" Un mare rau in viata este vrajmasia dintre oameni.Aceasta nimiceste relatiile fratesti dintre oameni si preschimba prietenii in vrajmasi. Intrebati pe cineva: De ce acesti vecini nu-si vorbesc? Veti auzi : S-au certat ! Veti intreba : De ce rudele acestea nu se viziteaza ? Va urma acelasi raspuns: S-au certat ! Cunoasteti doua familii bune. Si una si cealalta, fiecare pesoana din familie, in parte, este un om foarte bun. Dar nici macar nu vor sa se vada sau sa auda unii de ceilalti. Fiara vrajbei a intrat intre ei si nu ii lasa sa se impace si sa vietuiasca in pace. Cearta sub inraurirea satanei este cea dintai pricina a vrajbelor. Oare cati oameni nu ratacesc azi prin tribunale, pierd timp, nervi si bani ca sa se razbune unul pe celalalt ? Intrebati-i de ce se judeca ? si veti auzi : S-au jignit, si-au aruncat unul altuia cuvinte grele si nu vor sa se mai ierte. Si toate aceste lucruri se intampla intre Crestini ortodocsi, intre frati de credinta, pe care insusi Iisus Hristos, prin dumnezeiasca Sa invatatura, i-a unit si pentru care s-a spanzurat pe Cruce, pentru a ne rascumpara si a ne mantui ! Aceste lucruri se intampla intre ucenicii lui Hristos, care au primt de la Invatatorul Ceresc , ca pe o mostenire de pret , testamentul : " Porunca noua dau voua, ca sa va iubiti unul pre altul. Precum eu am iubit pe voi, ca si voi sa iubiti unul pre altul. Intru aceasta vor cunoaste toti ca ai mei ucenici santeti, de veti avea dragoste intru voi " / In.13:34-35 /
Unde este astazi dragostea aceasta intre noi ? Noi avem un vrajmas neimpacat-diavolul. Nu ne este el indeajuns, incat ne mai facem vrajmasi si din fratii de credinta si sange ? Cand ne castiga spre vrajba, diavolul ne face parca mai rai chiar decat el. Niciodata un diavol nu va vrajmasi alt diavol. Iar aici - sub apasarea urii diavolesti - om cu om se vrajmasesc, Crestin cu Crestin, frate cu frate. Talharii indata ce s-au aliat, ajung tovarasi. Telurile si interesele lor comune ii leaga. Impart aceasi masa, de aceea se respecta unii pe altii ca fratii. Iar noi, Crestinii , chipurile , urmarim cel mai inalt tel comun - mantuirea sufetelor noastre - si parelnic ne asezam la una si aceeasi masa duhovnicesca - ne impartasim din acelasi potir cu Trupul si Sangele Domnului, chipurile suntem frati intru Hristos, cand de fapt ne mancam unii pe altii precum fiarele salbatice, si santem mult mai rai decat talharii. Lucrurile stau altfel deoarece ne-am intovarasit cu diavolul. Cand diavolul ni se face prieten, incepem sa ne certam cu oamenii. Cand vrem insa sa ne impacam cu vrajmasii nostri, trebuie sa ne certam cu diavolul.
In viata , asa complicata cum este ea, nu putem, binenteles, sa avem pace deplina si trainica. Din pricina pacatoseniei noastre, este firesc sa se iveasca neintelegeri si certuri intre oameni. Dar aceasta nu inseamna ca o data ce ne-am certat cu cineva sa ramanem dusmani pentru totdeauna. Am gresit ! Ne-am certat ! Acum sa ne impacam !... Din pacate putini oameni se mai impaca dupa ce s-au certat, putini traiesc mai departe ca fratii. Si mai putini sant aceia care ii iarta, in inima lor, pe dusmanii lor neimpacati si ii rabda. Cel mai adesea , vrajmasia intre oameni, ca sa creasca si sa se intareasca spre vesnica lor pierzanie. (...) Sa privim mai intai de toate starea de vrajba reciproca. Pentru ce se cearta de obicei oamenii ? Pentru ca au fost raniti cu o vorba de ocara; se cearta pentru barfe si pare, se cearta pentru pozitii si functii, pentru bani si averi, pentru intaietate si onoruri. Oricare este pricina certei, una care se naste in urma acesteia incepe sa otraveasca necrutator sufletul. Sarmanul om , o data cuprins de ura, isi pierde dulcea pace sufleteasca si incepe sa se chinuiasca de ura si manie neputincioasa.
Devine nelinistit , nervos si mocneste tot de simtaminte dracesti. Fericirea a fugit din inima lui. El cauta sa se razbune si crede ca doar atunci cand isi va vedea potrivnicul zdrobit se va putea linisti. Dar aici diavolul il minte in chip nerusinat: il indeamna spre noi si noi nelegiuiri, nu spre a-i da pace, ci pentru a-l face si mai nefericit. Paharul maniei arata pe dinafara plin de licoare : care fagaduieste desfatarea. Dar de o bem, ametitoarea bautura ne nauceste vreme de o clipa, pana ce-am savarsit razbunarea nebuneasca, pentru a ne impinge, mai apoi la deznadejde pierzatoare si vlaguire morala. Astfel o data inselat de diavol, omul ajunge parca neputincios in a-si invinge mania si cauta din nou sa se imbete din nauceala sa, gasind o desfatare satanica in chinul diavolesc pe care acesta il aduce. Daca furia nu este dezradacinata la timp, atunci cand este doar o mladita cu radacini slab infipte in pamant, nu poate fi lesne biruita mai tarziu, cand creste un copac mare cu radacini puternice. Atunci ea se preface in ura satanica de netamaduit.
De aceea ne sfatuieste Cuvantul lui Dumnezeu :" Maniati-va, si nu pacatuiti; soarele sa nu apuie preste intaratarea voastra. Nici dati loc diavolului"/ Efes. 4:26-27 / Altminteri de scapi din vedere focul, nu-l mai poti stinge. Sfantul Tihon din Zadonsk spune, cu mare intelepciune :" Asa cum focul, de nu este stins de indata, va cuprinde multe case, tot astfel si mania, daca nu este taiata de indata, va pricinui mult rau si se va face pricina a multe necazuri".
Sum apasarea maniei sale, cel ce uraste isi poate ucide vrajmasul, il poate schilodi, poate sa-i rapeasca averea, sanatatea, sa aduca stricaciuni vitelor acestuia, sa le pricinuiasca rau copiilor si apropiatilor lui, sa-l clevetesca si sa-l acopere de rusine s.a, daca nu se abate la timp din calea spre pierzanie pe care a apucat (...) Acolo unde este ura , nu este pace. Cati vecini de la nimic incep sa se certe; impinsi odata de diavol sa se urasca, nu mai pot dupa aceea sa se ierte.
Astfel certurile le otravesc viata. (...) Nu rare sunt imprejurarile pe care doua familii vecine incep sa se certe pentru o palma de pamant, , de la camp sau pentru un ou ouat de gaina in curtea vecina. Ei continua certurile, la pricinile de la inceput adaugand si altele, mai mari, torna gaz pe foc si, in loc sa-l stinga cat de slab, il atata si mai tare, se arunca in certuri incrancenate, ocari nemiloase, se urasc cu o ura satanica si incep sa loveasca cum pot - fie vatamandu-si unul altuia averea sau dobitoacele, fie ratacind prin tribunale.
Adesea, astfel de oameni sfarsesc in ruina financiara.
Dar cea mai groanica, in astfel de cazuri, este pierzania morala pe care cei ce se dusmanesc o abat asupra sufletelor lor(...) Si cat de frumos ar fi daca cearta ar fi ocolita la vreme ! Cate pacate nu ar ocolite ! Cati nervi nu ar fi crutati !
Eu stiu , dragi cititori, cum s-ar fi sfarsit candva o cearta cumplita dintre doua vecine, daca chibzuinta nu ar fi biruit intr-una dintre ele.
Pricina a fost, ca intotdeauna ,una marunta. Una dintre femei avea o closca cu zece puisori mici , galbeni, iar cealalta avea o gradina cu flori pe care mult o pazea. Odata, closca cu puisorii s-a strecurat in gradina cu flori si a inceput sa scurme printre ele. Vazand , acesta, stapana gradinii infuriindu-se, a iesit din casa si a inceput sa gonesca cu pietre closca cu puisorii, care s-au imprastiat. Closca nu a putut sa treaca pe sub gard cu aceeasi usurinta ca si puisorii, ce erau mici, ci numai zbura incoace si-n colo, cautandu-si speriata odraslele imprastiate. Aceasta a durat mult. Closca, vlaguita de puteri, aproape ca s-a prabusit la pamant de istovire. Intre timp , stapana puilor a iesit din casa, a inteles ce se intampla si mocnea de manie. Era gata sa se certe cu nemiloasa prigonitoare a puilor, dar altii au impedicat-o. Closca s-a intors acasa. Puii s-au strans in jurul ei...Totul s-a terminat cu bine...Au trecut multi ani de atunci. Puii au crescut si au umplut, impreuna cu closca, oalele...Femeia cu gradina a murit..Numai pe stapana clostii, o mai aud spunand inca, amintindu-si de intamplarea aceea :" Slava Domnului ca m-au impiedicat atunci sa ma cert cu ea ! Caci , altfel, pana astazi m-ar fi apasat cearta cu raposata mea vecina. Acum totul a fost dat uitarii. Totul a pierit. Dar pacatul ar fi ramas. Slava Domnului, slava Domnului ca nu ne-am certat !"
Dragi cititori, oare nu sunt toate certurile noastre, de fapt, asemenea acestei intamplari prostesti si marunte pe care tocmai v-am infatisat-o ?
Cati oameni care au trait inaintea nostra pe acest pamant pacatos nu s-au certat din pricina unor lucruri lumesti si trecatoare : pentru case si averi , bani si cinstiri, pentru ocari si pare ?
De ce s-au intamplat toate acestea ? Ce folos ca au dat dovada de vitejie si staruinta in certurile lor ?... Acei oameni au murit demult. Si certurile lor au fost uitate de generatii. Numai pacatul din aceste certuri a ramas, pentru a-i mustra la infricosata judecata pe nefericitii raposati, care au murit fara sa se fi pocait de vrajba lor, pentru a-i lipsi de bucuriile vesnice ale Raiului fagaduit celor milostivi, celor blanzi, facatorilor de pace si celor buni. (...)
Mult infricosatoare este starea sufletesca a celuia ce imbatraneste in ura si vrajmasie. El ajunge la inversunare, care inseamna moarte sufletesca. Un astfel de om este neinduplecat si de neindreptat. Daca un astfel de om staruieste pana la capat in invartosarea lui, Dumnezeu isi ia de la el harul, si neindreptat fiind, il trimite in iad, care loc el singur ,omul, si l-a ales. A fost neomenos cu ceilalti si astfel s-a facut nevrednic de blandetea lui Dumnezeu. El nu a iertat. De aceea nici lui nu i se poate ierta. Sfantul Apostol Iacov spune :" Ca judecata e fara mila celuia ce nu a facut mila." / Iac. 2:13 /
Nota:
Fragment preluat din cartea arhim. Serafim Alexiev - " Viata Duhovnicesca a Crestinului Ortodox "
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu