"Termenul
grecesc antrakia ( derivatul englezesc " anthracite ", un tip de
carbune ) insemnanad foc de antracit, se gaseste doar de doua ori in Noul
Testament,ambele locuri in Evanghelia dupa Ioan. Primul loc il aflam in 18:18
si desemneaza focul din curte unde slugile si slujitorii marelui preot stateau
si se incalzeau in friguroasa iarna a procesului lui Iisus inaintea
Sinedriului. Simon Petru a venit si el in acel loc si a stat aproape de un var
al lui Malhus, slujitor al marelui preot. Acolo, langa focul de antracit, a
fost locul in care Simon, desi Il cunostea pe Domnul, s-a lepadat de El de trei
ori, margand atat de departe , incat a intarit lapadarile cu juramant.
Desigur,deosebit
de semnificativ ramane faptul ca acel episod, atat de stanjenitor pentru
corifeul celor doisprezece Apostoli, este istorisit cu de-amanuntul in fiecare
dintre cele patru Evanghelii canonice, fiind astfel consfintit pentru totdeauna
in istoria Sfintei Biserici.
Din aceasta
istorie, toti credinciosii de-a lungul veacurilor urmau sa invete doua lectii
pe care nu le vor uita niciodata. Prima, oricine poate cadea, in orice
moment. Daca Simon Petru a putut sa se lepede de Iisus, oricare dintre noi ar
putea face astfel. In definitiv, Simon nu se credea in stare de un astfel
de lucru. " Chiar daca toti se vor sminti intru Tine" , se lauda el,
" totusi eu nu " ( Marcu 14:29 ). Era atat de hotarat sa-si urmeze
crezul, incat atunci cand soldatii au venit sa-L aresteze pe Iisus in gradina,
Simon i-a atacat cu violenta. Vai, el nu era nici primul, nici ultimul om
care facea confuzie intre emotiile umane si puterea dumnezeiasca, care sa
confunde fortarea cu inspiratia harului.
La putin timp dupa ce
si-a scos sabia impotriva lui Malhus, luandu-l prin surprindere( cf.Ioan
18:10), il vedem pe Petru batand in retagere stanjenit inaintea degetului
aratator al unei slujitoare. Sfantul Duh a vegheat pentru ca crestinii de-a
lungul veacurilor sa nu uite niciodata ca lepadarea ramane o posibilitate reala
pentru oricare dintre ei. Dupa cuvintele unui alt pacatos convertit :" De
aceea , cel caruia i se pare ca sta neclintit , sa ia seama sa nu cada " (
I Corinteni 10:12 ).
A doua,
crestinii urmau de asemenea sa invete din acesta istorie ca, atata timp cat
traiesc,pocainta si o intoarcere la iertare sunt intotdeauna alegeri importante. Legat de acesta, pocainta lui
Simon Petru e de pus in contrast cu deznadejdea lui Iuda. Astfel, istoriile
Evangheliilor ne spun ca, pana la ultima suflare , niciodata nu este prea
tarziu sa ne intoarcem la Dumnezeu ca raspuns la chemarile harului Sau. Poate
ca Evanghelia lui Luca e cea care da convertirii sale cea mai patrunzatoare
descriere :" Si intorcandu-Se, Domnul a privit spre Petru.(...)
Si iesind afara,
Petru a plans cu amar ( 22: 61-62) . Acest eveniment este transformat in
rugaciune intr-un vechi imn latin, compus pentru a fi cantat in zori, in chiar
ceasul lepadarii sale : " Jesu , labantes respice / et nos videndo corrige/
Si respicis labes cadunt/ et fletu culpa solvitur - " Iisuse, priveste la
cei ce cad, si indrepteza-ne prin privirea Ta. Pacatele noastre se risipesc la
privirea Ta iar vinovatia se topeste in plans ". Al doilea foc de antracit
in Evanghelia lui Ioan e cel din scena finala, focul aprins de Insusi Domnul
peste care El a pregatit micul dejun pentru Apostolii Lui cei descurajati (
21:9 ).
Dupa micul dejun,
tocmai la acest foc i-a pus Iisus aceluiasi Simon Petru intreita
intrebare:" Ma iubesti tu pe Mine ? ".
Apostolul a
inteles, desigur, de ce intrebarea i-a fost pusa de trei ori, caci era chiar
numarul lepadarilor sale. In aceasta clipa, Petru cel mustrat, fara a se mai
increde in sine, se sprijina cu totul pe cunoasterea inimii sale de catre
Domnul (21:17).
Dar istoria nu se
opreste aici. Intreita marturisire a lui Petru este urmata de o pomenire a
muceniciei sale de mai tarziu, care deja avusese loc pana ca acest text sa fie
scris, ulterior, in secolul intai. (...) Istoria rastignirii lui Petru pe Dealul
Vaticanului, la Roma, pe la mijlocul anilor '60, a fost atat de raspandita
printre biserici, incat Ioan nu se putea referi pur si simplu decat la
intinderea mainilor lui Petru ca "insemnand cu ce fel de moarte va
preaslavi pe Dumnezeu " ( 21: 18-19 ).
Momentul nu
necesita alte explicatii. Primii crestini erau atat de familiari cu conditiile
muceniciei lui Petru la Roma,incat, pe la sfarsitul secolului, Clement Romanul
( Corinteni 5:4), scriind din Roma, si Ignatie al Antiohiei, ( Romani 4 ) ,
scriind catre Roma, n-au simtit nevoia sa insiste asupra amanuntelor si
circumstantelor ca acest pasaj ioanit se referea de fapt la rastignirea lui
Petru la Roma."
Nota :
Fragment preluat din cartea "
Hristos intru Sfintii Sai " autor Parintele Patrick Reardorn
Bun articolul!
RăspundețiȘtergereMultumesc!
Doamne ajuta!