"Pentru a ne pastra pacea sufleteasca trebuie sa intram mai des in noi insine si sa ne intrebam : unde sunt ? " Sfantul Serafim de Sarov


Faceți căutări pe acest blog

luni, 26 noiembrie 2012

Chipul este bland dar intentia perfida si inselatoare !


Din toata inima am scris aceste cuvinte . Le-am scris pentru pentru ca vad cum ierarhi slujesc cu ereticii, ierarhi care dau mana cu papa si nu il afurisesc pentru toata erezia ce o propovaduieste, ci il slavesc si se gudura pe langa el ca fiind “ salvatorul”  tuturor oamenilor, ierarhi care impartasesc cu sfintele taine eretici, ierarhi care au picat din adevar dar vorbesc despre adevar inseland poporul si lumea simpla care merge la biserica, cu farmecul cuvintelor lor. Am scris si pentru ca intalnesc crestini ,care, sunt deja amagiti de acesti eretici , slugarnici ai satanei, crestini care din pacate cred si marturisesc cu gura lor idei eretice si total absurde cum ar fi : “ ca acesti ierarhi cunosc adevarul, dar accepta ecumenismul si-i primesc in bisericile noastre Ortodoxe pe catolici si se roaga impreuna cu ei , toate acestea, ca sa nu si-i puna in cap, dar ei de fapt sunt adevarati “ ortodocsi harnici “ ai Bisericii noastre Sfinte. Cum se poate face o fapta buna in Hristos care se cladeste pe o incalcare a Sfintelor Canoane sau pe o murdarie ? Nu se poate acest lucru si aceasta au marturisit-o Sfintii lasandu-ne si noua cei de astazi cuvantul lor ,tocmai pentru a lua aminte si a fi treji la tot ceea ce se intampla, ca sa ne putem pastra pana la capat, cu ajutorul lui Dumnezeu sansa de mantuire.
"Exista un duh care colida Europa si lumea in general, un duh proteic care-si schimba infatisarea si discursul de fiecare data si care ataca din toate partile lumea crestina.Chipul lui in general este balnd, dscursul lui este atragator, dar intentia lui este perfida. Acest duh poate sa vorbeasca despre familie cu cuvinte frumoase, dar intentia lui este de a distruge familia. Poate sa vorbeasca despre Biserica, plin de dragoste pentru toate bisericile, un fel de sincretism religios, dar dorinta lui este de a spulbera Ortodoxia in primul rand. Poate sa vorbeasca despre tara si despre patrie ca despre ceva pe care incearca sa le sustina, dar intentia lui este de a distruge si patria si Biserica. Acest duh se numeste ecumenism ! Tot acest discurs frumos si cu fete multiple nu are decat un singur scop: distrugerea natiunilor, desfintarea Bisericii Ortodoxe in special si instituirea unui grup de conducatori, unsi nu stiu de cine, care sa induca tuturor natiunilor ideile lor, sa le incorseteze in anumite tipuri sociale, politice si religioase in care ei sa fie mereu de fata.
Sa nu ne lasam amagiti! Traiesc in mijlocul acestor emitatori ai discursului prolific si proteic care cutreiera lumea. Ii cunosc pe toti. Nu au nici o intentie buna cu Biserica noastra ! Sub iubirea hristica, sub pacea lui Hristos, ei ascund intentii perfide. De aceea am venit aici , sa va spun : Nu va lasati ademeniti ! Am observant o puternica tendinta ecumenista in interiorul Bisericii Ortodoxe, foarte puternica, incepand de sus pana jos. Ati auzit cu totii de Taize…Acolo a fost centrul acestei miscari distrugatoare a Ortodoxiei. Acolo a fost centrul New-Age-ului. Acolo intr-un cadru asa, foarte mistic, aparea fratele Roger, imbracta in alb ca un papa, ca Hristos, acolo copii stateau cu picioarele sub ei si se leganau in ritmul unor melodii..Acolo nu mai era nimic sfant, sau totul era “ sfant “ ! Iar pe de alta parte, in New-Age-ul acesta despre care va vorbesc nu exista nimic care sa aiba valoare absoluta. Dorinta lor este sa distruga toate elementele de credinta, toate elementele morale, toate elementele de sange pe care ne-am bazat, pentru ca - zic ei –  “ nu exista nimic adevarat in chip absolut. Adevarul e acela pe care il am eu. Si in cazul acesta nu-i pot spune aproapelui meu : “ Gresesti !” , cand greseste . Nici el nu-mi poate spune ca gresesc, pentru ca suntem entitati absolute, avem parerile noastre care sunt absolute, dar in fata celorlalti ele nu mai inseamna nimic ! “ Jocul acesta de ascundere a adevarului este o perfida inventie a satanei !
 Astazi ne-am obisnuit cu toate ereziile. Asa ne-am obisnuit cu ele, incat nu se mai tulbura nimeni de nici o erezie noua care apare. Nu se mai tulbura nici de homosexuali, nu se mai tulbura nici de “ Codul lui da Vinci” .Ne-am obisnuit cu raul.Aceata este partea cea mai grea pentru societatea noastra. Ne-am obisnuit cu raul in asa masura, incat nu-l mai sesizam.Aceasta a ajuns situatia noastra morala, in momentul de fata, in lume. Orice erezie care apare, in primul rand isi castiga prezenta in cetate prin legea murdara a societatii. Toate societatile contemporane au legi murdare. Toate sunt antihristice, toate sunt pentru distrugerea morala, pentru izolarea individului, pentru dezbinarea lui, pentru a face din el un sclav, o rotita a Guvernului. Indiferent unde este, in cea mai mare democratie! Toate acestea incet-incet ne-au obisnuit cu raul. Astazi nimeni nu mai striga ca se intampla asa sau ca se intampla asa, sau ca Iisus este batjocorit, sau ca toata credinta noastra este transformata intr-un fel de joc murdar. Crestinii sunt inapoiati mintal fiindca cred in Iisus Hristos. Nu avem alta credinta, spun cei de azi, decat credinta care este palpabila: avem dreptul la bucuria vietii acesteia ,fara frau!
Dincolo de toate meritele Sfantului Imparat Constantin, el a fcaut un lucru pe care noi astazi il calcam : a taiat erezia din radacina. Atat de puternica a fost aceasta taiere, incat dupa Sinod,in cateva luni de zile Arie a disparut. Astazi ereticii infloresc, intra in palatele patriarhale, se duc la Sfantul Munte, merg la Constantinopol si oriunde, si toti ii primesc, pentru ca ei vorbesc in numele unei iubiri universal, o iubire fara chip. Imi aduc aminte ca Petre Tutea spunea: “ Cand ii aud pe umanistii acestia vorbind despre dragostea extraordinara pe care o poarta tuturor oamenilor, zis asa : daca unul dintre ei ar fi fost pus intr-o celula cu trei oameni pe care zice ca ii iubeste, in trei zile i-ar fi strans de gat!” Pentru ca una este iubirea umanista si alta este iubirea lui Hristos, adica sa iubesti pe vrajmasul tau, sa binecuvintezi pe cei ce te bleastama, sa te rogi pentru cel care iti face rau. Aceasta este iubirea crestina. Nu este adevar in iubirea umanista, nu e adevar in iubirea ecumenista.
In Pateric e urmatoarea povestioara frumoasa : la un calugar foarte duhovnicesc a venit diavolul sub chip de om si i-a spus : “ Tu esti calugarul cutare ? Da eu sunt. “ Mincinosul ala de calugar? “ Da eu sunt . “ Desfranatul de calugar ?” Da. “Lacomul ?” Da. “ Mincinosul care propovaduieste cuvantul lui Dumnezeu, dar nu il implineste ? “ Da, eu sunt Acela. “ Tu este calugarul cutare , ereticul ? Nu. Asta nu ! Pana acolo! A acceptat tot ce il injosea pe el, dar cand a fost vorba de erezie, a spus nu. Pana acolo poate sa mearga toleranta. Cand trece de Dumnezeu si de adevarul credintei, ea devine o siluire a adevarului si a sufletului nostru. Sfintii Parinti au stabilit in Sinoade toate lucrurile care astazi sunt calcate in picioare. In hotararile Sinoadelor ecumenice toaate au fost prevazute : erezii,ecumenism,tot ceea ce se intampla astazi,negarea lui Dumnezeu, desfranari publice, transformarea unor vicii si a unor perversiuni in virtuti, adica sa te declare mandru ca esti gay, sau cam asa ceva. Toate acestea sunt prevazute. Nu este nici un pacat care sa nu fi fost prevazut de Sinoade, despre care ele zic : cine face lucrul acesta este un eretic, cade din credinta, din Biserica. Chiar ierarhii nostril si-au pierdut simtul unei demnitati crestine, care este incalculabil mai mare decat orice demnitate umana.Se pun sub atasamentul si sub carma cate unuia sau altuia dintre puternicii zilei. M-a tulburat foarte mult lucrul acesta. Inca nu i-am scris Patriarhului Teoctist, dar o sa-I scriu mai traziu, pentru ca intr-o discutie pe care am avut-o cu Prea Fericirea Sa, i-am spus asa : “ Preafericite, Dumnezeu mi-a dat un dar . Mi-a dat draul suferintei si prin suferinta m-am inteleptit. Nu m-am inteleptit cat ar fi trebui dupa suferinta prin care am trecut, dat atata intelepciune cata mi-a dat-o Dumnezeu ma face sa ridic cuvantul oricand pentru Hristos, pentru Biserica si neamul meu”. Si acum va trebui sa vorbesc, pentru ca daca tac inseamna ca voi fi ca toti ceilalti. Pentru ca toleranta are o limita : pana la credinta, pana la Dumnezeu. De aici incolo nu se mai ingaduie. Toti ierarhii stau tacuti, ca asa a venit vremea, ca daca zici ceva, nu intri in Europa! Ca si cum Europa ar fi paradisul !Nu intri in Europa ? Foarte bine. Daca nu intri in Europa, sa stii ca intri in Rai. Acolo te primeste Dumnezeu. Asa, umbli cu toate stricaciunile lumii acesteia…
Icoana postata alaturi de text  se numeste " Hristos Veghetorul" . El cu adevarat vegheaza si vede tot ceea ce se intampla in lume. Dupa cum un rar ierarh Ortodox spunea nu demult intr-o frumoasa predica si citez cuvintele lui : " fratilor toti murim, dar conteaza cum murim, caci unii mor eretici iar alti mucenici " sa nu uitam ca nu exista gand al vietii noastre pe care El sa nu il stie si fapta sa nu o vada.
Nota : Fragment preluat din cartea " Cuvinte vii " autor Parintele Gheorghe Calciu

luni, 19 noiembrie 2012

Repetarea greselii lui Adam !


“ Oamenii au de obicei o conceptie juridica despre dreptate. Ei resping ca nedreapta ideea, sa ia asupra lor responsabilitatea greselii altuia. Acest lucru nu cadreaza cu constiinta lor juridica. Dar duhul iubirii lui Hristos vorbeste altfel. Potrivit duhului acestei iubiri, a impartasi resonsabilitatea greselii celui pe care-l iubim si chiar a o lua cu totul asupra noastra nu este un lucru ciudat, ci cu totul firesc. Mult mai mult, numai luand supra noastra greseala altuia se descopera autenticitatea iubirii si ne dam cu adevarat seama de aceasta; unde ar mai fi sensul iubirii daca n-am pastra din ea decat latura placuta? Dar cand luam in mod liber asupra noastra greseala si durerile fapturii iubite, atunci iubirea atinge desavarsirea sub toate aspectele ei.Multi oameni nu pot sau nu vor sa accepte de bunavoie urmarile pacatului stramosesc al lui Adam. Ei spun: “ Adam si Eva au mancat din pomul oprit, dar acest lucru nu ma priveste. Sunt gata sa raspund despre pacatele mele, dar numai pentru pacatele mele, iar nu pentru ale altora”.
Omul nu intelege ca prin aceasta miscare a inimii lui ,repeta in sine insusi pacatul protoparintelui nostru, care devine astfel propriul sau pacat si propria sa cadere. Adam a tagaduit responsabilittaea sa, aruncand greseala asupra Evei si a lui Dumnezeu Care-i daduse aceasta femeie, si prin acest lucru a rupt unitatea omului si unirea sa cu Dumnezeu. Astfel de fiecare data cand refuzam sa ne asumam responsabilitatea raului universal, a faptelor aproapelui nostru, repetam acelasi pacat si rupem de asemenea unitatea omului. In Rai Domnul l-a chemat pe Adm la cainta; ne e ingaduit sa credem ca, daca in loc sa se justifice, Adam si-ar fi asumat responsabilitatea pacatului lor comun, al sau si al Evei, destinul lumii ar fi fost altul. In acelasi chip, destinul lumii va fi diferit daca vom raspunde pozitiv aceluiasi Domn venit in trup si care-Si innoieste chemarea Sa la cainta si daca vom lua asupra noastra povara greselilor aproapelui nostru. Fiecare dintre noi poate invoca multe scuze pentru a se justifica. Dar daca arunca o privire atenta in inima sa, va vedea ca face acest lucru in chip viclean. Omul se justifica inainte de toate pentru ca nu vrea sa se recunoasca nici macar in parte vinovat de raul ce este in lume. Se justifica mai apoi , pentru ca nu e constient ca e inzestrat cu libertate dupa chipul libertatii lui Dumnezeu , si nu se vede decat ca un fenomen, un obiect al acestei lumi si prin urmare conditionat de ea. Intr-o astfel de constiinta exista ceva servil; de aceea tendinta spre justificare e proprie unui rob, iar nu unui fiu al lui Dumnezeu.
Ciudat este ca multor oameni le apare ca un lucru servil tocmai acest mod de a actiona, adica faptul de a lua asupra noastra greseala altuia si de a cere iertare.Acesta e contrastul intre modul de a vedea al fiilor duhului lui Hristos si cel al fiilor acestei lumi.Omului neduhovnicesc i se pare de necrezut ca ar putea simti intreaga umanitate ca o existenta integral cuprinsa in existenta personala a fiecarui om, fara ca totusi prin aceasta sa fie desfintata alteritatea ireductibila a celorlalte ipostase omenesti. In conformitate cu sensul celei de-a doua porunci :” Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti “ , trebuie si e cu putinta sa includem in propria noastra existenta personala totalitatea existentei umane. Atunci orice rau ce se face in lume nu va mai fi socotit doar ca un lucru strain de noi, ci drept propriul nostru rau. Daca fiecare persoana, creata dupa chipul Ipostaselor divine absolute, e capabila sa cuprinda in ea plinatatea existentei umane, asa cum fiecare Ipostasa divina poarta intreaga plinatate a Fiintei divine- si acesta e sensul profund al celei de-a doua porunci- atunci fiecare dintre noi va lupta impotriva raului, impotriva raului cosmic, incepand de la sine insusi."

Nota: Fragment preluat din cartea” Viata si invatatura Staretului Siluan Athonitul” autor Arhimandrit Sofronie Saharov

vineri, 16 noiembrie 2012

Frumusetea vietii Sfantului Apostol si Evanghelist Matei !

Fiul lui Dumnezeu, Unul fără de păcat, Care a venit pe pămînt cu asemănare omenească să mîntuiască pe oamenii cei păcătoşi, trecînd prin Capernaum, a văzut un om şezînd la vamă care se chema Matei şi a zis către dînsul: Vino după Mine! Vameşul, auzind aceasta nu numai cu urechile trupeşti ci şi cu cele sufleteşti, îndată s-a sculat de la vamă şi, lăsînd toate, a urmat pe Hristos; apoi Domnul a intrat în casa lui, iar Matei i-a făcut ospăţ. Acolo s-au adunat la Matei vecinii lui, prietenii lui şi mulţi cunoscuţi, vameşi şi păcătoşi şi au şezut împreună cu Hristos şi cu ucenicii Lui.
 Deci s-a întîmplat să fie acolo farisei şi păcătoşi; aceştia şezînd împreună cu păcătoşii au zis către ucenicii Lui: Pentru ce dascălul vostru mănîncă şi bea cu păcătoşii şi cu vameşii? Iar Domnul, auzind cuvintele lor, a zis către dînşii: Nu trebuie doctor celor sănătoşi, ci bolnavilor, că n-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. Din acea vreme Sfîntul Matei s-a făcut ucenic şi următor al lui Hristos şi s-a învrednicit a fi cinstit între cei doisprezece apostoli.
Acest sfînt era fiul lui Alfeu şi frate cu Iacob, iar de către ceilalţi evanghelişti se numea Levi al lui Alfeu. Pentru aceea, vrînd să acopere viaţa lui de vameş pentru cinstea apostoliei, l-au numit cu nume puţin cunoscut, adică Levi a lui Alfeu. Iar Sfîntul Matei în Evanghelia sa, scriind însuşi despre sine, din multă smerenie, arată pe faţă tuturor numele său, numindu-se Matei şi povestind înaintea tuturor viaţa sa de mai înainte, neruşinîndu-se a-şi mărturisi păcatele sale. Iar după primirea Sfîntului Duh, Sfîntul Matei, mai înainte decît toţi ceilalţi evanghelişti, a scris Evanghelia în limba evreiască, pentru evreii care crezuseră, şi a scris-o după opt ani de la Înălţarea Domnului, propovăduind această Evanghelie prin multe ţări.
Căci a străbătut Parţia şi Midia, binevestind pe Hristos. Apoi a înconjurat toată Etiopia, unde îi căzuse soarta, ţară pe care a luminat-o cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii. Iar mai la sfîrşit, fiind povăţuit de Sfîntul Duh, a venit în ţinutul mîncătorilor de oameni, la o seminţie neagră la chip şi cu nărav de fiară şi a intrat într-o cetate ce se chema Mirmenia, unde, întorcînd către Domnul cîteva suflete, le-a pus episcop pe Platon, următorul său, şi a zidit o biserică mică.
 Iar el s-a suit pe un munte, care era în apropiere şi a petrecut pe acest munte în post, rugîndu-se lui Dumnezeu cu sîrguinţă pentru întoarcerea acelui neam necredincios.
Atunci i s-a arătat Domnul în chip de tînăr preafrumos, avînd în mîna Sa un toiag. Apoi, dînd pace apostolului, a întins dreapta Sa, dîndu-i acel toiag şi poruncindu-i să se coboare din munte şi să înfigă toiagul înaintea uşii bisericii celei zidite, "căci degrab - i-a zis Domnul -, se va înrădăcina şi va creşte copac înalt cu puterea Mea şi va aduce multă roadă, întrecînd cu mărimea şi cu dulceaţa toate celelalte roade. Iar din rădăcina lui va curge izvor de apă curată şi, dacă mîncătorii de oameni se vor spăla, vor deveni albi, şi cei ce vor gusta din roada lui, vor lepăda năravurile cele de fiară şi vor fi oameni blînzi şi buni".
Sfîntul Matei, luînd toiagul din mîna Domnului, a coborît din munte, mergînd în cetate să facă ceea ce i s-a poruncit. Iar ighemonul acelei cetăţi, anume Flavian, avea o femeie şi un fiu care erau chinuiţi de diavoli. Aceştia, întîmpinînd în cale pe apostol, au strigat în urma lui cu glasuri sălbatice, înfricoşîndu-l şi zicînd: "Cine te-a trimis pe tine aici cu acel toiag pentru pierderea noastră?". Iar el, certînd duhurile cele necurate, le-a izgonit. Apoi, cei ce s-au tămăduit s-au închinat apostolului şi au mers după dînsul cu bucurie. Înştiinţîndu-se episcopul Platon de venirea lui, l-a întîmpinat cu clerul.
Apoi, intrînd în cetate şi apropiindu-se de biserică, a făcut precum îi era poruncit: a înfipt toiagul cel dat lui de la Domnul şi îndată înaintea tuturor s-a făcut toiagul copac mare, dînd ramuri cu o mulţime de frunze şi s-au arătat roade într-însul foarte frumoase, mari şi dulci şi izvor de apă a curs din rădăcina lui.
Atunci s-au minunat toţi cei ce priveau la această minune, pentru că toată cetatea se strînsese la o minune ca aceasta, şi mîncau poame dulci din acest pom şi beau apă curată. Iar Sfîntul Apostol Matei, stînd la un loc înalt, propovăduia cuvîntul lui Dumnezeu în limba poporului ce se adunase acolo. Deci, îndată, toţi au crezut în Domnul, iar apostolul i-a botezat în acel izvor făcător de minuni.
Mai întîi a botezat pe femeia ighemonului pe care o izbăvise de duhul cel viclean, împreună cu fiul său; pe urmă pe tot poporul care a crezut în Hristos. Iar toţi mîncătorii de oameni, care se botezau după cuvîntul Domnului, ieşeau din apă luminaţi la faţă, apoi cîştigau albire şi frumuseţe nu numai trupească, ci şi sufletească, lepădînd negreala de arap şi îmbrăcîndu-se întru Hristos, omul cel nou. Înştiinţîndu-se de aceasta ighemonul, mai întîi s-a bucurat de tămăduirea soţiei şi a fiului său.
După aceea, îndemnîndu-l diavolul, s-a mîniat asupra Apostolului, pentru că tot poporul părăsind zeii alerga la dînsul, şi a cugetat să-l omoare. Dar în acea noapte Mîntuitorul S-a arătat Apostolului, poruncindu-i a îndrăzni către El şi făgăduindu-i că va fi împreună cu dînsul în mîhnirea care-i va veni.
Deci, făcîndu-se ziuă, pe cînd apostolul cînta în biserică laude lui Dumnezeu împreună cu cei credincioşi, ighemonul a trimis patru ostaşi să-l prindă, însă aceia cînd au ajuns la biserica Domnului îndată i-a cuprins un întuneric încît abia au putut să se întoarcă înapoi. Atunci, fiind întrebaţi de ce n-au adus pe Matei, au răspuns: "Am auzit glasul lui vorbind, dar n-am putut să-l prindem". Deci, mîniindu-se ighemonul, a trimis ostaşi mai mulţi cu arme, poruncindu-le să aducă pe Apostol cu sila, şi de se va împotrivi cineva, nelăsînd să-l ia pe acela, să-l taie cu sabia.
Dar şi acest plan a rămas fără rezultat. Căci, pe cînd se apropiau de biserică, a strălucit o lumină cerească asupra Apostolului, spre care ostaşii neputînd a căuta, s-au umplut de frică şi, aruncînd armele, au fugit; apoi întorcîndu-se au spus ighemonului cele ce se făcuse. Auzind ighemonul, s-a mîniat foarte tare şi s-a dus cu toată mulţimea slugilor sale, vrînd ca singur să prindă pe Apostol. Însă, cînd s-a apropiat de dînsul, îndată a orbit şi căuta un sprijinitor. Apoi a început a ruga pe Apostol să-i ierte păcatul şi să-i lumineze ochii, iar Apostolul, făcînd semnul Sfintei Cruci peste ochii lui, i-a dăruit vederea. Dar ighemonul, văzînd cu ochii cei trupeşti, însă nu şi cu cei sufleteşti - căci l-a orbit răutatea lui -, n-a crezut că ar fi puterea lui Dumnezeu, ci o vrăjitorie.
Apoi, luînd pe Apostol de mînă, îl ducea în curtea sa ca şi cum ar fi vrut să-l cinstească, iar în inima sa cugeta cele viclene, vrînd să ardă în foc pe Apostolul Domnului, ca pe un vrăjitor. Apostolul, văzînd tainele inimii lui şi, înţelegînd gîndurile cele viclene, l-a mustrat, zicînd: "Prigonitorule şi vicleanule, de ce nu săvîrşeşti lucrul pe care l-ai cugetat asupra mea? Fă ceea ce au pus diavolii în inima ta, căci, precum vezi, sînt gata să rabd toate pentru Dumnezeul meu". Atunci ighemonul a poruncit ostaşilor să-l ia pe Sfîntul Matei şi, punîndu-l pe pămînt, să-l întindă cu faţa în sus şi să-i pironească mîinile şi picioarele pe pămînt.
Făcîndu-se aceasta, după porunca chinuitorului, slugile au adunat mulţime de viţe şi vreascuri; apoi au adus smoală şi pucioasă şi toate acestea punîndu-le deasupra Sfîntului Matei, le-au aprins. Aprinzîndu-se focul cu văpaie mare, toţi credeau că Apostolul lui Hristos va fi ars. Dar, o, minune! Îndată s-a prefăcut focul acela în răcoreală şi văpaia în rouă, iar Sfîntul Matei a rămas viu, slăvind pe Dumnezeu. Văzînd aceasta, tot poporul s-a înspăimîntat de o asemenea minune şi a lăudat pe Dumnezeul Apostolului. Iar judecătorul s-a mîniat mai mult, în loc să cunoască puterea lui Dumnezeu, Care a păzit viu şi nevătămat de foc pe propovăduitorul lui Hristos, şi grăia asupra dreptului fărădelegi, numindu-l vrăjitor şi zicînd că vrăjile au stins focul şi l-au păzit viu.
 După aceea a poruncit să adune lemne mai multe, viţe şi vreascuri şi, punîndu-le deasupra lui, să le aprindă, iar deasupra să toarne multă smoală. Apoi a adus şi pe zeii săi cei de aur în număr de doisprezece şi, punîndu-i în jurul focului, îi chema în ajutor pentru ca Sfîntul Matei, cu puterea lor, să nu se poată izbăvi de văpaie şi să ardă în foc. Sfîntul Apostol, fiind în văpaie, s-a rugat către Domnul puterilor ca să arate puterea Sa nebiruită, să vădească neputinţa zeilor păgîneşti şi să ruşineze pe cei ce nădăjduiesc spre dînşii. Şi îndată s-a pornit văpaia focului înfricoşat asupra idolilor de aur şi s-au topit ca ceara, ba încă au ars şi mulţi din cei necredincioşi, care stăteau împrejur.
 Iar din topirea idolilor a ieşit un şarpe ca de foc, care mergea după ighemon, vrînd să-l vatăme, încît nu-i era lui cu putinţă a fugi şi a scăpa de frica aceluia, pînă ce a făcut smerită rugăminte către Apostol ca să-l izbăvească din acea nevoie. Sfîntul Apostol Matei a certat focul şi îndată s-a stins văpaia şi a pierit asemănarea şarpelui cea de foc. De acum, ighemonul voia să scoată din foc pe sfîntul, însă el, făcînd rugăciunea cea mai de pe urmă, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Atunci judecătorul a poruncit să se aducă un pat de aur şi să pună pe dînsul cinstitul trup al Apostolului, care fusese scos din foc nevătămat.
Apoi, învelindu-l cu veşminte de mare preţ, l-a luat pe umeri împreună cu boierii săi şi l-a dus în curţile sale. Dar el nu avea credinţă desăvîrşită. De aceea a poruncit să facă un sicriu din fier şi, punînd într-însul trupul Sfîntului Apostol Matei, să-l închidă pretutindeni cu plumb şi să-l arunce în mare, zicînd către boierii săi: "Dacă Cel ce l-a păzit pe Matei întreg în foc, îl va păzi pe el şi de înec, apoi cu adevărat Acela este Dumnezeu şi Aceluia ne vom închina, lăsînd pe toţi zeii noştri, care n-au putut să se izbăvească de arderea focului".
Fiind aruncat în mare sicriul cel de fier cu cinstitele moaşte, noaptea s-a arătat Sfîntul Matei episcopului Platon, zicîndu-i: "Duminică să mergi la malul mării care este spre partea răsăritului de la curţile domneşti şi să iei de acolo moaştele mele, care vor fi scoase la uscat".
Sculîndu-se episcopul, a mers la mare cu o mulţime de popor, la locul arătat şi au aflat racla cea de fier cu moaştele Sfîntului Apostol Matei, precum i-a vestit lui în vedenie. Înştiinţîndu-se despre aceasta ighemonul şi boierii săi, au crezut cu adevărat în Domnul nostru Iisus Hristos, mărturisindu-L cu glas mare a fi Unul adevăratul Dumnezeu, Care a păzit pe sluga Sa, Matei. Apoi ighemonul, căzînd înaintea raclei Sfîntului Apostol, îşi cerea iertare de la el pentru greşeala sa şi cu osîrdie dorea să se boteze.
Episcopul Platon, văzînd credinţa voievodului şi rugămintea lui cea cu dinadinsul şi învăţîndu-l mult, i-a poruncit să intre în apa Botezului. Iar cînd episcopul a pus mîna pe capul lui, voind să-i dea nume, îndată a venit un glas de sus, zicînd: "Nu Flavian să-l numeşti, ci Matei".
Astfel, luînd voievodul din botez numele Apostolului, s-a sîrguit a fi următor al faptelor lui apostoleşti. Căci degrabă, încredinţînd altuia domnia sa, s-a lepădat de lumea aceasta deşartă şi se sîrguia întru rugăciuni în biserica lui Dumnezeu. Apoi a fost învrednicit rînduielii preoţeşti de către Sfîntul Platon episcopul. Iar după trei ani, murind episcopul, Sfîntul Matei s-a arătat în vedenie preotului Matei, celui ce-şi lăsase domnia, şi l-a sfătuit să primească scaunul episcopal, după fericitul Platon.
 Luînd episcopia Matei cel nou, bine s-a ostenit în buna vestire a lui Hristos şi pe mulţi întorcîndu-i de la închinarea la idoli, i-a adus către Dumnezeu. Apoi, vieţuind ani îndelungaţi cu plăcere de Dumnezeu, s-a mutat către El, stînd înaintea scaunului Lui, împreună cu Sfîntul Apostol şi Evanghelist Matei şi se roagă pentru noi, ca să fim moştenitori împărăţiei Sale în veci.

Sfantul Apostol si Evanghelist Matei este praznuit pe 16 noiembrie.
Pentru a le lui sfinte rugaciuni,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieste-ne pe noi ! Amin

Nota: Fragment preluat din Vietile Sfintilor

joi, 15 noiembrie 2012

Povata catre Mihail !

" Cine poarta pe pamant
Nume de Arhanghel sfant
Trebuie ca si prin fapte
Numele sa si-l arate.
Arhanghelul e mereu
Cu mintea la Dumnezeu
N-are alta bucurie,
Decat cu Hristos sa fie
Se supune intru toate
Voii Lui preaminunate
Si-are dragoste curata
Pentru omenirea toata.
In frumoasa lui icoana
Precum ai bagat de seama,
Mai-marele Voievod
Al cerescului norod
Sta cu spada inainte
Si cu mare luare-aminte
Ca sa surpe la pamant
Pe vrajmasul cel de gand
Si prin har sa biruiasca
Semetia diavoleasca.
Pe langa acestea toate,
Arhanghelul, zi si noapte
Da degraba ajutor
Credinciosului popor;
Cand primejdia-i mai mare
Mihail indata sare
Si cu darul lui Hristos
Tuturoe e de folos
Mihail de te numesti,
Astfel si tu sa traiesti,
Ca sa n-ai nume crestin
Doar asa, in buletin...

Nota: Poezie preluata din cartea "Poezii cu iz de Filocalii " editie ingrijita de Manastirea Diaconesti

miercuri, 14 noiembrie 2012

Frumusetea vietii Sfantului Apostol Filip !

Lîngă Marea Galileii era o cetate care se numea Betsaida, aproape de Horazin şi Capernaum. Iar Betsaida înseamnă în limba evreiască, "Casa Vînătorilor", pentru că vieţuiau acolo vînători de peşte. În acea cetate s-au născut trei apostoli: Petru, Andrei şi Filip. Petru şi Andrei erau fraţi pescari şi se îndeletniceau cu vînarea peştelui, pînă ce au fost chemaţi de Hristos la apostolat.
Iar Filip, în copilăria lui, a fost dat de părinţii săi la învăţătura de carte şi a ajuns iscusit în Sfînta Scriptură, înţelegînd bine toate proorociile despre Mesia Cel aşteptat, pe care citindu-le adeseori, se aprindea cu dragostea inimii pentru Iisus, pe Care încă nu-L ştia şi era cuprins de dorirea Aceluia pe Care încă nu-L văzuse la faţă, nici nu ştia că venise pe pămînt şi pe Care mulţi ar fi dorit să-L vadă şi nu L-au văzut. Cu astfel de iubire aprinzîndu-se el pentru Mesia, iată că Cel dorit călătorea prin Galileea şi a aflat pe Filip, precum scrie despre aceasta Evanghelistul Ioan: "A vrut, zice el, să meargă Iisus în Galileea, unde a aflat pe Filip şi i-a zis: Vino după Mine! Iar el, auzind această chemare a Domnului, nu numai cu urechile trupeşti, ci şi cu ale inimii, îndată L-a crezut a fi adevăratul Mesia Cel făgăduit de Dumnezeu prin prooroci; şi a mers după Dînsul, luînd aminte la viaţa Lui preasfîntă şi urmînd sărăciei Lui. Apoi a învăţat de la Hristos dumnezeiasca înţelepciune cu care avea să înţelepţească nebunia neamurilor. Filip, bucurîndu-se pentru aflarea unei astfel de comori, prin care avea să fie răscumpărată toată lumea, n-a voit ca numai el singur să se îmbogăţească cu acea comoară, ci dorea ca şi alţii să fie părtaşi aceluiaşi dar.
 Deci, aflînd pe Natanail, prietenul său, i-a vestit cu mare veselie, zicînd: Am aflat pe Iisus, fiul lui Iosif cel din Nazaret, despre Care a scris Moise în Lege şi în Prooroci. Iar Natanail, auzind aceasta, şi nenădăjduind ca să iasă Mesia, Împăratul lui Israil, dintr-o asemenea cetate mică şi dintr-un neam simplu, a zis: Din Nazaret poate fi ceva bun? Iar Filip, sfătuindu-l ca să vină să-L vadă, i-a zis: Vino şi vezi! Pentru că Filip ştia că dacă Natanail va vedea pe Iisus şi va auzi mîntuitoarele Lui cuvinte, îndată va cunoaşte că Acela este Mesia, lucru care s-a şi întîmplat. Căci atunci cînd l-a dus pe el la Iisus, atunci Dumnezeu, Care ispiteşte inimile şi rărunchii, văzînd pe Natanail venind la dînsul, l-a cunoscut. Şi a zis despre dînsul: Iată cu adevărat israilitean întru care nu este vicleşug. Aceste cuvinte auzindu-le Natanail, s-a minunat foarte şi a zis către Domnul: De unde mă cunoşti? Căci nici Tu nu m-ai văzut pe mine cîndva nici eu nu Te-am văzut pe Tine; deci, de unde ai cunoştinţa aceasta? Domnul răspunse: Mai înainte pînă a nu te chema pe tine Filip, cînd erai sub smochin, te-am văzut pe tine. Natanail, pe cînd era sub smochin, cugeta ceva dumnezeiesc pentru Mesia, a Cărui aşteptare era spre veselia credincioşilor robilor lui Dumnezeu; şi îi dăduse Dumnezeu în acea vreme inimă înfrîntă şi lacrimi fierbinţi, rugîndu-se lui Dumnezeu cu sîrguinţă ca să împlinească ceea ce a făgăduit părinţilor din veac şi să trimită pe pămînt pe Mîntuitorul lumii. Iar ochiul cel a toate văzător al lui Dumnezeu, vedea în acea vreme pe Natanail, căruia îi dăduse duh de umilinţă; de aceea i-a şi zis Domnul: Cînd erai sub smochin te-am văzut pe tine.
Deci Natanail s-a mirat de aceste cuvinte, pentru că şi-a adus aminte de ceea ce cugetase cînd era sub smochin şi cu umilinţă ruga pe Dumnezeu pentru trimiterea lui Mesia. Căci ştia că nici un om nu era acolo cu dînsul ca să-l vadă şi că gîndurile lui nimeni nu putea să le ştie, decît numai Dumnezeu. De aceea îndată a crezut că Iisus este Mesia pe Care L-a făgăduit Dumnezeu să-L trimită pentru izbăvirea neamului omenesc.
Apoi a mărturisit că Iisus are fire dumnezeiască, prin care a cunoscut tainele inimii lui. De aceea a zis Natanail: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israil. O, cît de mare mulţumire a adus Natanail Sfîntului Filip, pentru că l-a vestit despre venirea pe pămînt a Mîntuitorului şi pentru că l-a adus la Mesia Cel dorit de dînsul! Dar se bucura şi Sfîntul Filip că oamenii au aflat acea comoară dumnezeiască, care era ascunsă în pămîntul firii omeneşti şi cu mai multă dragoste s-a aprins către Domnul său. Iar cînd a văzut pe Învăţătorul său că este om desăvîrşit în toate, avînd oarecare împuţinare de credinţă despre dumnezeirea Lui, atunci a fost îndreptat şi învăţat de Însuşi Domnul, în acest chip: Umblînd odată Domnul dincolo de Marea Tiberiadei, împreună cu cinci mii de oameni, şi vrînd să facă o minune, a zis către Filip: Cu ce vom cumpăra pîine, ca să mănînce toţi aceştia? Iar aceasta a zis-o, ispitindu-l, căci ştia ce va răspunde el. Însă l-a întrebat, ca însuşi Filip să se cunoască pe sine şi, ruşinîndu-se de împuţinarea de credinţă, să se îndrepteze. Iar el nu şi-a adus aminte de atotputernicia lui Dumnezeu nici n-a zis: "Tu, Doamne, toate le poţi şi nu trebuie a întreba pe cineva despre aceasta, ci numai dacă voieşti, îndată toţi se vor sătura; căci deschizînd Tu mîna Ta, toate se vor umplea de bunătate".
 N-a zis aceasta Filip, ci socotea pe Domnul numai ca om, iar nu şi ca Dumnezeu, avînd cugetare omenească pentru săturarea poporului şi zicea: Nu vor ajunge pîini de două sute de dinari, ca să primească fiecare cîte ceva.
Apoi, împreună cu ceilalţi a zis: Dă voie popoarelor ca, mergînd prin sate, să-şi cumpere ei bucate. Iar cînd Domnul a frînt cinci pîini şi doi peşti la acele cinci mii de persoane, atunci Filip, văzînd că din mîna Domnului se dădea tuturor hrană îndestulătoare, ca dintr-o vistierie neîmpuţinată, pînă cînd popoarele s-au săturat, o, cît s-a ruşinat de împuţinarea credinţei sale! Deci, întărindu-se în credinţă, a preamărit împreună cu ceilalţi puterea lui Dumnezeu, Care era în Iisus Hristos. Sfîntul Filip a fost cinstit de Domnul între cei doisprezece Apostoli mai aleşi, ca un vrednic, avînd dar de la El şi îndrăzneală de prieten, după cum se arată în cele ce urmează.
Cînd au fost la Ierusalim oarecare elini, la praznic, neputînd să aibă intrare lesnicioasă la Iisus, fiind păgîni necredincioşi, s-au apropiat de Filip şi l-au rugat, zicînd: Doamne, voim să vedem pe Iisus. Iar el a vestit despre dînşii mai întîi pe Sfîntul Andrei, apoi împreună cu acesta, a îndrăznit a spune lui Iisus dorinţa acelor elini, mîngîindu-se că şi neamurile doresc a vedea şi a auzi pe Domnul şi Învăţătorul lor. Apoi a auzit de la Iisus minunata învăţătură şi proorocie despre neamuri, cum că nu vor crede îndată într-Însul, ci după moarte, căci a zis: Grăuntele de grîu, căzînd pe pămînt, de nu va muri, rămîne singur; iar de va muri, mult rod va face. Ca şi cum ar fi zis: "Pînă cînd vieţuiesc Eu pe pămînt, numai singură casa lui Israil va crede în Mine; iar dacă voi muri, atunci nu numai casa lui Israil, ci şi neamuri multe vor crede în Mine".
Sfîntul Filip, după Cina cea de Taină, a îndrăznit să întrebe pe Domnul, despre taina cea mare a dumnezeirii, cînd L-a rugat să le arate pe Tatăl, zicînd: Doamne, arată nouă pe Tatăl şi destul ne este nouă. Cu această întrebare Sfîntul Filip a adus mult folos Bisericii lui Hristos, căci în chip minunat am învăţat de aici a cunoaşte că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl şi a astupa gurile ereticilor, care leapădă deofiinţa. Pentru că aşa a răspuns Domnul: De atîta vreme sînt cu voi şi nu M-ai cunoscut pe Mine, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl şi cum zici tu: arată-ne nouă pe Tatăl?
 Oare nu crezi că Eu sînt în Tatăl şi Tatăl în Mine? Acest răspuns al Domnului învaţă pe Sfîntul Filip şi, pe lîngă dînsul, pe toată soborniceasca şi apostoleasca Biserică, a crede drept dumnezeirea Fiului, Care este asemenea cu a Tatălui; iar pe Arie hulitorul, care pe Fiul lui Dumnezeu Îl numeşte făptură, iar nu făcător, îl ruşinează. După patima cea de bună voie şi după învierea Fiului lui Dumnezeu, Sfîntul Apostol Filip a văzut pe Domnul, împreună cu ceilalţi Apostoli, Care era în trup fără de moarte şi preamărit. Apoi, luînd binecuvîntare de la Domnul, a văzut înălţarea Lui şi venirea Preasfîntului Duh. După aceea s-a făcut propovăduitor al lui Hristos între neamuri, pentru că i-a căzut sorţul să meargă la propovăduire în ţările Asiei.
Dar mai întîi a propovăduit în Galileia, unde l-a întîmpinat o femeie, ducînd în mîinile sale un copil mort şi, ca o maică, se tînguia fără mîngîiere. Pe acea femeie, văzînd-o propovăduitorul lui Hristos, a miluit-o şi, întinzînd mîna sa cea dreaptă către copilul cel mort, a zis: "Scoală-te, îţi porunceşte Hristos Cel propovăduit de mine!" Şi îndată a înviat copilul. Iar femeia, luîndu-şi pe fiul său viu şi sănătos, a căzut la picioarele apostolului, dînd mulţumire pentru învierea fiului său şi, cerînd de la dînsul Botezul, a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos,Cel propovăduit de dînsul. Deci, botezînd pe maica împreună cu fiul ei, s-a întors în ţările păgînilor şi, propovăduind prin Elada (Grecia), făcea multe minuni, tămăduind pe cei neputincioşi; ba a înviat şi un alt mort, cu puterea lui Hristos. Pentru aceea poporul israelit care vieţuia între neamuri, fiind în mare mirare, a trimis oameni la Ierusalim către arhierei şi către boieri, vestindu-i că un om cu numele Filip a venit de la ei în Grecia, propovăduind numele lui Hristos, prin care izgoneşte şi pe diavoli şi tămăduieşte toate neputinţele. Iar ce este mai de mirare e că a înviat un mort cu acelaşi nume, Iisus, şi acum mulţi, ascultîndu-l, cred în Iisus.
Atunci a venit degrabă de la Ierusalim la Elada un arhiereu cu cărturari împotriva Sfîntului Filip şi, îmbră-cîndu-se în haina cea arhierească, a şezut cu multă mîndrie pe scaun de judecată şi stătea înaintea lui mulţime de popor, iudei şi păgîni. Acolo a fost adus şi Sfîntul Apostol Filip şi a şezut în mijlocul soborului, spre care, căutînd arhiereul cu mînie, a început a grăi: "Nu ţi-a fost destul că ai înşelat în Iudeia, în Galileia şi în Samaria pe poporul cel prost şi neînvăţat? Ci şi aici ai venit la înţelepţii elini, semănînd înşelăciunea ta pe care ai învăţat-o de la Iisus, Care era potrivnic legii lui Moise. Pentru acest lucru fiind osîndit, a fost spînzurat pe cruce şi a murit cu necinste; iar la praznicul Paştelor fiind îngropat, voi, ucenicii Lui, L-aţi furat pe ascuns, spre sminteala multora, şi aţi propovăduit pretutindeni că a înviat din morţi".
Acestea zicînd arhiereul, a strigat poporul asupra Sfîntului Filip, zicînd: "Ce răspunzi la acestea, Filipe?" Atunci s-a făcut mare gîlceavă, căci unii ziceau ca îndată să fie ucis Filip, iar alţii ziceau că în Ierusalim să fie dus spre pierzare. Iar Sfîntul Apostol Filip, deschizînd gura sa, a zis către arhiereu: "Fiul omului, pentru ce iubeşti deşertăciunea şi grăieşti minciuna? Pentru ce este împietrită inima ta şi nu voieşti a mărturisi adevărul? Oare n-aţi pus voi peceţi pe mormînt şi strajă împrejurul mormîntului? Şi cînd a înviat Domnul nostru, nestricînd peceţile mormîntului, oare n-aţi umplut voi atunci mîinile ostaşilor cu aur ca să spună minciuni şi să zică: Dormind noi - ostaşii -, mortul a fost furat. Apoi cum de nu te ruşinezi a minţi acum, căci cu adevărat, chiar peceţile mormîntului mărturisesc învierea lui Hristos, iar minciuna voastră se dă pe faţă şi se va şti în ziua judecăţii?"
Zicînd acestea Sfîntul Apostol, arhiereul s-a tulburat foarte şi s-a pornit asupra lui, vrînd să-l apuce singur şi să-l ucidă; dar îndată s-a făcut negru ca şi cărbunele şi a orbit. Iar cei ce stăteau înainte, văzînd acea minune, socoteau că este vrăjitorie, şi s-au pornit mulţi asupra Sfîntului Filip, vrînd să-l piardă ca pe un vrăjitor. Însă toţi cei ce voiau să-l apuce, au avut aceeaşi pedeapsă care a căzut asupra arhiereului. Încă şi cutremur de pămînt s-a făcut şi, înspăimîntîndu-se toţi, tremurau de frică, cunoscînd puterea cea mare a lui Hristos. Iar Sfîntul Apostol, văzînd primejdia celor orbiţi la ochii cei trupeşti şi sufleteşti, a plîns pentru dînşii.
Apoi s-a întors spre rugăciune, cerîndu-le de la Dumnezeu luminare trupească şi sufletească, şi astfel s-a dat celor pedepsiţi tămăduire de sus. Printr-o asemenea minune mulţime de popor s-a întors la Hristos şi a crezut într-Însul. Însă arhiereul, fiind orbit cu răutatea, nu numai că nu a vrut să se înţelepţească după acea certare şi să cunoască adevărul; ci a grăit multe hule asupra Domnului nostru Iisus Hristos, şi îndată l-a ajuns o pedeapsă mai mare decît cea dintîi. Căci, deschizîndu-se pămîntul, l-a înghiţit de viu, ca pe Datan şi pe Aviron. Iar după pierzarea arhiereului, Sfîntul Apostol Filip, botezînd acolo pe mulţi şi aşezîndu-le episcop pe un bărbat cinstit şi vrednic, cu numele Narcis, s-a dus la Parţi. Mergînd pe cale, cerea de la Dumnezeu ajutor în ostenelile sale. Iar cînd şi-a plecat genunchii la rugăciune, i s-a arătat pe cer un vultur cu aripile poleite cu aur, ca în chipul lui Hristos răstignit.
Prin acea arătare întărindu-se iarăşi, a mers la propovăduire. Şi, înconjurînd cetăţile Candachiei din Arabia, a intrat într-o corabie şi a plecat pe mare spre Azot. Apoi noaptea făcîndu-se furtună mare şi deznădăjduindu-se toţi de viaţă, Sfîntul Apostol a făcut rugăciune şi îndată s-a arătat în văzduh chipul Crucii cel purtător de lumină, care a luminat întunericul nopţii şi marea s-a liniştit, alinîndu-se valurile ei. Ajungînd Filip la Azot, a ieşit din corabie şi l-a primit în casa sa un primitor de străini cu numele Nicoclid care avea o fiică cu numele Haritina şi care era bolnavă la un ochi.
Sfîntul Filip, intrînd în casa lui Nicoclid, a grăit cuvîntul lui Dumnezeu celor ce se întîmplaseră să fie acolo şi toţi îl ascultau cu plăcere. Fiind acolo aproape, asculta şi Haritina care atît de mult se îndulcea de învăţătura Sfîntului, încît uitase de durerea ochiului său. Iar apostolul, văzînd osîrdia ei pentru ascultarea cuvîntului lui Dumnezeu şi cunoscînd boala ei, s-a milostivit spre dînsa şi a zis să-şi pună mîna pe ochiul său cel bolnav şi să cheme numele lui Iisus Hristos. Deci, făcînd aşa fecioara, îndată s-a vindecat ochiul ei şi a crezut în Hristos toată casa lui Nicoclid şi s-a botezat. Sfîntul Apostol Filip s-a dus apoi din Azot în Ierapoli, cetatea Siriei, unde, propovăduind pe Hristos, s-a pornit poporul spre mînie şi voiau să-l ucidă cu pietre.
Dar era acolo în popor un bărbat cinstit, anume Ir, care, voind să-l scape pe Filip de uciderea cu pietre, a zis către popor: Bărbaţi concetăţeni, ascultaţi sfatul meu şi nu faceţi nici un rău acestui om străin, pînă cînd vom înţelege dacă sînt adevărate învăţăturile lui. Iar dacă se va dovedi că nu sînt adevărate, îl vom pierde. Atunci poporul n-a mai îndrăznit să zică nimic împotriva lui Ir, care, luînd pe Filip, l-a dus în casa sa. Iar Filip, după obiceiul său, ţinînd propovăduire pentru Hristos în casa lui Ir, l-a adus către sfînta credinţă, cu toată casa sa şi cu alţi vecini; apoi i-a luminat cu Sfîntul Botez.
Înştiinţîndu-se cetăţenii că Ir a primit Sfîntul Botez, s-au adunat toţi şi, înconjurînd casa lui, voiau să o aprindă ca să ardă împreună cu apostolul, cu Ir şi cu toţi ai casei lui. Dar, înţelegînd Sfîntul Apostol tulburarea poporului, a ieşit la lumină fără frică; iar ei, ca nişte fiare sălbatice scrîşnind din dinţi, l-au rănit şi l-au dus la sfatul lor. Iar mai marele sfatului, cu numele Aristarh, văzînd pe Sfîntul Apostol, şi-a întins mîna şi l-a apucat de păr şi îndată i s-a uscat mîna lui, orbind de un ochi şi surzind.
Atunci îndată s-a schimbat poporul şi mirîndu-se de acea minune, îl rugau pe Filip ca să vindece pe Aristarh, mai marele soborului lor. Iar Filip a zis: "De nu va crede Dumnezeului Celui propovăduit de mine, nu se va vindeca". Pe cînd grăia sfîntul către popor, iată că duceau un mort la îngropare. Şi a zis poporul, ca şi cum ar fi rîs de Sfîntul Apostol: "De vei învia mortul acesta, atunci şi Aristarh şi noi toţi vom începe a crede în Dumnezeul tău". Iar Sfîntul Apostol, ridicîndu-şi ochii la cer şi rugîndu-se mult, a strigat către cel mort: "Teofile, scoală!". Atunci îndată, ridicîndu-se mortul, şi-a deschis ochii. Şi iarăşi a zis Filip către dînsul: "Hristos îţi porunceşte să te scoli şi să vorbeşti cu noi". Deci, sculîndu-se mortul de pe năsălie a căzut la picioarele apostolului, zicînd: "Mulţumescu-ţi, sfinte slujitor al lui Dumnezeu, că din multe rele m-ai izbăvit în ceasul acesta; căci doi arapi foarte negri, foarte răi, mă munceau fără milă şi dacă nu ai fi sosit tu ca să mă izbăveşti de dînşii, apoi m-ar fi aruncat în iadul cel cumplit".
Văzînd toţi acea minune preamărită, cu un glas şi cu o inimă preamăreau pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Care Îl propovăduia Sfîntul Apostol Filip. Apoi Sfîntul Apostol, făcînd semn cu mîna ca să tacă puţin, a poruncit lui Ir ca să facă semnul Crucii peste mădularele cele vătămate ale lui Aristarh.
Şi, făcînd astfel, îndată s-a tămăduit mîna lui Aristarh cea uscată; apoi s-a tămăduit la ochi şi la urechi, făcîndu-se cu totul sănătos. Pentru nişte minuni ca acestea ce s-au făcut de Sfîntul Apostol Filip, cu puterea lui Hristos, toată cetatea aceea a crezut în Domnul şi au dărîmat idolii. Mai înainte decît toţi, tatăl lui Teofil a sfărîmat doisprezece idoli ai săi de argint şi de aur, iar aurul l-a împărţit celor ce aveau lipsă. Apoi Sfîntul Apostol, botezîndu-i acolo pe toţi şi punîndu-le episcop pe Ir, a zidit şi o biserică şi întărindu-i în sfînta credinţă pe cei de curînd luminaţi, s-a dus în alte părţi la propovăduire. Străbătînd Siria şi toată Asia cea de sus, a venit în părţile Asiei celei mici, în Lida şi în Misia, întorcînd către Dumnezeu popoarele cele rătăcite.
Acolo s-a întîlnit cu Sfîntul Apostol Vartolomeu, care propovăduia atunci prin cetăţile cele de aproape şi care a fost trimis de Dumnezeu spre ajutorul Sfîntului Filip. Încă şi Mariam fecioara, care era sora Sfîntului Filip, urma fratelui său şi toţi împreună slujeau mîntuirii omeneşti. Aceştia au străbătut toate cetăţile Lidiei şi Misiei, binevestind Evanghelia, şi multe asupreli şi nevoi răbdînd de la cei necredincioşi, au fost bătuţi, în temniţă închişi, şi cu pietre ucişi. Însă, cu toate năpăstuirile şi bătăile acelea, păzindu-se vii cu darul lui Dumnezeu, se sileau necontenit în buna vestire a lui Hristos.
Apoi au ajuns pînă la ucenicul cel iubit al lui Hristos, la Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, care propovăduia pe Hristos acolo în Asia. Bucurîndu-se cu toţii în Domnul, s-au dus în părţile Frigiei şi, intrînd la Ierapoli, propovăduiau pe Hristos. Iar cetatea aceea era plină de idoli, la care se închina poporul cel orbit cu înşelăciunea diavolească. Acolo era şi o viperă pe care locuitorii Ierapoliei o cinsteau ca pe un Dumnezeu şi care era ţinută într-o casă încuiată, hrănind-o cu multe feluri de jertfe.
Încă şi alte feluri de jivini, şerpi şi vipere, cinstea acel popor fără de minte. Deci, Sfîntul Apostol Filip cu însoţitorii săi, s-a înarmat cu rugăciunea mai întîi asupra acelei vipere. Acolo cu dînşii era şi Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, care le-a ajutat de au biruit vipera. Căci junghiind-o cu rugăciunea ca şi cu o suliţă, au omorît-o cu puterea lui Hristos. Însă Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu îndată s-a despărţit de dînsii, lăsîndu-le Ierapolia ca să propovăduiască într-însa cuvîntul lui Dumnezeu, iar el s-a dus în alte cetăţi, ducînd lumii buna vestire. Sfîntul Filip, împreună cu Vartolomeu şi cu Mariam, rămînînd în Ierapolia, se sîrguiau cu dinadinsul să împrăştie de acolo întunericul închinării de idoli şi să strălucească lumina cea mare a cunoştinţei adevărului.
Deci, se osteneau în cuvîntul lui Dumnezeu ziua şi noaptea, învăţînd pe cei rătăciţi, înţelepţind pe cei fără de minte şi povăţuind pe cei greşiţi. Şi era în cetatea aceea un om oarecare cu numele Stahie, care de patruzeci de ani era orb. Acestuia Sfinţii Apostoli i-au deschis ochii cei trupeşti prin minune, iar prin propovăduirea lui Hristos i-au luminat şi ochii cei sufleteşti şi, botezîndu-l pe el, au rămas în casa lui.
Deci, a ieşit vestea prin toată cetatea că Stahie cel orb acum vede şi s-a adunat mult popor în casa lui; iar Sfinţii Apostoli învăţau credinţa în Hristos pe cei ce veniseră către dînşii, şi aduceau la ei pe mulţi neputincioşi şi pe toţi îi tămăduiau cu rugăciunea, izgonind duhurile cele rele din oameni. Pentru aceea mulţime de popor a crezut în Hristos şi s-a botezat de către Sfinţii Apostoli. Antipatul cetăţii aceleia avea o soţie cu numele Nicanora, care, fiind muşcată de şarpe, zăcea bolnavă şi era aproape de moarte.
Auzind despre Sfinţii Apostoli, care erau în casa lui Stahie, că tămăduiesc toată boala numai cu cuvîntul, a poruncit slugilor să o ducă pe ea la dînşii, nefiind atunci bărbatul ei acasă. Femeia a dobîndit de la dînşii îndoită tămăduire, atît de muşcarea şarpelui, cît şi de vătămarea diavolului, crezînd în Hristos prin învăţătura lor. Şi venind antipatul acasă, i-au spus slugile că femeia lui a învăţat a crede în Hristos de la nişte oameni străini care sînt în casa lui Stahie. Iar antipatul, mîniindu-se foarte, a poruncit să prindă pe Apostoli, iar casa lui Stahie s-o ardă cu foc.
Şi s-a făcut după porunca lui. Deci, s-a adunat mulţime de popor din Ierapoli şi luînd pe Sfinţii Apostoli, pe Filip şi pe Vartolomeu şi pe Sfînta fecioară Mariam, îi ducea pe uliţe, bătîndu-i şi batjocorindu-i pe dînşii; apoi i-au aruncat în temniţă. După aceasta antipatul a hotărît să judece pe propovăduitorii lui Hristos şi s-au adunat la dînsul toţi popii idoleşti şi popii viperei celei omorîte care se jeluiau împotriva Sfinţilor Apostoli, zicînd: "Fă izbîndă, antipate, pentru ocara zeilor noştri; căci de cînd au intrat străinii aceştia în cetatea noastră, s-au pustiit altarele marilor noştri zei, iar poporul a uitat a le aduce jertfele cele obişnuite, omorînd prea cinstita aceasta viperă şi toată cetatea s-a umplut de fărădelege; deci, omoară pe aceşti vrăjitori".
Atunci a poruncit antipatul să dezbrace pe Sfîntul Filip, zicînd că ar fi avînd farmece în hainele lui; şi dezbrăcîndu-l, n-au aflat nimic. Tot astfel au dezbrăcat şi pe Sfîntul Vartolomeu. Iar cînd s-au apropiat de Sfînta Mariam, vrînd să dezbrace trupul ei cel fecioresc, îndată s-a schimbat înaintea lor şi s-a făcut ca o văpaie de foc. Şi înfricoşîndu-se păgînii, au fugit de la faţa ei.
Iar ighemonul a judecat pe Sfinţii Apostoli ca să-i răstignească. Deci, mai întîi au legat de picioare pe Sfîntul Apostol Filip, l-au spînzurat de un lemn deasupra uşilor de la capiştea viperii şi răstignindu-l cu capul în jos, au aruncat cu pietre într-însul. După aceasta au răstignit şi pe Sfîntul Vartolomeu, lîngă peretele capiştii. Atunci s-a făcut deodată cutremur mare şi deschizîndu-se pămîntul, a înghiţit deodată pe antipatul şi pe toţi popii viperii şi împreună cu dînşii, o mulţime de popor necredincios. Deci s-a făcut spaimă mare printre credincioşi şi necredincioşi, încît strigau către Sfinţii Apostoli, toţi cei ce mai rămăseseră, ca să-i miluiască şi să roage pentru dînşii pe Unul adevăratul Dumnezeu şi să nu-i înghită pămîntul şi pe ei. Apoi, grăbindu-se, au dezlegat pe Sfîntul Vartolomeu, iar pe Sfîntul Filip nu puteau să-l dezlege degrabă pentru că era sus spînzurat. Şi astfel a fost bunăvoirea lui Dumnezeu ca prin acest fel de pătimire şi moarte, să treacă Apostolul Filip de la pămînt la cer, către care şi picioarele lui erau întoarse.Pe cînd era răstignit, Sfîntul Apostol Filip se ruga lui Dumnezeu pentru vrăjmaşii săi ca să le ierte păcatele şi să le lumineze ochii minţii, ca să vadă şi să cunoască adevărul.
Iar Domnul, plecîndu-se spre rugăciunea lui, îndată a poruncit pămîntului şi a scos vii pe tot poporul cel înghiţit, numai antipatul şi popii viperii au rămas în adînc.Apoi toţi cu un glas mare, mărturisind şi preamărind puterea lui Hristos, doreau Botezul. Şi vrînd acum să coboare pe Sfîntul Filip de pe lemn, sfîntul şi-a dat sufletul său în mîinile lui Hristos. Deci, l-au coborît de pe lemn mort. Iar sora lui cea după trup, Sfînta Mariam, care îşi păzea fecioria ei curată şi văzuse pătimirea şi moartea Sfîntului Filip, cuprindea cu dragoste şi săruta trupul cel coborît de pe lemn; apoi se veselea cu duhul pentru dînsul căci săvîrşise cu bine alergarea sa. Iar Sfîntul Vartolomeu a botezat pe toţi cei ce crezuseră în Hristos şi le-a pus episcop pe Stahie.
Apoi a făcut îngropare cinstită trupului Sfîntului Apostol Filip.În locul acela unde a curs sîngele Sfîntului Apostol, a crescut după trei zile o viţă de vie ca semn că Sfîntul Apostol Filip, după vărsarea sîngelui său pentru Hristos, veşnic se îndulceşte de veselie împreună cu Domnul său în împărăţia Lui. Iar Sfîntul Vartolomeu, împreună cu fericita fecioară Mariam, după îngroparea Sfîntului Filip, au mai petrecut cîteva zile în Ierapoli şi bine întărind în credinţă Biserica lui Hristos cea nou întemeiată, s-au dus de acolo. Sfîntul Vartolomeu s-a dus în cetatea Alvanului care era în Armenia cea mare, unde a fost răstignit, iar Sfînta Mariam a mers în Licaonia şi acolo întorcînd pe mulţi la sfînta credinţă, a adormit cu pace. Pentru acestea toate, Dumnezeului nostru se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin

Sfantul Apostol Filip este praznuit de Biserica Ortodoxa in data de 14 noiembrie.
Pentru a le lui sfinte rugaciuni Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,miluieste-ne pe noi ! Amin

Nota : Fragment preluat din Vietile Sfintilor
 

marți, 13 noiembrie 2012

Cuviosul Dionisie de la Colciu !


Încă de la începutul creştinătăţii, însuşi Sfântul Ioan Botezătorul a propovăduit: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!” Încă de atuncea. Adică, cel mai important lucru pentru fiecare din noi este să ne pocăim. Să nu zicem că „o să mai trăiesc” sau cutare… „Astăzi de veţi auzi glasul Domnului, să nu vă învârtoşaţi inimile, să vă pocăiţi”
Mai cu seamă cum e acuma – s-a apropiat împărăţia lui Antihrist şi sunt atâtea de multe ispite, şi atâţia duşmani mari are Ortodoxia – , nu ne rămâne altceva decât să ne pocăim. Tot ce-am făcut în viaţa noastră, neapărat să ne ducem să ne spovedim la părintele duhovnicesc şi îl va lumina harul Sfântului Duh să ne spună ce să facem ca să ne putem mântui.
În ceea ce te va găsi moartea, cum te va găsi moartea, scrie Sfânta Carte, într-aceea te va judeca Dumnezeu. De aceea, să fim totdeauna pregătiţi, că vedeţi, fiindcă s-a apropiat împărăţia lui Antihrist, cu mare răutate s-a pornit stăpânitorul lumii acesteia ca să pună pecetea lui Antihrist pe fiecare din creştini. Pecetea 666 înseamnă că eşti contra lui Hristos, de aceea i se zice Antihrist. De aceea nu poţi să te îndreptezi, să spui că „zic ei aşa, dar eu cred în Hristos”. Dacă crezi în Hristos, să nu primeşti pecetea să ţi-o pună pe frunte şi pe mână. Dar mai întâi o să ţi-o pună pe buletin şi după aceea merg înainte, că aşa au devenit timpurile.
Lucrurile astea le-a spus Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu încă de la începutul creştinătăţii. Acuma le vedem şi noi, care toată viaţa noastră am citit despre Antihrist, că vine şi face cutare. Şi am citit ceea ce a scris Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu în Apocalipsă, dar acuma le vedem cu ochii.
Vedeţi, organizaţia asta care uneşte toată Europa la un loc, de-acuma orice zic conducătorii ei, aceea trebuie să se facă. Vezi? Conducătorii din fiecare ţară nu mai pot face ce vor ei, decât ceea ce li se ordonă de acolo, de la direcţia care conduce Europa.
De aceea noi, creştinii, trebuie să fim pregătiţi şi să facem răbdare, să ne rugăm la Dumnezeu. Nu ne lipseşte altceva decât să ne rugăm la Dumnezeu să ne lumineze mintea, nu numai nouă, ci şi conducătorilor Bisericii. Că şi conducătorii Bisericii sunt oameni, şi de multe ori alunecă şi ei, cu toate că sunt oameni culţi, oameni învăţaţi în ţări străine. Dar de multe ori asta mai mult i-a păgubit decât le-a folosit, fiindcă noi, ortodocşii, ca drept-creştini, dacă căutăm să învăţăm la cei ce nu sunt ortodocşi, atuncea o să avem pagubă, după cum se vede. De aceea să ne rugăm la Dumnezeu să-i lumineze şi pe acei care conduc Ortodoxia, să nu accepte ceea ce nu-i plăcut lui Dumnezeu. Şi vezi? Aceia care sunt într-adevăr ierarhi n-o să accepte ceea ce se va spune contra Ortodoxiei şi vor avea probleme cu autorităţile, că autorităţile, toate, sunt contra lui Hristos.
Noi suntem datori ca sângele nostru să-l vărsăm ca să apărăm Ortodoxia. Doară sunt zeci de milioane de mucenici care şi-au vărsat sângele în timpurile acestea şi nu s-o cruţat pe sine, şi aşa au sfinţit Ortodoxia.
 Iar nouă, acuma, să ne fie ruşine să spunem că noi suntem adevăraţii creştini, fiindcă se supără conducătorii lumii acesteia? Nu poate să fie vreodată creştin acela care să zică: „Nu vorbi pentru apărarea Ortodoxiei!” Acela e duşmanul Ortodoxiei. Dacă sunt şi arhierei de acest fel înseamnă că s-au îmbrăcat, cum scrie la Sfânta Evanghelie, în haine de oaie.
Vasăzică, ca şi conducători ei sunt îmbrăcaţi în piei de oaie, dar înăuntru sunt lupi răpitori. Aceia-s cei mai primejdioşi. De aceea, de la început am spus că să ne rugăm să ne lumineze Dumnezeu şi pe noi, şi pe conducătorii Bisericii.
La sfârşitul lumii, scriu Sfinţii Părinţi, o să fie un război, o să fie un potop, nu cum l-a adus Dumnezeu pentru păcatele oamenilor atuncea, cu apa. O să fie un război, un potop de foc pe care-l va aduce omenirea din cauza răutăţilor ei celor mari. Şi numai Dumnezeu ştie unde or mai rămânea ceva suflete vii, ca să nu să se distrugă omenirea de pe planeta noastră.
Dar dacă omenirea se pocăieşte, aleargă la pocăinţă înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu mai amână pedeapsa. De aceea, vezi, toate proorociile nu spun că în cutare timp o să fie necazul, în cutare zi, în cutare ceas, nu spun. Putea Dumnezeu să spună, dar a ascuns asta, ca omul totdeauna să fie pregătit: „Măi, dacă-i acuma sfârşitul? Ia să mă pocăiesc!” Alţii, dacă ar şti ziua şi ceasul, ar zice: „Mai am încă zece ani de trăit, acuma să fac toate fărădelegile şi toate poftele mele, că tot o să pier.” De aceea Dumnezeu a ascuns şi pentru mine şi pentru alţii, tot pentru binele nostru.

Nota:
Fragment preluat din revista " Familia Ortodoxa" nr 20

Portretul unui Sfant !


Acest portret al Sfantului Siluan a lasat o mare mprenta. Gandindu-ma la mine si facand o comparatie ,vad inca odata,cat de departe sunt de adevaratul chip a lui Dumnezeu in om. Doresc insa, sa fie spre folos sufletesc tuturor celor care-l citesc si spre mantuire.
“ In aceasta perioada a vietii sale am facut cunostiinta cu staretul Siluan. Anii indelungati de aspra lupta impotriva patimilor trecusera. In acesta epoca, el era cu adevarat un mare om duhovnicesc. Povatuit in tainele dumnezeiesti , calauzit de sus in lupta duhovnicesca, el inainta deja cu pasi siguri spre nepatimire. Din afara, tinuta staretului arata o mare simplitate. Inaltimea sa depasea usor talia medie. Fara a fi slab, nu era nici greu. Trunchiul sau era robust; gatul puternic, coapsele solide si bine proportionate cu trupul, cu picioare mari.Avea maini puternice de muncitor, cu palme mari. Proportiile fetei si capului sau erau armonioase. Maxilarul inferior era ferm si voluntar,dar fara urma de senzualitate sau asprime.
Ochii sai intunecati erau de marime medie. Privirea sa pasnica si blanda, adeseori obosita de lungile privegheri si de lacrimi, devenea uneori atenta si patrunzatoare.Avea o barba mare, ca un fuior, usor carunta.Sprancenele erau dese, dar nu se uneau; asezate jos,erau drepte, cum se intampla adeseori la oamenii care gandesc.Parul sau era des si aspru, chiar si la batranete. Avem cateva fotografii ale lui dare ele nu sunt reusite. Trasaturile puternice si barbatesti ale fetei sale apar aici aspre si grosolane, in vreme ce in realitate ele produceau o impresie mai degraba placuta create de expresia pasnica si binevoitoare a fetei sale, pe care lipsa somnului, marea sa infranare si belsugul lacrimilor o faceau adeseori palida si blanda, niciodata severa. Asa era de obicei, dar uneori se schimba pana acolo incat devenea de nerecunoscut. Fata sa palida si curata primea atunci expresia unei asemenea straluciri, incat nu mai puteai privi la ea.
Fara sa vrei, iti aminteai de pasajele Sfintei Scripturi ce descriu slava ce lumina fata lui Moise, a carei vedere poporul nu a putut-o suporta.Viata sa era austera, cu o desavarsita indiferenta pentru infatisarea sa exterioara si cu o mare nepasare pentru trupul sau.Hainele ii erau aspre si grosolane ca si cele ale celorlalti monahi lucratori; purta multe haine, unele peste altele, caci dupa ani de desavarsita nepasare fata de trup, suferea de reumatism. In timpul sederii la vechiul Russikon primise o serioasa raceala la cap si cumplite dureri il obligau adeseori sa stea in pat. In acesta perioada, el isi petrecea noptile in afara manastirii propriu –zise, in marea magazie de aprovizionare de care se ocupa; facea astfel pentru a-si asigura o mai mare singuratate.Asa era infatisarea exterioara, simpla si modesta a acestui om. Daca insa vom incerca sa descriem caracterul si personalitatea sa interioara, ne vom gasi in fata unei sarcini anevoioase.
In anii in care am putut sa-l observ, oferea imaginea unei remarcabile armonii a puterilor sufletesti si trupesti.Nu era deloc invatat; in copilarie frecventase scoala din satul sau natal numai timp de doua ierni. Totusi citind si auzind la biserica Sfanta Scriptura si scrierile insemnate ale Sfintilor Parinti, formarea sa se dezvoltase mult si dadea impresia unei persoane familiarizate cu scrierile monahale. Avea din fire o inteligenta treaza, gata sa intelega lucrurile; pe de alta parte, o indelungata experienta a luptei duhovnicesti si a rugaciunii neincetate, suferintele deosebite, precum si atingerile exceptionale ale harului lui Dumnezeu ii impartasisera o intelepciune si o perspicacitate supraomenesti.Staretul Siluan era un om cu o inima uimitor de afectuoasa, plin de o iubira milostiva si de o mare delicatete, sensibil la orice suferinta si durere, insa fara nici o urma de vreo sensibilitate bonavicioasa sau efeminata. Lacrimile sale duhovnicesti neincetate nu se transformau niciodata intr-o sensibilitate plangacioasa , lacrimoasa.Veghea sau trezvia sa launtrica, neslabita vreodata, nu avea caracterul unei tensiuni nervoase.
Marea sa infranare a acestui om cu trup robust si viguros nu era mai putin vrednica de admiratie. Se pazea cu tarie de orice gand ce putea sa nu-i placa lui Dumnezeu, dar acest lucru nu-l impiedica sa aiba legaturi libere de orice constrangere, pline de iubire si blandete cu toata lumea; se comporta cu oamenii fara a lua in seama situatia lor sociala, nici felul lor de viata. N-avea in el insusi nici macar umbra unui dispret pentru cei ce duceau o viata necurata, dar in adancurile sufletului sau se mahnea de caderile lor, asa cum un tata sau o mama se intristeaza de greselile copiilor iubiti.Staretul era un om de o adanca si autentica smerenie atat inaintea lui Dumnezeu , cat si a oamenilor.
Ii placea sa dea intaietate altora, sa fie intaiul sa salute, intaiul in a cere binecuvantare preotilor, dar toate acestea le facea fara nici o complezenta servila.Respecta cu sinceritate pe cei inzestrati cu harul Preotiei, pe cei ce ocupau o pozitie sociala importanta sau care aveau o educatie superioara, insa fara a-i invidia vreodata sau a se simti umilit de ei, poate pentru ca era profund constient de caracterul trecator al oricarei pozitii sociale, al puterii,al bogatiei sau chiar al cunostiintelor stiintifice.
l stia “ cu cata iubire iubeste Domnul poporul Sau” si in iubirea sa pentru Dumnezeu si oameni aprecia si respecta cu adevarat pe fiecare om.Conduita exterioara a staretului era marcata de simplitate si , in acelasi timp, avea o autentica noblete interioara sau , daca vreti , o aristocratie in sensul cel mai bun al cuvantului. Intrand in contact cu el in imprejurarile cele mai diverse, omul cu intuitia cea mai fina n-ar fi putut detecta in el nici cea mai mica miscare grosolana a inimii: respingere, lipsa de stima sau de atentie, afectare sau alte atitudini de acest gen. Era cu adevarat un om nobil, cum numai un adevarat crestin poate fi.Nu vorbea niodata cu subinteles si nu-si batea niciodata joc de oameni, nici nu-i lingusea. Pe fata sa de obicei serioasa si linistita, se schita uneori un suras, dar nu radea niciodata in asa fel incat sa-l poti auzi.Infrunta si rabda ispitele cu mare vitejie. Mania ca patima nu putea fi gasita in el; dar alaturi de o remarcabila blandete si de o rara dispozitie de a ceda si de asculta, era extrem de ferm in impotrivirea sa fata de tot ce este minciuna, rautate si josnicie.Nici judecata celorlalti , nici vulgaritatea, nici meschinaria, nici alte trasaturi de acest gen nu stapaneau peste el; aici se arata neclintita sa fermitate, dar si aici avea intotdeauna grija sa nu-si raneasca interlocutorul, nici in exterior, nici prin vreo miscare a inimii sale care n-ar fi scapat unui om intelegator. Pentru acesta se ruga launtric si asa putea ramane calm si refractar la orice rau.
Era intr-adevar un om : chip si asemanare a lui Dumnezeu. Lumea e minunata, e creatia Celui Preainalt . Dar nimic nu e mai frumos decat omul, fiul lui Dumnezeu.”

Nota: Fragment preluat din cartea “Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul “ autor Arhim.Sofronie Saharov

luni, 12 noiembrie 2012

Taina Sfintei Ascultari !


Problema cunoasterii voii lui Dumnezeu si a predarii intregii noastre fiinte vointei dumnezeiesti, e strans legata de cea a ascultarii. Staretul acorda acesteia din urma o importanta maxima nu numai pentru viata personala a oricarui monah si a oricarui crestin dar si pentru viata intregului “ trup al Bisericii” , si a intregii sale “ plinatati” (…) Staretul acorda o importanta cu totul deosebita ascultarii duhovnicesti fata de (…) parintele duhovnicesc, socotind-o ca un dar al harului, o Sfanta Taina a Bisericii. Cand se apropia de parintele sau duhovnicesc, el il ruga pe Domnul sa se milostiveasca de el prin slujitorul Sau, descoperindu-I voia Lui  i calea care duce la mantuire. Stiind ca intaiul gand ce se naste in suflet prin rugaciune e o indicatie data de sus, el pandea intaiul cuvant al parintelui sau duhovnicesc, intaia sa aluzie, si nu lungea dincolo de aceasta discutia. Aceasta e intelepciunea si taina adevaratei ascultari, al carui scop e de a cunoaste si implini voia lui Dumnezeu si nu cea a unui om. O asemenea ascultare duhovnicesca fara nici o obiectie sau impotrivire, nu numai exprimate , dar si launtrice, neexprimate, e in general conditia indispensabila pentru primirea predaniei vii. Predania vie a Bisericii transmisa de-a lungul veacurilor din generatie in generatie e unul din aspectele cele mai importante si , in acelasi timp,cele mai subtile ale vietii. Cand un povatuitor duhovnicesc nu intalneste nici o impotrivire din partea ucenicului sau, atunci, ca raspuns la credinta si smerenia acestuia, sufletul sau se deschide cu usurinta si poate chiar cu totul. Dar de indata ce in ucenic se iveste cea mai mica impotrivire fata de parintele duhovnicesc, firul predaniei se rupe si sufletul invatatorului se inchide in el insusi.
Adeseori gandim pe nedrept ca si parintele duhovnicesc” nu e si el decat om nedesavarsit” , ca trebuie “ sa-I explicam in amanuntime toate, astfel nu va intelege” , ca si el “ poate sa se insele cu usurinta” si, de aceea, trebuie sa-l “ corectam “. Dar al contrazice ci corecta pe parintele duhovnicesc inseamna a ne aseza noi insine mai presus de el si a inceta prin aceasta de a mai fi fii lui duhovnicestii .(…) Numai cine urmeaza calea unei ascultari sincere si totale poate patrunde in taina acestei comori. Un ucenic ( fiu duhovnicesc ) avizat se comporta fata de parintele sau duhovnic in felul urmator : in cateva cuvinte ii spune gandul sau esentialul starii lui, dupa care tace. La randul sau , parintele duhovnic care, inca de la inceputul convorbirii, se pune in stare de rugaciune, ii cere lui Dumnezeu sa fie luminat de har; daca sinte in sufletul sau o “ instiintare” sau “ incredintare”, el isi da raspunsul, dupa care discutia trebuie oprita. Caci daca lasam sa ne scape “ primul cuvant “ al parintelui duhovnic, puterea Tainei slabeste, si marturisirea risca sa se treansforme intr-o simpla discutie omeneasca. Daca ucenicul ( fiul duhovnicesc ) observa o atitudine corecta fata de Taina, “ incredintarea “ nu intarzie sa fie dat de Dumnezeu; dar daca, dintr-o pricina oarecare, acest lucru nu se produce, parintele duhovnicesc poate cere informatii suplimentare, si atunci numai ele vor fi binevenite. Dar daca fiul duhovnicesc nu da atentia cuvenita intaiului cuvant al parintelui duhovnic si il copleseste cu explicatiile, el isi tradeaza prin insasi acest fapt lipsa sa de incredere si de intelegere si asculta in realitate de o dorinta sectreta de a-l face pe parintele duhovnic sa incline spre propriul sau gand.Acest lucru marcheaza inceputul unui conflict psihologic, care,potrivit cuvantului Apostolului, este “ fara folos “ ( Evr 13,17)
Credinta in puterea Tainei, certitudinea faptului ca Domnul il iubeste pe om si nu-l paraseste niciodata pe cel ce s-a lepadat de voia sa proprie si de judecata sa individuala din dragoste pentru numele Sau si sfanta Sa vointa, il fac pe fiul duhovnicesc sa fie ferm si hotarat. Un adevarat ucenic, primind de la parintele sau duhovnic o porunca sau pur si simplu o povatuire, va merge in dorinta de a o implini pana la dispretul fata de moarte; aceasta pentru ca “ a trecut din moarte la viata “ (…) Dar cei ce nu se incred decat in voia lor proprie si in mintea lor, oricat de invatati si de iscusiti ar fi , pot sa se istovesca in ispravile ascetice cele mai aspre sau in lucrari de eruditie teologica, si nu vor ajunge sa stranga faramiturile care cad de la Tronul Milei. Staretul spunea : “ A crede in Dumnezeu e un lucru, a-L cunoaste e altceva “ .In uriasul ocean care e viata Bisericii,predania adevarata si curate a Duhului isi urmeaza calea ca un fir minuscul. Cine doreste sa se apropie de acest fir trebuie sa renunte la “ judecta sa proprie” . Acolo unde intervine “ judecata proprie” curatia piere inevitabil, caci intelepciunea si dreptatea omeneasca se impotrivesc intelepciunii si dreptatii lui Dumnezeu.( Rom 10,3 ) . Acest lucru pare intolerabil si chiar o nebunie pentru cei ce nu se incred decat in desteptaciunea lor, dar cine nu se teme sa se faca “ nebun “ va cunoaste viata si intelepciunea cea adevarata.”

Nota: Fragment preluat din cartea “Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul “ autor Arhim.Sofronie Saharov

joi, 8 noiembrie 2012

Bucura-te Sfinte Nectarie, mare facator de minuni !

Mare minune in Iordania

" Preasfintitul Mitopolit Benedict al Filadelfiei ( Patriarhia Ierusalimului ) ne aduce la conostinta o mare minune contemporana petrecuta in Iordania. Un baietel de trei luni s-a imbolnavit foarte grav, avand gaura in plamani si a ajuns la terapie intensiva, fiind intubat pentru a primi oxigen. Parintii baietelului erau foarte deznadajuiti cand doctorii i-au anuntat ca fiul lor nu are nici o sansa de scapare.
De indata ce a aflat despre tragicul eveniment, Mitropolitul Benedict a dat imediat porunca unui peot, parintele Nectarie,ca impreuna cu alti tineri sa viziteze in fiecare sambata spitalele pentru a da mangaiere bolnavilor.
Acestia au mers la fiecare bolnav cu Sfanta Evanghelie, cu o carte cu viata Sfantului Nectarie si cu ulei din candela Sfantului. Potrivit poruncii Mitropolitului Benedict, parintele Nectraie a uns copilasul cu ulei din candela Sfatului Nectarie si - minune ! Baietelul de trei luni era a doua zi perfect sanatos, iar parintii lui l-au luat acasa.
Trebuie spus ca parintii baietelului nu erau cunocuti in Mitropolie , cu toate acestea ,ei i-au telefonat de indata parintelui Nectarie , ca sa-i spuna minunea, si au venit in Biserica Sfantului Nectarie de la Mitropolie pentru a se inchina.
Cu lacrimi in ochi, i-au multumit Sfantului Nectarie si au declarat ca vor boteza copilul crestin-ortodox si ii vor da numele Sfantului Nectarie Facatorul-de minuni.
Mitropolitul Benedict al Filadelfiei a vizitat familia si pe baietel si le-a dat binecuvantarea lui. Merita mentionat ca Sfantul Nectraie este cinstit in chip anume in Iordania, dupa initierea Preasfintitului Mitropolit de a-l face cunoscut in aceasta tara. S-au mai facut alte sapte minuni, consemnate de cei care au primit harul lui Dumnezeu pentru mijlocirile Sfantului Nectarie.
Aceasta intamplare a avut un mare rasunet inlume si da marturie despre adevarul si puterea credintei ortodoxe."

Nota:
Articol preluat din nr. 13 al revistei Familia Ortodoxe

Sfintii ingeri in icoane !

"Poporul credincios i-a iubit si i-a cinstit pe ingeri de la inceputul erei crestine.De aceea , i-a reprezentat in icoane , fie ca figuri centrale, fie in compozitii,inspirate din aparitiile lor descrise in Sfanta Scriptura sau povestite de sfinti.
In primele veacuri crestine, deoarece tehnica iconografica era pur si simplu simbolica, ingerii nu erau infatisati. Credincioasii le incrustau doar numele pe pietre pretioase. Incepand cu epoca bizantina, insa, apar tot felul de reprezentari iconografice : fresce, mozaicuri, basoreliefuri,ceramica,miniaturi si incrustatii pe pietre pretioase.In peroada bizantina se definitiveaza modalitatea de reprezentare iconografica a ingerului, ce are un profund caracter duhovnicesc si teologic. Iconigrafia bizantina in general se inspira in ansamblul ei din adevarul Bisericii Ortodoxe, de aceea, ea este, am putea spune, iconografia teologiei ortodoxe prin excelenta.
Ingerii se disting in iconografie prin sfintenie si induhovnicire, caracteristici ce se pot vedea pe chipurile lor, marcate de maretia sfanta a celor care contempleaza pururea chipul lui Dumnezeu si Il slavesc pe Dansul. Ingerii sunt zugraviti ca tineri stralucitori,cu infatisare barbateasca, cu par negru sau blond, legat cu panglica, ale carei imagini se vad adesea.De obicei sunt reprezentati cu aripi, in mana dreapta porta un sceptru, care arata ca sunt purtatori ai puterii ceresti, iar in stanga au o sfera cu monograma lui Hristos pe ea- de asemenea semn al puterii ceresti. Vesmintele lor sunt albe - simbol al curtiei si al sfinteniei- sau in diferite culori, in functie de ceata din care fac parte si de lucrarea pe care o implinesc.
Astfel, Domniile, Puterile si Stapaniile sunt reprezentate cu amfii arhieresti, cu centura de aur si cu omofor verde. In mana dreapta tin un toiag de aur, iar in stanga , o pecete cu monograma lui Hristos. Incepatoriile, Arhanghelii si Ingerii sunt zugraviti de obicei cu vesminte militare,cu centura de aur si cu o sabie in mana. serafimii, potrivit vedeniei proorocului Isaia, sunt reprezentati cu sase aripi, iar Heruvimii si Tronurile, ca roti, ce au pe ele aripi si multi ochi, asa cum i-a vazut proorocul Iezechiel. In frescele bisericilor, ingerii sunt zugraviti in diverse locuri : pe bolta, in jurul Pantocratorului, in Altar, in stanga si in dreapta Maicii Domnului Platitera, dra si in orice alt loc din biserica, in functie de planurile diferitelor scene religioase.
De obicei ingerii sunt infatisati in reprezentari ale Sfintei Liturghii, dar si in aproape toate episoadele din viata lui Hristos si a Maicii Domnului : Nasterea, Botezul, Rastignirea, Invierea, Inaltarea, Bunavestire, Adormirea Maicii Domnului si asa mai departe. Ingerii mai sunt reprezentati pe broderii, pe epitafuri, pe epitrahile, pe manecute, pe acoperaminte ale cinstitelor Daruri. Asa cum am mai spus, iconografia ortodoxe este strict teologica,bazata pe Scriptura si pe Sfanta Traditie.
Dimpotriva , iconografia apuseana , mai ales incepand din perioada Renasterii, capata un caracter lumesc. Ea isi pierde esenta teologica, ramanand la discretia imaginatiei fiecarui pictor in parte. Intre personajele cu caracter religios, cel mai ingrat rol il au ingerii,care, putin cate putin, au devenit elemente de decor pentru pereti sau pentru spatiile goale din planul secundra al tablourilor. Astfel, ia fiinta un nou tip de inger, si anume "amorasul " , care este de inscriptie pagana, neavand de-a face cu adevaratii ingeri. Este vorba despre reprezentari dominate de o estetica a carnalului , care , din nefericire, a castigat teren si in tara noastra, intr-o epoca in care sensibilitatea teologica a cazut.
Astfel , in decoratiile de Craciun,vedem "ingerasi "goi,cu obrajori grasuti de copil, cu aripioare mititele care cresc din umeri, sau capete bucalate fara trup, cu aripioare si norisori. Aceste reprezentari sunt pur si simplu imaginare, avand caracter comercial,fara nicio legatura cu realitatea. Tocmai de aceea , ele creaza in constiinta oamenilor o conceptie falsa despre ingeri, provocand de multe ori chiar necredinta in existenta lor. Este incurajator , insa , faptul ca astazi poporul nostru a inceput sa recunoasca autenticul, vazand in reprezentarea bizantina expresia adevarului teologic in privinta existentei si lucrarii ingerilor.
Credinciosul se va opri dinaintea unei icoane nu pentru a admira talentul cu care a fost facuta, ci spre a lua putere si har duhovnicesc, spre a primi mangaiere si ajutor. Pentru crestinul autentic, ingerii sunt aparatori si spijinitori in momentele grele ale vietii , dar mai ales impreuna-lucratori ai mantuirii, de care sa dea bunul Dumnezeu sa ne invrednicim cu totii,prin rugaciunea sfintilor Ingeri . Amin "

Nota:
Fragment preluat din cartea "Minuni ale Sfintilor Ingeri"