aceasta Biserica, nu poate forma o alta biserica, ci o erezie. Este bine sa spunem lucrurilor pe nume, deoarece in zilele noastre s-a inmultit foarte mult confuzia.
Nu numai asa-numitele “ erezii crestine “ , ci si toate ereziile si ratacirile din istoria omenirii incep de la mandria omeneasca, pe care o exploateaza diavolul, vrajmasul mantuirii noastre. Referindu-ne mai ales la asa numitele “ noi erezii “ care inunda astazi lumea si tara noastra, observam urmatoarele : Intr-o mare masura dezvoltarea lor se datoreaza falimentului sistemelor antropocentrice, pe care le-a creat omul European rupt de Ortodoxie, incepand de la filosofia scolastica si teologia Evului Mediu si savarsind cu existentialismului ateu al secolului al XX-lea, cat si sistemelor capitalismului ateu din Apus si la cel marxist-leninist in Rasarit.
Omul, in interiorul acestor sisteme, precum si in stiinta si tehnologie, a pus bazele unor asteptari de natura religioasa. A crezut ca I se vor rezolva toate problemele aici si acum. A crezut ca va putea crea un rai pe pamant, fara sa aiba nevoie de Dumnezeu. A crezut ca va deveni fericit.Dar infricosatoarea dezamagire de dupa cele doua razboaie modiale, impreuna cu amenintarea iminenta a catastrofei ecologice si a holocaustului atomic, precum si prabusirea comunismului, l-au lasat pe om descoperit din punct de vedere metafizic. Si astfel, dupa ce a exclus din lumea sa rational ape Dumnezeu, acum flirteaza cu religiile orientale( hinduismul si budismul ) si cu ocultismul, care invadeaza societatile apusene si est-europene ca sa acopere golul ce s-a creat prin prabusirea sistemelor rationaliste, utilitariste etc. ale omului european.
Astazi omul se afla in cautarea sensului vietii. Il preocupa mai mult ca oricand vesnicele intrebari existentiale : Cine sunt ? De unde vin ? Unde merg ? Care este sensul vietii ? Daca la aceste intrebari nu se dau raspunsurile corecte, omul se primejduieste sa-si indrepte cautarea pe un drum gresit si , astfel, accepta ofertele inselatoare ale ereziilor si lae sectelor. Atunci nenorocitii oameni ai Occidentului cauta lumina si adevarul la maestrii gura, au circumstante atenunante. Insa, atunci cand (…) ortodocsi cauta in apele statute ale spiritualitatii demonice din religiile orientale apa, ca sa-si potoleasca setea, ei savarsesc un mare pacat. Si aceasta deoarece apa limpede o avem langa noi; ea este Ortodoxia noastra.
Dar acesti oameni nu au cunoscut-o sau nu au inteles-o sau nu vor sa o cunoasca. Iar datoria noastra ca ortodocsi este ca, mai mult prin viata noastra decat prin cuvinte, sa-I ajutam pe acesti oameni sa cunoasca tezaurul nostru comun.Aceasta este o latura a lucrarii noastre pastorale.Ortodoxul nu-I uraste pe eretici si inselati, ci ii compatimeste ca pe niste bolanavi si, daca exista conditiile necesare incearca sa-I ajute. Daca nu are aceste conditii pentru a-I ajuta, atunci pur si simplu se pazeste ca sa nu se molipseasca si el de microbul ereziei. Ortodoxul nu-l uraste pe eretic, ci erezia !(…) De asemenea, faptul de care trebuie sa tinem seama atunci cand ne referim la cauzele raspandirii noilor erezii este urmatorul : raspandirea acestor erezii nu este consecinta unor actiuni interne sau rezultatul alegerii personale libere, ci este vorba de planuri de raspandire bine calculate ale acestor organizatii, care sunt conduse de centre de decizie straine si sunt sustinute de multi bani.(…) Centrele de conducere sunt in strainatate, iar scopul activitatii lor este lovirea Ortodoxiei.
Iar aceasta se savarseste prin atragerea cu viclenie a ortodocsilor la alte religii, care nu se descopera pe sine de la inceput, ci se prezinta sub masca asociatiilor filosofice (…) sau chiar sub masca ortodoxa, cum ar fi :” Asociatia iNchinatorilor Luminii Necreate “ Sfantul Patapie “ , al ocultistului N.Marghiori. Astfel este usor sa fie prins cineva in capcana, chiar si fara sa vrea. Problemele pastorale cu care ne confruntam in anii pe care ii parcurgem este infruntarea noii erezii de dimensiuni planetare care se numeste Noua Era sau, asa cum o numesc unii, Noua Era a Varsatorului.(…) Mesajele referitoare la aceasta, cu care suntem bombardati in fiecare zi prin mijloacele de informare in masa, in linii generale, sunt urmatoarele :
 - Vine o Noua Era. Binele si raul, Dumnezeu si Lucifer sunt doua puteri care se completeaza reciproc. Toti suntem purtatori de energie, avem puteri intuitive, extra senzorilae, magice, supraomenesti sip uteri ale mintii cu insusiri tamaduitoare. Reincarnarea este speranta omului contemporan si constituie dogma ascunsa a crestinusmului. Vrajitorii sunt personae gresit intelese, dar, de fapt , ei sunt cei care cunosc tainele naturii. Stelele descopera oamenilor dorintele lor ascunse, ii povatuiesc si ii ocrotesc. Hristos nu a fost Dumnezeu si Om, ci unul dintre marii initiate, mnetorul Erei Pestilor, care acum i-a sfarsit. Sau : Hristos a fost un extraterestru care a venit sa propovaduiasca rascularea oamenilor curati, care inca nu s-a realizat, ci se va infaptui in curand. Nu exista un singur, unic adevar. Taote religiile sunt cai care duc la acelasi scop. Religiile sunt forme, iar Dumnezeu este esenta. (…) T
ermenul contemporan de New Age ( Noua Era ) este luat din astrologie. Astrologii ( Astrologia si astrologii nu au nici o legatura cu oamenii de siinta astronomi si cu astronomia ca stiinta ) sustin ca la fiecare aproximativ 2100 ani intram intr-o era noua. Adeptii Noii Ere sustin ca in perioada dezvoltarii Imperiului roman soarele a intrat in zodiac Pestilor si astfel a inceput Era Pestilor. Asta a fost epoca in care a trait Hristos, era Crestinismului. Era aceasta este considera de ei ca o perioada a restrictiilor si ingustimii conceptiilor. In ea au stapanit poruncile, controlul facut de preoti, prigonirea oamenilor liberi cugetatori,razboaiele, colonialismul, distrugerea naturii. Asadar aceasta era se incheie si incepe o noua era, Era Varsatorului.
Aceasta era este propovaduita de toate organizatiile oculte, ezoterice, yoghine etc. Astfel se face cunoscuta inca de la inceput premiza antihristica a acestei teorii. Si aceasta deoarece (…) astrologia este incompatibila cu Credinta Ortodoxa, iar iar pe de lata deoarece argumentul ca era lui Hristos a trecut sic a acum asteptam un nou hristos este coplet antihristica, potrivit cu spusa Sfantului Apostol Pavel in epistola catre evrei : Iisus Hristos ieri, si astazi si in veci Acelasi.
Dar sa vedem care sunt cele mai importante simboluri pe care le foloseste Noua Era si care nu sunt niste simpleembleme ale miscarii, ci simboluri cu continut occult, purtatoare ale energiei duhurilor viclene. Acestea sunt :
a) - Arcada cereasca ( culorile curcubeului) este simbolul cel mai folosit. Pe acesta il poate gasi cineva peste tot : pe cadouri, pe jucarii, pe haine. El, asa cum invata discipolii Noii Ere, simbolizeaza puntea dintre om si Marea Minte Universala, adica Lucifer.
 

b) Numarul 666. Este numarul lui Antihrist, despre care se vobeste in Apocalipsa Sfantului Ioan Evanghelistul (13,18). Alice Ann Bailey ( 1880-1949), mama spirituala a Noii Ere, scrie ca numarul acesta are calitati sacre si ca trebuie folosit cat mai mult posibil, cu scopul de a veni cat mai repede Noua Era. ( Astfel se eplica de ce aproape toate produsele din comert sunt marcate cu bar code system in care la inceput, la mijloc si la sfarsit se afla liniile care reprezinta cifra 6. Avem adica trei de 6. Nu este vorba despre o psihoza a noastra, a crestinilor, sa vedem peste tot numarul 666, ci insisi adeptii Noii Ere dau numarului insemnatatea despre care am vorbit).
 

c) Ying si Yang ( simbolul taoismului) care insemna ca binele si raul sunt doua puteri egale care se conpleteaza una pe alta.
 

                                                  d) Pentagrama, folosita de magia neagra.
 
 
e) Svastica ( cunoscuta cruce franta). Crucea franta ( indoita ) inspre stanga se foloseste mai ales in ocultism. Crucea franta inspre dreapta a constituit emblema nazismului.
 
 
f) Fulgerul. Simbolul lui Lucifer. Satanistii se mandresc cu spusa lui Hristos din Noul Testament : “Am vazut pe satana ca un fulger cazand din cer “( Luca 10,18 ).
 
 
g) Asa numita emblema pacii. In realitate este o cruce rasturnata si rupta, circumscrisa intr-un cerc magic.
 
 
h) Crucea egipteana sau profanata. Se foloseste mai ales in magie ( Crestinii nostrii care merg la Sfintele Locuri si trec prin Egipt trebuie sa ia aminte ca pe papirusurile pe care le aduc de acolo exista crucea egipteana.
 
 
In cele din urma, ce este miscarea Noii Ere ? Este o uriasa retea de organizatii din intreaga lume, avand o oarecare legatura intre ele, o “conspiratie fina “, asa cum o numeste Maryllene Fergusson, una din”proorocitele “ miscarii.
 Noua Era este o sinteza de Hinduism si budism, sub chipul modern al guruismului, desigur, care cuprinde si inavataturi oculte antice. Este o sinteza intre Gnosticism, spiritism si invataturi “mistice “, care se transmit de finite demonice. De pilda, cele scrise de Alice Bailey, “proorocita “prin excelenta a miscarii, i-au fost dictate, asa cum spune ea insasi, de mentorul Tibetan, o fiinta spirituala fara trup omenesc ( adica un diavol ). Mama spirituala a Noii Ere este Alice Bailey, despre care déjà ma vorbit.  Ea a fost al treilea presedinte a Societatii Teosofice si a murit in 1949. Tot ceea ce a scris ea constituie planul pe care vedem ca il respecta, aproape neschimbat, adeptii Noii Ere, incecand sa materializeze scopurile ei.
Asadar, religiile orientale,sufismul ( miscare spirituala musulmana cu nuante ascetice ), teosofia,masoneria,neoidolatria, satanismul,vrajitoria, astrologia,spiritismul,parapshilogia, ufolatria,hipnotismul si calatoriile in vieti trecute, ocultismul, terapiile alternative, credinta in reincarnare sunt cele mai importante pietricele ale mozaicului Noii Ere. ( Noua Era este expresia si promovarea unui vechi plan al societatilor secrete – teosofi,masoni,iluminati etc – spre o stapanire modiala) “

Nota : Fragment preluat din cartea “ Ereziile contemporane – o adevarata amenintare “ autor Parintele Arsenie Vliangoftis- Doctor in Teologie si Licentiat in Filosofie.

marți, 26 noiembrie 2013

Ninge !

 
 
"Sss ! Micuta gerului,
Cu manuta inghetata,
Bate-n poarta cerului
Si intreaba suparata;
 
- Unde-s stelele de sus ?
- Iaca, nu-s !
Vantul rau le-a scuturat
Si le-mprastie prin sat.
 
Uite una : s-a desprins
Dintr-o margine de nor
Si coboara-ncetisor...
- Oare-a nins ?
 
E un fulg si-i cel dintai
Si aduce-n vant, ninsoare,
Drumuri albe peste vai,
Ras curat in ochii tai,
Sanioare,
Zurgalai..."



Nota : Poezia "Ninge " de Otilia Cazimir

Dupa fapta si rasplata !

"Un om sarac si batran, fara rude si fara casa avea permisiunea de la preot sa doarma noaptea in tinda bisericii. El se invelea cum putea cu o patura rupta si murdara si dormea acolo in frig, singurul avantaj fiind ca nu s-ar fi udat daca Dumnezeu ar fi dat ploaie. El nu deranja pe nimeni, nu vorbea si nici nu cersea, dar cu toate astea mai multe femei din zona nu-l sufereau spunand ca este murdar si ca cine stie ce microbi poarta in hainele lui murdare.
Gasira aceste femei un pretext si se dusera apoi la parinte sa discute. Ele spusera ca nu pot dimineata sa se apuce de curatenie in tinda bisericii, fiindca sarantocul sta acolo intins si slujitorul lui Dumnezeu le facu pe plac si ii spuse batranului sa plece, fiindca deranjeaza. Acesta a plecat fara sa carteasca, iar femeile erau bucuroase ca se facuse in biserica ceea ce ele voiau. Dupa ce au iesit intr-o seara de la vecernie intrara in vorba cu jandarmul care patrula prin targ dupa cum ii era misiunea. Acesta le intreba:
- Dar unde este batranul care dormea in tinda bisericii? O femeie isi ascuti glasul si rosti cu mandrie.
- Un’ sa fie? La treburile lui! L-am izgonit din tinda bisericii…Ce acolo e loc de dormit?
- Pai rau ati facut! rosti jandarmul.
- Pai de ce sa facem rau, ca ne-a dat voie parintele! rostira ele raspicat.
- Ei stiti ca eu mai am si ronduri de noapte! Si de multe ori l-am surprins pe batran facand lucruri dumnezeiesti.
- Eiiiii, cum sa faca lucruri dumnezeiesti zdrentarosul acela!?
- Ei, aflati crestinelor acestea, ca sunt lucruri pe care nici parintele nu le stie. Sarantocul din tinda bisericii, sau zdrentarosul cum ii ziceti voi, a aparat odata biserica de hoti si pradatori sarind la ei cu bata. Alta data i-a dat lumanari unei femei care avea sotul muribund. Femeia nestiind ce sa faca, fiind miezul noptii si sotul ei aproape sa-si dea sufletul, a venit aici la biserica ca sa gaseasca o lumanare si sarantocul a ajutat-o. Si altadata vazand ca vasul cu agheasma are o gaura prin care se scurgea apa sfintita de Boboteaza s-a pus sa repare vasul, caci altfel toata apa sfintita ar fi curs pe jos si s-ar fi facut mare pacat…
- Si de ce nu ne-ai spus astea din timp? Caci noi n-am stiut ca omul are faptele astea bune, spusera femeile.
- Batranul m-a rugat frumos sa tainuiesc acestea, fiindca fapta buna se face intr-ascuns, nu se trambiteaza. Voi stiti ca el nu vorbea, dar mi-a spus intr-o seara acestea: ,,Mai repede ma odihnesc, fata de pacatele mele cand sunt inghiontit, jignit sau izgonit, decat atunci cand ma lauda lumea. Rogu-te fii bun si nu spune cuiva ca as fi facut ceva bun, lasa-ma astfel sa ma odihnesc!”. Auzind acestea femeilor le-a parut rau ca au izgonit saracul si au plecat apoi care incotro sa-l caute. Si se spune ca inca mai cauta si astazi, fiindca nu l-au mai gasit."
 
" Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică. " 
(Sfanta Evanghelie dupa Matei, Cap.25 : 41-46 )
 
 
 
Nota : Fragment preluat din " Crestin Ortodox  "

joi, 21 noiembrie 2013

Rugaciunea taranului !

"Un taran care nu era foarte mare stiutor de carte nu mergea nicaieri fara a lua cu el si cartea de rugaciuni.
Memoria nu-l ajuta foarte tare ca sa invete rugaciunile pe de rost, astfel ca pe unde mergea, lua cu el si cartea, care de acum era roasa de vreme si avea toate foile ingalbenite de atata buchisit.
Intr-o zi taranul nostru pleca cu caruta intr-o graba foarte mare, iar dupa ce merse multe stadii, isi aduse aminte ca ar cam fi ora rugaciunii.
Scotoci in traista, dar vazu ca nu-si luase cu el cartea de rugaciuni. Uitase sa verifice de acasa daca are cartea in traista sau nu.
Se supara si se mahni. In mersul calului asa, se stradui din rasputeri sa-si aduca aminte o rugaciune, dar in nici un fel nu reusea, aproape ca-i venea sa planga cand, din senin, ce se gandi: "Doamne, Tu care esti bun si le stii pe toate si pe toate le ierti! Uita-te si la mine pacatosul ca mi-am uitat acasa cartea de rugaciuni! Si fiindca altceva nu ma pricep a face uite, jumatate de ora eu o sa rostesc alfabetul de la cap la coada...Si de acolo sa alegi Tu literele care alcatuiesc rugaciunile, caci Tu le stii pe toate si uite asa poate voi simti si eu ca ma rog!
Se spune ca un inger, auzind aceasta, a spus in sinea lui:  "Viu este Domnul, Dumnezeul nostru ca nu am auzit pana astazi o rugaciune mai puternica ca aceasta de acum, a taranului”…
 
 
 
 
Nota : Povestire preluata din " Crestin Ortodox "

Copilul bine-crescut !


"I ntr-un sat din campie, s-au intalnit la fantana trei femei. Doua dintre ele nu incetau sa-si laude baietii. Cea de-a treia, insa, nu spunea nimic, cu toate ca avea si ea un baiat de care nu s-ar fi putut plange. Au luat cele trei femei cate o galeata cu apa si au plecat impreuna inapoi, spre casa.
Pe drum, s-au intalnit cu cei trei copii, care se jucau intr-o livada.
- Ia uite-l pe-al meu, a zis prima femeie. E asa de puternic.
- Dar al meu, zise si a doua, e priceput la toate.
Nici de aceasta data, cea de-a treia femeie nu a spus nimic.
Insa copilul ei, vazandu-si mama, s-a grabit sa vina si sa ia galeata. Ceilalti doi baieti au inceput sa rada si au ramas sa se joace mai departe. Acum se vedea adevarul. Din modestie, cea de-a treia femeie nu se lauda cu feciorul sau, dar in locul ei vorbeau faptele."
 
"Invata-te, fiule, sa fii totdeauna simplu si fara rautate!"Sfantul Efrem Sirul
 
Nota : Povestire preluata din " Crestin Otodox "

joi, 14 noiembrie 2013

Rugaciune pentru tata !

 

" Milostive Dumnezeu,
Tatal meu munceste greu,
Sa ne-aduca-n caa paine
Sa putem trai si maine,
 
Da-i puteri si sanatate,
Dumnezeule-ndurate,
Ca s-avem pe masa-n fata
Painea Ta ce ne da viata ! 
 
Intovarasindu-i pasul
Fa-mi-l vessel in tot ceasul,
Sa nu stie niciodat'
De suspine sau oftat !
 
Fii cu el, mereu, mereu,
Milostive Dumnezeu,
Caci si eu voi fi cu tine,
Cautand sa fac doar bine
 
Mi-ai dat inima in piept
Sa-l iubesc si sa-l respect,
Tine-l, Doamne Dumnezeu,
Sanatos pe tatal meu !



Nota : Rugaciune preluata din "Crestin Ortodox "

joi, 7 noiembrie 2013

Povata pentru Mihail !

"Cine poarta pe pamant
Nume de Arhanghel sfant
Trebuie ca si prin fapte
Numele sa si-l arate.
 
Arhanghelul e mereu
Cu mintea la Dumnezeu
N-are alta bucurie
Decat cu Hristos sa fie,
Se supune intru toate
Voii lui preaminunate
Si-are dragoste curate
Pentru omenirea toata.
 
In frumoasa lui icoana,
Precum ai bagat de seama,
Mai-marele Voievod
Al cerescului norod
Sta cu spade inainte
Si cu mare luare-aminte
Ca sa surpe pe pamant
Pe vrajmasul cel de gand
Si prin har sa biruiasca
Semetia diavoleasca.
 
Pe langa acestea toate,
Arhanghelul,zi si noapte
Da degraba ajutor
Credinciosului popor;
Cand primejdia-i mai mare,
Mihail indata sare
Si cu darul lui Hristos
Tuturor e de folos
Mihail de te numesti,
Astfel si tu sa traiesti,
Ca sa n-ai nume crestin
Doar asa, in buletin..."
 
 
 
 
Nota : Poezia "Povata pentru Mihail " preluata din cartea "Poezii cu iz de Filocalii " editie ingrijita de Manastirea Diaconesti.

vineri, 25 octombrie 2013

Minunile din Cuvinte !


"Umpleţi-vă de Duh…“ ( slujba Sfintei Treimi ). Ce înseamnă aceasta?
Că noi ne-am învrednicit să primim darurile Sfântului Duh prin botez.
Dar mulţi ţin minte, oare, acest lucru? Dacă ai primit puţin, trebuie să păstrezi, să îmbunătăţeşti, să înmulţeşti. Pentru acestea trebuie să fii cuprins de râvnă.
Cum?
a) Să citeşti Sfânta Scriptură, care este scrisă de Sfântul Duh; din Sfânta Scriptură conduce El. Nici o plăcere lumească nu poate da o asemenea pace şi o aşa bucurie, pe care le dă Sfântul Duh.
b) Să fii atent la tine.
 c) Să participi des la Sfintele Taine. Prin ele Sfântul Duh se împărtăşeşte omului.
 d) Să mergi des la sfânta biserică, căci aceasta este locul deosebit al prezenţei Sfântului Duh.
e) Rugăciunea, în special rugăciunea „Împărate Ceresc“. Ea trebuie ascultată cu evlavie deosebită, nu numai în biserică, ci trebuie rostită şi în timpul lucrului, cerând ajutorul Sfântului Duh. Dacă luăm ca model pe sfântul ce a fost apropiat de situaţia noastră, ne putem sprijini pe exemplul lui. Toţi sfinţii au suferit, pentru că ei au mers pe calea Mântuitorului, Care a suferit: a fost prigonit, insultat, defăimat şi răstignit. Şi toţi cei care merg după El suferă negreşit. „În lume necazuri veţi avea“. Şi toţi cei care doresc să trăiască pios, vor fi prigoniţi. „Dacă începi să lucrezi pentru Domnul, pregăteşte-ţi sufletul pentru ispită“. Ca să suportăm mai uşor suferinţele trebuie să avem credinţă puternică, dragoste fierbinte către Dumnezeu, să nu ne lipim de cele pământeşti şi să ne predăm cu totul voii lui Dumnezeu. La profanatori trebuie să privim ca la cei bolnavi, de la care cerem să nu tuşească şi să nu scuipe.
Dacă nu există posibilitatea de a împlini legământul ascultării şi de a vă supune, trebuie să fiţi gata să faceţi totul conform cu voia lui Dumnezeu. Există două feluri de ascultare: exterioară şi interioară. În ascultarea exterioară e nevoie de supunere deplină, de împlinirea fiecărui lucru fără comentarii. Ascultarea interioară se referă la viaţa duhovnicească lăuntrică şi are nevoie de îndrumarea părintelui duhovnic. Însă sfatul părintelui duhovnic trebuie să corespundă Sfintei Scripturi.
Adevărata ascultare, care îi aduce sufletului un mare folos, are loc atunci când împlineşti ceea ce nu se potriveşte cu dorinţa ta şi e împotriva ta. Atunci însuşi Dumnezeu te ia în mâinile Sale Dumnezeu i-a creat pe doctori şi medicamentele. Nu se poate să refuzaţi tratamentul. Datorită slăbirii puterilor şi datorită oboselii se poate sta jos în biserică. „Fiule, dă-Mi Mie inima ta“. „Mai bine e să stai jos şi să te gândeşti la Dumnezeu, decât să stai în picioare“ – a spus Prea Sfinţitul Filaret al Moscovei.
Nu trebuie să puneţi voinţă în slujba sentimentelor voastre. Trebuie să vă forţaţi să vă purtaţi prietenos şi cu aceia care nu vă plac.
Nu trebuie să vă încredeţi în semne. Nu există nici un fel de semn. Dumnezeu ne călăuzeşte prin gândul Său, iar eu nu depind de nici o persoană sau zi şi de nimic altceva. Cine are prejudecăţi, aceluia îi e greu în suflet, iar cine depinde de voia lui Dumnezeu, acela, dimpotrivă, are bucurie în suflet.
Rugăciunea lui Iisus înlocuieşte semnul crucii atunci când, dintr-o cauză anume (infirmitate – nota red.), nu se poate face acesta. În afară de necesităţile stricte, în zilele de sărbătoare nu se poate să se lucreze. Trebuie să preţuim şi să cinstim ziua de sărbătoare.
Această zi trebuie să o închinăm lui Dumnezeu: să mergem la biserică, să ne rugăm acasă şi să citim Sfânta Scriptură şi operele Sfinţilor Părinţi, să facem fapte bune. Trebuie să-l iubim pe fiecare om, să vedem în el chipul lui Dumnezeu, să nu ne uităm la defectele lui. Nu se poate să-i îndepărtăm de noi cu răceală pe oameni.
Cum este mai bine să ne împărtăşim cu Sfintele lui Hristos Taine: rar sau des? E greu de spus. Zaheu L-a primit cu bucurie în casa sa pe Oaspetele cel drag, pe Domnul, şi s-a purtat bine. Iar sutaşul, din smerenie, cunoscându-şi nevrednicia, nu s-a hotărât să-L primească, dar şi acesta s-a purtat bine. Faptele lor, deşi sunt contradictorii, totuşi sunt identice, după iniţiativă. Şi înaintea lui Dumnezeu ei au fost în egală măsură vrednici. Esenţial este să ne pregătim cu vrednicie pentru marea Taină.
Când cuviosul Serafim a fost întrebat de ce în vremurile prezente nu mai există asemenea nevoitori, cum au fost cei dinainte, el a răspuns: „Pentru că nu mai există hotărârea de a face fapte mari. Harul e acelaşi; Hristos va fi acelaşi în veci“.
Prigonirile şi asupririle ne sunt de folos, căci ele întăresc credinţa. Trebuie ca tot răul, chiar şi patimile care ne chinuiesc, să nu le considerăm a fi de la noi, ci de la vrăjmaş – de la diavol. Acest lucru e foarte important.
Numai atunci se poate învinge patima, când nu o vei considera ca fiind a ta…
Dacă vrei să scapi de tristeţe, nu-ţi lipi inima de nimic şi de nimeni. Tristeţea provine din ataşamentul de lucrurile văzute. Niciodată nu a existat, nu există şi nu va exista un loc fără tristeţe pe pământ.
Locul fără tristeţe poate fi numai în inimă, când Domnul e în ea. În necazuri şi ispite Domnul ne ajută. El nu ne scuteşte de ele, ci ne dă puterea de a le îndura uşor, fără chiar să le observăm. Tăcerea pregăteşte sufletul pentru rugăciune. Liniştea, cât de binefăcătoare este ea pentru suflet! Noi, ortodocşii, nu trebuie să sprijinim erezia.
Chiar dacă s-ar întâmpla să fim chinuiţi, să nu renunţăm la Ortodoxie!
Nu trebuie să tânjim după adevărul omenesc. Căutaţi numai adevărul lui Dumnezeu. Părintele duhovnic, exact ca un stâlp, arată numai drumul iar tu trebuie să mergi singur. Dacă părintele duhovnic va arăta drumul, iar ucenicul nu va porni singur pe el, acesta, precum stâlpul, nu va pleca nicăieri şi, astfel, ucenicul se va învârti în jurul stâlpului. Când preotul binecuvântează şi rosteşte doxologia: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ – atunci se săvârşeşte o taină: Sfântul Duh vine asupra omului binecuvântat. Iar dacă omul ar renunţa numai cu gura la Dumnezeu, harul ar pleca de la el, toate concepţiile i s-ar schimba şi el ar deveni complet altul. Înainte de a-i cere iertare lui Dumnezeu, trebuie să te ierţi pe tine…
Aşa se spune în Rugăciunea Domnească. Tu nu te consideri supărăcios. Însă nu te superi faţă de acele lucruri care nu te interesează. Dacă cineva se atinge de ceva la care ţii mult – te superi…Tăcerea e folositoare pentru suflet. Când vorbim. Cu greu ne abţinem de la vorbirea deşartă şi de la judecată. Însă tăcerea poate fi ceva rău atunci când cineva e supărat şi de aceea tace.
Întotdeauna să vă amintiţi legea vieţii duhovniceşti: dacă te tulburi din cauza defectului altui om şi îl judeci pe acela, mai târziu te va lovi şi pe tine viaţa şi vei suferi de acelaşi defect.
Nu vă lăsaţi inimile în deşertăciunea lumească. În special, în timpul rugăciunii, părăsiţi toate gândurile lumeşti. După rugăciunea de acasă sau de la biserică, pentru ca să păstraţi starea sufletească de duioşie provocată de rugăciune, este necesară tăcerea.
Uneori chiar un simplu cuvânt, ce ni se pare neînsemnat, poate distruge şi alunga starea de duioşie din sufletul nostru.
Îndreptăţirea de sine închide ochii duhovniceşti şi atunci omul nu mai vede ceea ce există în realitate. Dacă spui despre fratele sau sora ta ceva rău, chiar dacă este adevărat, tu vei purta în sufletul tău o rană ce nu poate fi vindecată.
Poţi aduce la cunoştinţă greşelile altuia numai în cazul când în inima ta există o singură intenţie: folosul sufletului celui ce a greşit.
Răbdarea este blândeţea neîntreruptă. Mântuirea voastră şi moartea voastră sunt în apropierea voastră. Mântuirea voastră depinde de modul în care vă purtaţi cu aproapele vostru. Nu uitaţi să vedeţi în aproapele vostru chipul lui Dumnezeu.Fiecare lucru, fără să vi se pară neînsemnat, să-l faceţi cu migală, aşa ca înaintea feţei lui Dumnezeu.
Amintiţi-vă că Dumnezeu vede tot. "
 
 
Nota : Fragment preluat din cartea " Patericul de la Optina ". Autorul acestor indemnuri este Sfantul Nicon de la Optina