Cel care
nu pazeste masura si alegerea cu grija a mancarii nu poate sa-si pastreze
fecioria, nici intreaga intelepciune, nu-si poate infrana mania, se deda
leneviei, tarndavirii si intristarii, se face rob al slavei desarte, salas al
trufiei, pe care o baga in om starea lui trupeasca, ce apare cel mai adeseori
din pricina mesei bogate si ospatarii pana la sat. Porunca postului a fost
innoita sau intarita de catre Evanghelie: Ci luati aminte sa sine-va, ca sa nu
se ingreuneze inimile voastre cu satul mancarii si cu betia (Lc.XXI,34),a
poruncit Domnul. Satul mancarii si betia ingroasa nu numai trupul , ci si
mintea si inima, adica il aduc pe om, cu sufletul si cu trupul, intr-o stare
trupeasca. Dimpotriva postul il aduce pe crestin intr-o stare duhovnicesca. Cel
curatit prin post este smerit cu duhul, cu intreaga intelepciune, tacut,
subtire in simtirile inimii si in ganduri, usor la trup,in stare de nevointe si
de vederi duhovnicesti, in stare sa primeasca harul dumnezeiesc. Omul trupesc
este cu totul cufundat in desfatari pacatoase. El e impatimit de placeri si cu
trupul, si cu inima, si cu mintea, el nu numai ca nu-I in stare sa se defete
duhovniceste si sa primesca harul dumnezeiesc, dar nu-I in stare nici macar sa
se pocaiasca. Indeobste, el nu-I in stare de indeletniciri duhovnicesti: este
tintuit de pamant, s-a inecat in materie, e mort viu cu sufletul. Vai voua,
celor ce sunteti satui acum, ca veti flamanzi! (Lc.VI,26).
Asa a grait Cuvantul
lui Dumnezeu despre calcatorii poruncii sfantului post. Cu ce va veti hrani in
vesnicie, daca aici nu ati gustat nici una din bunatatile ceresti ? Cum veti
putea sa va hrani cu bunatatile ceresti si sa va indulciti de ele, cand n-ati
agonisit nici o iubire fata de ele, ci numai scarba? Adevarata paine a
crestinului este Hristos. Saturarea ce nu cunoaste sat cu acesta paine - iata “
imbuibarea” si desfatarea cea mantuitoare la care sunt chemati toti crestinii.
(…) Minunata e imbinarea postului cu rugaciunea ! Rugaciunea este imbinata de
putere daca nu e intemeiata pe post, iar postul e neroditor daca pe el nu e
zidita rugaciunea.Postul il desface pe om de patimile trupesti, iar rugaciunea
se lupat cu patimile sufletesti, si dupa ce le-a biruit, patrunde intreaga
alcatuire a omului, il curateste; in biserica cea cuvantatoare curatita, ea Il
aduce pe Dumnezeu.
Ce este patima imbuibarii si betiei ? Pofta firesca de
mancare si bautura care si-a pierdut dreapta randuiala, care le pretinde
mancare si bautura mult mai multa si mai felurita decat este nevoie pentru
sprijinirea vietii si a puterilor trupesti , asupra carora mancarea, cand
prisoseste, lucreaza in chip cu totul potrivnic rostului sau firesc, lucreaza
in mod vatamator, slabindu-le si nimicindu-le. Pofta de mancare se indrepteaza
prin mese simple si infranarea de la ghiftuire si de la desfatarea cu gustul
mancarii. Pentru inceput, trebuie parasita ghiftuirea si defatarea cu gustul
mancarii; prin acesta, pofta de mancare se ascute si se indrepteaza, iar cand
se indrepteaza, atunci se multumeste cu mancarea simpla. Dimpotriva, pofta de
mancare indestulata prin ghiftuire si
defatare cu gustul mancarii slabeste. Pentru a o starni, folosim felurite
mancaruri si bauturi gustoase. La inceput, pofta pare indestulata, apoi se face
mai pretentioasa si, in cele din urma, se preface intr-o patima bolnavicioasa,
ce ascuta necontenita indulcire si ghiftuire si nicodata nu se mai satura.
Hotarandu-ne sa ne inchinam viata lui Dumnezeu, punem la temelia nevointei
noastre postul . Si noi sa nu ingaduim nicicum, niciodata,sub nici un pretext,
a calca porunca postului prin ghiftuire si mai ales prin betie.(…) Postul e
pentru om, nu omul pentru post, insa oricum am intrebuinta mancarea, des sau
rar, ghiftuirea este oprita cu desavarsire : ea il face pe om incapabil de
nevointele cele duhovnicesti si deschide usa altor patimi trupesti.
Postul fara
masura, adica infranarea prisositoare si prelungita de la mancare, nu e
incuviintata de Sfintii Parinti : din infranarea cea fara de masura si
slabanogirea ce ia nastere din acesta omul isi pierde puterea dea mai savarsi
nevointele duhovnicesti, adeseori cade in ghiftuire,adeseori cade in patima
semetirii si trufiei. (…) Foarte insemnat este felul mancarii. Macarea continua
sa aiba si acum o puternica lucrare asupra sufletlui, lucru care e foarte
invederat in privinta folosirii vinului. Acesta lucrare a mancarii este
intemeiata pe felurita ei inraurire asupra trupului si sangelui si pe faptul ca
aburii si gazele ei urca de la stomac la creier si inrauresc mintea.(…)
Condimentele iuti trebuie indepartate de la masa, fiindca starnesc patimile
trupesti. Aici intra piperul, ghimbirul si altele.Cea mai firesca mancare este
cea pe care i-a randuit-o Ziditorul omului indata dupa zidire: hrana vegetala.
Dumnezeu le-a grait stramosilor : “ Iata, am dat voua toata iarba care face
samanta, care este deasupra a tot pamantul : si tot pomul ce are intru sine rod
de samanta va fi voua de mancare ( Fac.I,29).
De-abia dupa potop a foast ingaduita
mancarea carnii.(Fac.IX,3) Hrana vegetala e cea mai buna pentru nevoitor. Ea
infierbanta cel mai putin sangele, ingroasa cel mai putin trupul; vaporii si
gazale ce iau nastere din ea si urca la creier au cea mai mica inraurire asupra
lui; in fine, ea este cea mai sanatoasa, dat fiind ca stimuleaza in cea mai
mica masura producerea de mucus in stomac. Din aceste pricini, ea inlesneste
omului pastrarea curatiei si trezviei mintii, iar stapanirea acesteia asupra
intregii alcatuiri a omului se intareste; aspra celor ce o intrebuinteaza au
mai putina inraurire patimile si acestia au mai multa putere spre a se
indeletnicii cu nevointele bunei cinstiri. Pestele ,mai ales cel gras de mare,
are deja cu totula alte insusiri : el are o inraurire mai puternica asupra creierului,
ingroasa trupul, aprinde sangele, umple stomacul de sucuri vatamatoare, mai
ales cand este intrebuintat adeseori si in chip statornic. Aceste insusiri le
are, intr-o masura neasemuit mai mare, si carnea: ea ingroasa trupul grozav,
pricinuindu-I o deosebita ingreunare; vaporii si gazale ei ingreuneaza foarte
tare creierul. Din acesta pricina ea nu este intrebuintata nicidecum de catre
monahi; ea le ramane oamenilor care traiesc in lume si se indeletnicesc tot
timpul cu munci trupesti grele. Dar si pentru acestia intrebuintarea ei
statornica este vatamatoare.” Cum – vor striga aici parutii intelepti. Mancarea
carnii este ingaduita omului de Dumnezeu, iar voi opriti folosirea ei ? “
La
acestea vom raspunde cu vorbele Apostolului: Toate imi sunt ingaduite, dar nu
toate imi sunt de folos : toate imi sunt ingaduite,dar nu toate zidesc ( I
Cor.X,23). Noi ne ferim de folosirea carnii nu pentru ca am socotit-o necurata,
ci pentru ca ea ingreuneaza foarte mult intreaga noastra alcatuire, impidicand
sporirea duhovnicesca. Sfanta Biserica, ingaduind, prin inteleptele sale
randuieli si parvile,crestinilor ce locuiesc in lume, intrebuintarea
mancarurilor din carne, nu le-a ingaduit intrebuintarea lor necontenita, ci a
despartit rastimpurile in care este ingaduita mancarea carnii prin rastimpuri
de infranare, in care crestinul se scutura de ingreunarea carnurilor si se
invioreaza duhovniceste. Aceasta roada a posturilor o poate cunoaste din
proprie experienta cel care le pazeste. Monahilor le e oprita intrebuintarea
carnurilor; le e ingaduit sa intrebuinteze lactate si oua in rastimpurile cand
mirenii pot sa manance carne. La anumite soroace si in anumite zile, li se
ingaduie si pestele – dar in cea mai mare parte a timpului ei pot sa
intrebuinteze doar hrana vegetala.(…) Pravilele postirii au fost randuite de
Sfanta Biserica cu scopul de a-i ajuta pe fiii ei, ca o calauza pentru intreaga
obste crestina. In privinta masurarii postului, fiecare trebuie sa se cerceteze
pe sine cu ajutorul unui parinte duhovnicesc incercat si cu darul dreptei
socotinte si sa nu i-a asupra-si un post mai presus de puterile sale,fiindca
iarasi o spun, postul e pentru om, nu omul pentru post; mancarea, care e lasata
pentru sprijinirea trupului, nu trebuie sa-l slabanogeasca. “ De iti vei infrana
pantecele, a spus Sfantul Vasile cel Mare, vei inta in rai; de nu-l vei
infrana, vei intra in iad”. Prin “ rai “ trebuie sa intelegem aici starea
harica de rugaciune, iar prin iad starea patimasa. Starea harica a omului in
vremea petrecerii sale pamantesti slujeste drept zalog al fericirii lui in
Edenul ceresc; caderea in stapanirea pacatului si in starea de moarte
sufletesca sulujeste drept zalog al caderii in prapastia iadului pentru muncile
cele vesnice. Amin “ "
Nota: Fragment preluat din cartea "Experiente ascetice "autor Sfantul Ignatie Briancianinov
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu