“ Chipul cel mai vatamator pe care il poate lua egoismul ,
iubirea de sine, este urmarirea continua a faptelor altora si judecarea
lor. Omul de astazi , din pricina multor sale preocupari politice si culturale
,ii ramane foarte putin timp pentru studierea Legii lui Dumnezeu, pentru
participarea la viata mistica a Bisericii, pentru cercetarea de sine si
pomenirea mortii, care este adevarata filozofie, pentru dobandirea vietii
vesnice, pentru mantuirea sufletului sau. Pe langa acestea mai sunt si
mijloacele mass-media, care prin modul lor provocator imprima in mintea si
sufletul omului imagini pacatoase, stiri, comentarii si informatii despre tot felul
de teme si mai ales despre greselile si nereusitele, smintelile, si pacatele
altora.
Si daca cineva are in vedere ca
omul contemporan urmareste cu o atractie de nebiruit aceste programe, pierzand
si putinul timp care i-a mai ramas si pe care ar fi putut sa-l foloseasca
pentru cercetarea de sine, atunci se intelege de ce omul din zilele noastre se
considera pe sine cinstit si ales in ochii celorlalti, in timp ce isi
nesocoteste boala sa sufleteasca, indreptatindu-se pe sine in toate.
De aceea
iscodirea celorlalti, cu cele trei forme ale ei ( clevetirea, judecarea si
dispretuirea aproapelui) s-a transformat intr-o boala generala, care duce la
racirea relatiilor dintre oameni, la impotriviri, ura, tinere de minte a raului
si ,prin urmare, parasirea de catre harul dumnezeiesc. Clevetirea si judecarea
aproapelui, desi par neinsemnate , totusi, asa cum impreuna-glasuiesc toti
Parintii Bisericii, sunt unele dintre cele mai mari pacate, deoarece arata
lipsa de dragoste fata de semeni si egoism. Sfantul Ioan Scararul spune:”
Clevetirea este fiica urii. E o boala subtire, dar o lipitoare grasa, ascunsa
si tainuita, care suge si seaca sangele iubirii “ Iar judecarea aproapelui este
rezultatul mai multor patimi. De aceea Sfantul Dorotei ne spune :” Nimic nu
manie asa de mult pe Dumnezeu si nimic nu goleste asa de mult pe om si nu-l
duce la parasireasa de catre Dumnezeu ca clevetirea, judecarea, dispretuirea
aproapelui.”
Iar Sfantul Maxim Marturisitorul se pronunta categoric: “ Cel ce
iscodeste pacatele altora, sau judeca din banuieli pe fratele sau, inca nu a
pus inceput pocaintei, nici cercetarii si cunoasterii pacatelor sale “ . Sfantul
Nicodim Aghioritul accentueaza ca judecarea si defaimarea aproapelui atunci
cand se transforma intr-o clevetire neintemeiata si in patarea cinstei aceluia
, este una cu uciderea. Desigur, este o ucidere fara de osteneala si
neprimejdioasa, deoarece se face de catre cei ce sed pe fotolii in saloane,
spre deosebire, de uciderea trupului care de obicei aduce neliniste, urmariri
penale si intemnitari. Faptul ca noi judecam pe altii arata ca suntem niste
crestini nepasatori.
Hristos a spus :” Caci cu judecata cu care judecati, veti
fi judecati si cu masura cu care masurati, vi se va masura” ( Matei 7:2 ) De
aceea singuri ne condamnam sufletul sa cada in aceleasi pacate si Il silim pe
Dreptul Judecator sa ne judece cu aceeasi neindurare pe care si noi am aratat-o
altora. Judecarea aproapelui este un pacat si mai mare, atunci cand ea
inainteaza pana la osandirea clericilor.” Nu va atingeti de unsii Mei si nu
vicleniti impotriva profetilor Mei “ ( Ps.104,15) este porunca lui Dumnezeu
data noua prin gura proorocului David. Atragem atentia asupra gravitatii
acestui pacat pentru a nu-l trata cu indiferenta atunci cand ne marturisim,
socotindu-l a fi un lucru lipsit de importanta .
De cele mai multe ori pacatul
ne incanta, deoarece nu constientizam ca pacatul inseamna despartire de
Dumnezeu si moarte sufletesca; ca el arata nemultumirea noastra fata de
dragostea pe care Ziditorul nostru ne-o daruieste cu imbelsugare, pentru a
putea lupta impotriva lui cu mai multa hotarare. Nefericirea noastra nu o
constituie nici bolile, nici foamea, nici nedreptatea oamenilor si nici toate
celelalte suferinte ale surghiunului noastru in aceasta viata.
Adevarata
noastra tragedie e pacatul. Numai aceasta ne goleste de harul dumnezeiesc, el
chinuie intreg neamul omenesc, lipsindu-ne de dumnezeiasca infiere si de
vesnica mostenire a Raiului. Daca insa inlaturam legaturile pacatului prin
pocainta, ne slobozim de intristare si de neliniste si simtim inca din aceasta
viata pamanteasca negraita desfatare a dumnezeiestilor bunatati. Chiar de am
ajunge sa uram pactul si sa savarsim cu ajutorul harului dumnezeiesc, lucrarile
virtutii, cu toate acestea atat cat va dura viata noastra de pe pamant, vom
cadea in greseli.
De aceea , cu totii, fara nici o exceptie, avem nevoie mereu
de spovedanie. Pocainta este hrana vietii duhovnicesti. Neincetata trezvie
impreuna cu spovedania sincera si regulata ne inarmeaza cu putere in razboiul
impotriva rautatii si ne chezuieste un sfarsit pasnic. Cel care se apropie
regulat de aceasta Taina a pacii si a dragostei, cu adevarata pocainta si cu
zdrobire de inima, nu se teme pentru iesirea lui din aceasta viata si nici
pentru raspunsul pe care il va da in fata nemitanicului Judecator. Caci prin
stergerea pacatelor sale si prin curatia inimii, aceasta s-a invesmantat in
harul dumnezeiesc si asteapta sa se defateze in vesnicie de vederea Fetei lui
Dumnezeu. Pacatele noastre oricare ar fi ele, nu sunt atat de mari incat sa ne
desparta de dragostea lui Dumnezeu. (…) Numai lipsa de sarguinta, nepasarea si
nehotararea pot sta ca niste piedici intre noi si Dumnezeu. Staruinta noastra
in pacat ne indeparteaza de El si ne osandeste in iad, care inseamna lipsa lui Dumnezeu.
Daca moartea ne apuca inainte de a face pasul hotarator de a le marturisi, sub
epitrahilul duhovnicului, pe toate cele care ingreuiaza sufletul nostru,atunci
ne lepadam de mila lui Dumnezeu, imitam nepocainta diavolului si ne osandim pe
noi insine in iadul cel vesnic, acolo unde focul Dumnezeirii, in loc sa ne
insufleteasca, ne va arde; iar dragostea Lui, in loc sa ne fie pentru noi un
izvor de bucurie, va fi o neincetata suferinta, pentru ca niciodata nu am putut
sa o intelegem, sa o primim, sa o traim si astfel sa ne indumnezeim. Asadar,
cat mai avem timp sa ne grabim, ca fiul risipitor, sa ne impacam cu Dumnezeu si
Tatal nostru. Nu ne cere niciodata socoteala. Nu ne mustra si nici nu ne
pedepseste, ci ne asteapta sa ne daruiasca iertarea pacatelor si odata cu ea pacea si bucuria in aceasta viata, iar in cea vesnica
acele negraite bunatati pecare ni le-a pregatit de la “ intemeierea lumii” “. “
Iata acum vreme potrivita , iata acum ziua mantuirii “( II Cor.6,2 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu