In primul meu an al intoarcerii catre Dumnezeu , printre avalansa de carti duhovnicesti a fost si cea intitulata "Pelerinul rus".
M-a impresionat foarte mult aceasta carte ,caci prin ea mi-am adapat sufletul si pot spune ca mi-am facut provizii pe termen lung.
Invatatura ei , am descoperit dupa aceea prin trecerea anilor, este mare , cu toate ca , la prima vedere pare a fi o carte seaca, eu am iubit-o inca de la inceput.
Aici in "Pelerinul rus" am aflat cea mai frumoasa spovedanie si o iubire de Dumnezeu mai mult decat deosebita.O iubire la cel mai inalt nivel, o iubire de Sfant , pornita dintr-un suflet simplu si inocent ca a unui copil.
De mult am gandul de a o expune pe blog si ma bucur enorm, ca pana la urma am reusit sa fac acest lucru.
Sunt sigura ca pentru multi nu este o noutate , dar nu am gandit de a o transcrie ca pe o noutate , ci doar de o avea cat mai aproape de ochii si sufletul meu.
.....sau calea ce duce spre smerenie"
" Cand imi intorc privirea, cu toata luarea aminte, inlauntrul sufletului meu, si cand iau seama la mersul omului nevazut, ma incredintez din experienta ca eu nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentru aproapele meu, nu cred in nimic din cele ce tin de religie si sunt plin de mandrie si de iubire de sine.Toate aceste pacate grele le gasesc intr-adevar, in mine, atunci cand imi cercetez in chip amanuntit simturile si faptele, cum sunt:
1. Eu nu-L iubesc pe Dumnezeu. Caci , daca L-as iubi , m-as gandi la El cu o mare bucurie pornita din adancul inimii.Orice gand despre Dumnezeu mi-ar aduce in suflet o placere deosebita.
Ci, dimpotriva, eu ma gandesc mult mai des si cu mult mai multa desfatare la cele pamantesti , pe cata vreme cugetarea spre Dumnezeu nu-mi pricinuieste decat greutate si uscaciune.
Daca L-as iubi , atunic convorbirea cu El, care se savarseste in vremea rugaciunii, m-ar hrani, m-ar multumi si m-ar duce catre o neintrerupta legatura cu El.
Insa, din contra, eu nu numai ca nu ma desfat in rugaciune ci simt o greutate tocmai in timpul cand ma rog; ma lupt cu plictiseala , slabesc din pricina trandaviei si sunt gata sa ma indeletnicesc cu mai multa placere, cu orice alt lucru mai marunt, numai ca sa scurtez sau sa pun capat rugaciunii.
In ocupatiile mele nefolositoare timpul trece pe neobservate, dar in indeletnicirile cu lucrurile duhovnicesti, cand ma flu in prezenta Lui ,orice ceas mi se pare un an.
Cel ce iubeste pe cineva se gandeste neincetat, in tot cursul zilei, numai la fiinta care ii este draga. Si-o inchipuie, se ingrijeste de ea si, in orice indeletnicire, scumpul meu prieten, nu iese din gandurile lui.
Pe cata vreme eu , in timpul celor douazeci si patru de ore, de abia daca jertfesc un ceas, pentru ca sa ma scufund in adancurile cugetarii lui Dumnezeu si ma inflacarez de dragostea Lui, iar restul de douazeci si trei de ceasuri le asez cu placere si cu toata ravna pe altarul idolilor mei de patimi!...
In vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neinsemnate despre suflet eu sunt treaz, simt placere, iar in discutiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit si trandav.
Si chiar atunci cand uneori sunt atras, nevrand, spre convorbiri dumnezeiesti, caut sa trec mai repede la conversatiile care imi magulesc patimile.
Sunt stapanit de o neobosita curiozitate sa aflu ceva nou in legatura cu dispozitiile guvernului si cu evenimentele politice.
Sunt biruit de dorinta sa dobandesc cat mai multe cunostiinte in stiintele naturii, in arta, in economie, in timp ce invataturile Legii Domnului, cunostiintele despre Dumnezeu, despre religie , nu lasa nici o urma in mine, nu-mi hranesc sufletul.
De aceea socotesc ca toate aceste indeletniciri si de prea mica insemnatate, de care ar trebui sa ma ocup numai in timpul liber, caci nu am altceva mai bun de facut.
Pe scurt vorbind , daca dragostea de Dumnezeu se cunoaste dupa implinirea poruncilor Lui : " Daca Ma iubiti veti pazi poruncile mele" , iar eu nu numai ca nu pazesc poruncile Lui, ci imi dau prea putina silinta sa le impletesc ,atunci trebuie sa atrag incheierea ce reiese, din adevarul cel mai curat, ca eu nu-L iubesc pe Dumnezeu....
Asta o intareste si Sfantul Vasile cel Mare cand spune:" Drept dovada ca omul nu-L iubeste pe Dumnezeu si pe Hristosul Sau este faptul ca el nu indeplineste poruncile Lui."
2.Nu am dragoste pentru aproapele.
Caci departe de a ma hotari, potrivit Evangheliei ,sa-mi pun sufletul pentru aproapele , eu nu-mi jertfesc nici macar cinstea, fericirea si linistea in folosul fratelui meu. Daca l-as iubi ca pe mine insumi asa cum porunceste evanghelia, atunii nenorocirea lui m-ar durea si pe mine, iar fericirea lui m-ar umple si pe mine de bucurie.
Pe cata vreme, eu, dupa ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu ma intristez ,nu-mi frang inima de durere, ci stau nepasator sau , ceea ce e o crima mai mare, simt parca o placere cand aud astfel de istorisiri, iar, pe deasupra nu acopar cu dragoste faptele rele ale aproapelui ci le raspandesc si le osandesc.
Bunatatea , cinstea si fericirea lui nu ma inveselesc ca si cum ar fi ale mele proprii ci, ca orice lucru cu desavarsire strain de mine, nu trezesc in sufletul meu nici un simtamant de bucurie ci dimpotriva starnesc in inima mea un fel de zavistie sau chiar dispret.
3.Nu cred in nimic din cele ce tin de religie. Nici in nemurire, nici in Evanghelie.
Daca as fi fost incredintat si as fi avut credinta tare ca, fara nici o indoiala, dincolo de mormant este o viata vesnica, cu o anumita rasplata pentru faptele savarsite pe pant, atunci m-as gandi fara incetare la ceea ce ma asteapta.
Un simplu gand spre nemurire si mi-as fi trait viata ceasta ca un pribeag, care egata sa intre in patria cereasca.
Dimpotriva eu, nici nu-mi pun problema vesniciei, iar sfarsitul vietii de aici il socotesc ca pe capatul existentei mele. Uneori un gand tainic se cuibareste in mintea mea: cine stie ce va mai fi dupa moarte?
Si atunci daca spun ca cred in intuneric, o zic numai cu mintea, iar inima mea ramane de o puternica incredintare in cele vremelnice, ccea ce o dovedesc fatis toate faptele mele si necontenita grija pentru o mai buna intocmire a vietii mele trupesti.
Dar daca Sfanta Evanghelie care e un cuvant dumnezeiesc ar fi primita in inima mea cu credinta m-as fi ocupat mereu de ea, m-as fi desfatat cu citirea ei, ba chiar o simpla privire aruncata asupra ei ar fi desteptat in mine o adanca evlavie.
Intelepciunea, fericirea si iubirea ce sunt cuprinse in paginile ei m-ar fi umplut de bucurie, iar eu m-as fi desfatat cu invataturile Legii Domnului zi si noapte, m-as fi hranit cu ele cum te hranesti cu painea cea de toate zilele si as fi purces din toata inima la implinirea pravilelor ei.
Nimic din cele pamantesti n-ar fi fost in stare sa ma abata de la aceasta lucrare.
Si, cu toate acestea chiar daca mai ascult din cand in cand Cuvantul Domnului,o fac fie dintr-o necesitate, fie dintr-o curiozitate stiintifica. Si findca, in asemenea imprejurari, nu ma pot adanci cu cea mai mare luare aminte in duhul Evangheliei, simt ca ma cuprinde o uscaciune, o lipsa de interes si ca si cum m-as afla in fata unei carti obisnuite, raman fara nici o roada si sunt gata ba chiar bucuros , s-o schimb pe orice carte lumeasca pe care o citesc cu mai multa placere si in care gasesc mai multe lucruri pline de interes.
4.Sunt plin de o demonica mandrie si de o trupeasca iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc urmatorul lucru: ori de cate ori vad in mine ceva bun doresc sa-l scot la iveala ca sa ma proslavesc in fata altora sau sa ma indulcesc inlauntrul meu.
Desi in afara arat o oarecare smerenie, totusi in sinea mea atribui toate faptele propriilor puteri si ma socotesc fata de ceilalti, cel mai bun, sau cel putin nu mai rau decat ei.
Daca vad la mine un neajuns caut sa mi-l indreptatesc, sa-l acopar cu o aparenta necesitate sau nevinovatie.
Ma supar pe cei ce nu ma respecta, din care pricina ii socotesc drept niste nepriceputi care nu stiu sa pretuiasca oamenii. Ma laud cu binefacerile mele, , cartesc si ma bucur de nenorocirile vrasmasilor mei, iar infrangerile suferite in lucrarile incepute de mine ma jignesc.Si chiar atunci cand imi dau silinta sa fac ceva bun am in vedere ori lauda , ori folosul meu trupesc,ori mangaierea ce vine din partea lumii.
Intr-un cuvant , eu cioplesc mereu in mine insumi un idol propriu in fata caruia savarsesc o neintrerupta slujba, cautand in toate faptele mele fie o placere pentru simturi fie o hrana pentru patimile si poftele mele iubitoare de desfatari.
Din toate cele insirate pana aici , vad ca sunt mandru, nainfranat, lipsit de credinta, neiubitor de Dumnezeu si urator de aproapele.
Ar pute fi o stare mai pacatoasa decat aceasta?
Starea duhurilor intunericului e mai buna decat a mea, caci draci chiar daca nu-l iubesc pe Dumnezeu, il urasc pe om traiesc si se hranesc cu mandrie, cel putin insa cred se cutremura de atata credinta.
Dar eu?
Mai poate fi oare o soarta mai grea decat cea care ma asteapta?
Si pentru care alte pricini hotararea judecatii va fi mai aspra, daca nu pentru o astfel de viata dezordonata si nechibzuita,pe care o traiesc eu insumi?!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu