A inflorit o papadie !

"Nici-o floare :
Numai pete mari, de soare...
Doar din frunza cafenie
Putrezita-n umbra rara,
Iese-un pui de papadie
Sa mai vada ce-i pe afara.

Se intinde drept spre cer
Pe codita lui de guma.
Dar cand vede ca nu-i gluma
Ca-i de bruma
Si-i tot ger

Isi aduna pamatuf,
In tecuta-i vatuita,
Pentr-o zi mai potrivita,
Soarele caldut,de puf !



Nota : Poezia " A inflorit o papadie " de Otilia Cazimir

Epoca contemporana !

“ Astazi mai mult ca oricand propovaduirea pocaintei este necesara, iar societatea noastra are nevoie de reevanghelizare si de reunire cu Biserica lui Hristos. Consideram potrivit faptul de a accentua aici greselile concrete si conceptiile eronate ale oamenilor epocii noastre, despre care multi nu stiu ca ele sunt o incalcare a Legii evanghelice.

O boala grava a oamenilor de astazi, chiar si a celor credinciosi este lipsa hotararii de a-si ridica crucea si de a urma Celui Rastignit. Vrem sa avem binecuvantarea lui Dumnezeu, vrem pacea lui Dumnezeu, vrem cununa mantuirii, vrem sa dobandim Raiul, ii cinstim pe sfinti si pe mucenici, dar nu vrem rea-patimire, nu vrem post si stramtorarea infranarii, nu vrem sa trecem prin incercari si boli, nu suferim moartea persoanelor noastre iubite, nu rabdam nedreptatea si prigoana.

Confortul si supraconsumul au influentat nivelul vietii noastre duhovnicesti. Insa, asa cum scrie Sfantul Isaac Sirul:…” nimeni nu s-a suit la cer cu tihna (…) Si adeseori ne aflam in fata celui mai intristator fapt care se savarseste printre crestinii nostri. Cand Dumnezeu ingaduie o boala sau o alta greutate in casa unei familii crestine, spre inteleptire si trezire duhovnicesca, atunci parintii nu sovaie in deznadejdea lor, de a-si gasi scaparea la vrajitori, predand astfel sufletul lor si al copilului lor in mainile satanei, in loc sa arate si mai multa pocainta si supunere fata de voia lui Dumnezeu, ca sa se sfinteasca launtric prin rabdarea acestei incercari. .” Este mai bine- scrie Sfantul Nicodim Aghioritul- sa moara copilul si sa mearga in Rai decat sa-l legam cu mrejele satanei si astfel sa ne osandim cu totii.” (…)

De asemenea cu totul neortodoxa si gresita este conceptia celor mai multi crestini, care vor sa aiba o viata fara de intristari si fericita si cer de la Dumnezeu – deoarece respecta unele porunci ale Lui ( mersul regulat la biserica, postul, Sfanta Impartasanie si altele ) - sa le daruiasca reusita in toate, in intelesul lumesc al cuvantului. Din Pateric aflam ca vechii ascetici, atunci cand o vreme nu aveau nici o incercare sau ispita, se nelinisteau, spunand ca Dumnezeu i-a uitat si de aceea ei se simteau in singuranta numai atunci cand dragostea Lui le trimitea incercari. Repetam : este o inselare a cere cineva o viata lipsita de intristari, care nu conduce niciodata la cer.

Un alt semn caracteristic al societatii contemporane este rationalismul, adica increderea exagerata in logica si judecata noastra. Rationalismul nu este o mentalitate filozofica, ci o conceptie de viata care incurajeaza pacatul. El este in esenta ateism imbracat intr-un invelis pseudo-crestin. Este un pacat care se impotriveste primei porunci a credintei, a dragostei si a nadejdii in Dumnezeu. Rationalismul este acea mentalitate care ne impune sa judecam toate cu mintea noastra ingusta si numai prin prisma egoismului nostru, lepadand increderea in Pronia dumnezeiasca si refuzand interventia lui Dumnezeu in viata noastra.

Rationalismul , deoarece crede ca actioneaza intotdeauna corect, nu ii da lui Dumnezeu dreptul de a-l judeca, ci declara ca nu are nici un pacat si de aceea nu are nevoie de Sfanta Marturisire si de mila dumnezeiasca. Aceasta inselare a mintii diavolul o alimenteaza si mai  mult astazi, exploatand reusitele senzationale din domeniul stiintei si tehnicii, care se bazeaza pe lucrarea creierului, astfel incat omul sa creada ca poate dobandi putere prin sine insusi. Insa atunci cand problemele depasesc posibilitatile de solutionare prin logica si propriile lui puteri ( de pilda o boala incurabila, moartea unei personae iubite , etc ) omul simte deprimare, se consuma sufleteste si trupeste, il cuprinde melancholia, se impotriveste lui Dumnezeu, cauta scapare in droguri, in betie si uneori chiar in sinucidere.

O consecinta a rationalismului este si programarea familiala , adica a nasterii de copii, care este o incalacre a Legii lui Dumnezeu. Ea arata lipsa increderii in dragostea Lui si in acelasi timp constituie o amenintare directa pentru viitorul natiunii si , prin urmare pentru copii nostri.

Pe de alta parte , faptul ca parintii ii considera pe copii propietatea lor personala conduce la trei pacate mari : Primul pacat este idolatrizarea copilului, acesta contribuind si la evitarea nasterii unui numar mare de copii. Adica o slabiciune exagerata pentru copil din partea tuturor, si mai ales a mamei. Iar urmarea acestei comportari este ca acel copil devine egoist, iubitor de sine, incapabil pentru o legatura sociala armonioasa sau o impreuna-lucrare cu altii, devenind un nefericit si in acelasi timp izvor al nefericirii in acea casa, adica un tiran. Al doilea pacat al parintilor ce izvoraste din faptul de a-l considera pe  propriul lor copil ca fiind proprietatea lor personala si nu un dar de mult pret al lui Dumnezeu, este ca ei, ca niste “ patroni “ care nu vor sa conlucreze cu El, adeseori hotarasc avortul ucigas. (…)

Al treilea pacat il savarsesc parintii atunci cand isi folosesc copilul ca pe un mijloc de agonisire a slavei desarte. Dragostea lor se transforma intr-un despotism, care tiranizeaza psihicul copilului ce  induce inevitabil la neintelegeri, din clipa in care va incepe sa se dezvolte egoismul sau. Si atunci , la un moment dat, fie va suferi launtric ( daca este o fire mai sensibila ) deoarece parintii nesocotesc optiunile, fie va cauta o scapare prin fuga de acasa. Din nefericire, interventiile parintilor nu se limiteaza numai la alegerea meseriei si a sotului ( sotiei ), ci de cele mai multe ori se extind, intr-un mod antievanghelic, si in sanul noilor familii ale copiilor lor, creand astfel o raceala in relatiile lor, constrangeri si chiar imbrancindu-i spre divort.

Iisus Hristos, Care a dat porunca:” Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta” a rezolvat definitiv si problema neintelegerilor ( dintre parinti si copii ) , spunanad :” De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va alipi de femeia sa “

De obicei educatia copiilor este mult mai egocentrica, iubitoare de slava si mai putin crestineasca. In decursul unei saptamani, si aceasta se intampla mai intotdeauna din pricina slavei desarte a parintilor, programul copiilor lor este plin de lectii, meditatii, limbi straine, muzica, karate, inot, dansuri, atletism, iar noptile , cafenelele sunt pline de studenti, care se dedau placerilor, vatamandu-se atat trupeste cat si sufleteste. Astfel nu-i ramane copilului nici macar timp sa se odihneasca atat cat trebuie sau sa se joace, cu atat mai mult sa fie aducat crestinste. De aceea , parintii si dascalii crestini vor da seama inaintea lui Dumnezeu pentru ca nu s-au ingrijit mai intai de toate de mersul regulat la biserica al acestor copii, de participarea lor activa la viata Bisericii si de educarea lor in duhul Traditiei Ortodoxe.

Mai dorim sa facem aici cateva specificari ce privesc viata familiala. Temeliile familiei de astazi zdruncina din pricina “ seismelor “ provocate de diferitele ciocniri ce au loc in sanul ei. Si aceasta se intampla deoarece doua persoane foarte egoiste nu pot exista impreuna intr-o insotire pe viata. Cei mai multi soti, strica pacea familiala, pentru ca nu vor sa puna capat certurilor cerandu-si cu smerenie iertare. Expresia “ iarta-ma “ a disparut cu totul din vocabularul familial si se pasteaza doar unele expresii tipiconale, adeseori pagane: excuse me, pardon, sorry, si altele. Diavolul nu poate destarma o familie ortodoxa, atunci cand sotii s-au obisnuit sa se ierte unul pe altul. Nobletea sotilor nu consta in confortul relatiilor sociale si nici in manierele elegante ale saloanelor straine, ci mai ales in nevinovatia comportarii lor in casa,acolo unde copii primesc in fiecare zi lectii de viata. Participarea constienta a copiilor , inca din frageda varsta, la mantuitoarea Taina a Marturisirii, ii va imbraca in harul dumnezeiesc, pentru a-si putea cladi viitorul lor pe temelia neclintita a comuniunii vii cu Hristos. Este un lucru foarte important ca parintii sa-i invete pe copii lor, inca de mici, sa-si ceara iertare dupa fiecare conflict.(…) Credem cu smerenie ca, atunci cand intr-o familie iertarea paseste impreuna cu o inima milostiva- virtuti ce il aseamana pe om cu Parintele nostru Ceresc- niciodata nu va lipsi binecuvantarea lui Dumnezeu din acea casa, ci intotdeauna usa Raiului va fi deschisa pentru cei ce locuiesc in ea. De astfel, credinta ca nici banii, nici proprietatile, ci dragostea lui Dumnezeu va purta de grija pentru indeplinirea dorintelor si nevoilor noastre, este cea mai buna mostenire pentru copii.

Nota: Fragment preluat din cartea “Povatuire catre pocainta” – autor Arhimandrit Atanasie Anastasiu, Egumenul Sfintei Manastiri a Marii Meteore

Judecarea aproapelui !

“ Chipul cel mai vatamator pe care il poate lua egoismul , iubirea de sine, este urmarirea continua a faptelor altora si judecarea lor. Omul de astazi , din pricina multor sale preocupari politice si culturale ,ii ramane foarte putin timp pentru studierea Legii lui Dumnezeu, pentru participarea la viata mistica a Bisericii, pentru cercetarea de sine si pomenirea mortii, care este adevarata filozofie, pentru dobandirea vietii vesnice, pentru mantuirea sufletului sau. Pe langa acestea mai sunt si mijloacele mass-media, care prin modul lor provocator imprima in mintea si sufletul omului imagini pacatoase, stiri, comentarii si informatii despre tot felul de teme si mai ales despre greselile si nereusitele, smintelile, si pacatele altora.

Si daca cineva  are in vedere ca omul contemporan urmareste cu o atractie de nebiruit aceste programe, pierzand si putinul timp care i-a mai ramas si pe care ar fi putut sa-l foloseasca pentru cercetarea de sine, atunci se intelege de ce omul din zilele noastre se considera pe sine cinstit si ales in ochii celorlalti, in timp ce isi nesocoteste boala sa sufleteasca, indreptatindu-se pe sine in toate.

De aceea iscodirea celorlalti, cu cele trei forme ale ei ( clevetirea, judecarea si dispretuirea aproapelui) s-a transformat intr-o boala generala, care duce la racirea relatiilor dintre oameni, la impotriviri, ura, tinere de minte a raului si ,prin urmare, parasirea de catre harul dumnezeiesc. Clevetirea si judecarea aproapelui, desi par neinsemnate , totusi, asa cum impreuna-glasuiesc toti Parintii Bisericii, sunt unele dintre cele mai mari pacate, deoarece arata lipsa de dragoste fata de semeni si egoism. Sfantul Ioan Scararul spune:” Clevetirea este fiica urii. E o boala subtire, dar o lipitoare grasa, ascunsa si tainuita, care suge si seaca sangele iubirii “ Iar judecarea aproapelui este rezultatul mai multor patimi. De aceea Sfantul Dorotei ne spune :” Nimic nu manie asa de mult pe Dumnezeu si nimic nu goleste asa de mult pe om si nu-l duce la parasireasa de catre Dumnezeu ca clevetirea, judecarea, dispretuirea aproapelui.”

Iar Sfantul Maxim Marturisitorul se pronunta categoric: “ Cel ce iscodeste pacatele altora, sau judeca din banuieli pe fratele sau, inca nu a pus inceput pocaintei, nici cercetarii si cunoasterii pacatelor sale “ . Sfantul Nicodim Aghioritul accentueaza ca judecarea si defaimarea aproapelui atunci cand se transforma intr-o clevetire neintemeiata si in patarea cinstei aceluia , este una cu uciderea. Desigur, este o ucidere fara de osteneala si neprimejdioasa, deoarece se face de catre cei ce sed pe fotolii in saloane, spre deosebire, de uciderea trupului care de obicei aduce neliniste, urmariri penale si intemnitari. Faptul ca noi judecam pe altii arata ca suntem niste crestini nepasatori.

Hristos a spus :” Caci cu judecata cu care judecati, veti fi judecati si cu masura cu care masurati, vi se va masura” ( Matei 7:2 ) De aceea singuri ne condamnam sufletul sa cada in aceleasi pacate si Il silim pe Dreptul Judecator sa ne judece cu aceeasi neindurare pe care si noi am aratat-o altora. Judecarea aproapelui este un pacat si mai mare, atunci cand ea inainteaza pana la osandirea clericilor.” Nu va atingeti de unsii Mei si nu vicleniti impotriva profetilor Mei “ ( Ps.104,15) este porunca lui Dumnezeu data noua prin gura proorocului David. Atragem atentia asupra gravitatii acestui pacat pentru a nu-l trata cu indiferenta atunci cand ne marturisim, socotindu-l a fi un lucru lipsit de importanta .

De cele mai multe ori pacatul ne incanta, deoarece nu constientizam ca pacatul inseamna despartire de Dumnezeu si moarte sufletesca; ca el arata nemultumirea noastra fata de dragostea pe care Ziditorul nostru ne-o daruieste cu imbelsugare, pentru a putea lupta impotriva lui cu mai multa hotarare. Nefericirea noastra nu o constituie nici bolile, nici foamea, nici nedreptatea oamenilor si nici toate celelalte suferinte ale surghiunului noastru in aceasta viata.

Adevarata noastra tragedie e pacatul. Numai aceasta ne goleste de harul dumnezeiesc, el chinuie intreg neamul omenesc, lipsindu-ne de dumnezeiasca infiere si de vesnica mostenire a Raiului. Daca insa inlaturam legaturile pacatului prin pocainta, ne slobozim de intristare si de neliniste si simtim inca din aceasta viata pamanteasca negraita desfatare a dumnezeiestilor bunatati. Chiar de am ajunge sa uram pactul si sa savarsim cu ajutorul harului dumnezeiesc, lucrarile virtutii, cu toate acestea atat cat va dura viata noastra de pe pamant, vom cadea in greseli.

De aceea , cu totii, fara nici o exceptie, avem nevoie mereu de spovedanie. Pocainta este hrana vietii duhovnicesti. Neincetata trezvie impreuna cu spovedania sincera si regulata ne inarmeaza cu putere in razboiul impotriva rautatii si ne chezuieste un sfarsit pasnic. Cel care se apropie regulat de aceasta Taina a pacii si a dragostei, cu adevarata pocainta si cu zdrobire de inima, nu se teme pentru iesirea lui din aceasta viata si nici pentru raspunsul pe care il va da in fata nemitanicului Judecator. Caci prin stergerea pacatelor sale si prin curatia inimii, aceasta s-a invesmantat in harul dumnezeiesc si asteapta sa se defateze in vesnicie de vederea Fetei lui Dumnezeu. Pacatele noastre oricare ar fi ele, nu sunt atat de mari incat sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu. (…) Numai lipsa de sarguinta, nepasarea si nehotararea pot sta ca niste piedici intre noi si Dumnezeu. Staruinta noastra in pacat ne indeparteaza de El si ne osandeste in iad, care inseamna lipsa lui Dumnezeu.

Daca moartea ne apuca inainte de a face pasul hotarator de a le marturisi, sub epitrahilul duhovnicului, pe toate cele care ingreuiaza sufletul nostru,atunci ne lepadam de mila lui Dumnezeu, imitam nepocainta diavolului si ne osandim pe noi insine in iadul cel vesnic, acolo unde focul Dumnezeirii, in loc sa ne insufleteasca, ne va arde; iar dragostea Lui, in loc sa ne fie pentru noi un izvor de bucurie, va fi o neincetata suferinta, pentru ca niciodata nu am putut sa o intelegem, sa o primim, sa o traim si astfel sa ne indumnezeim. Asadar, cat mai avem timp sa ne grabim, ca fiul risipitor, sa ne impacam cu Dumnezeu si Tatal nostru. Nu ne cere niciodata socoteala. Nu ne mustra si nici nu ne pedepseste, ci ne asteapta sa ne daruiasca iertarea pacatelor si odata cu ea pacea si bucuria in aceasta viata, iar in cea vesnica acele negraite bunatati pecare ni le-a pregatit de la “ intemeierea lumii” “. “ Iata acum vreme potrivita , iata acum ziua mantuirii “( II Cor.6,2 )

Nota : Fragment preluat din cartea “Povatuire catre pocainta” – autor Arhimandrit Atanasie Anastasiu, Egumenul Sfintei Manastiri a Marii Meteore

Iubirea care iarta!

“ Pana atunci erau o familie fericita. Kostas si Froso traiau bine si dobandisera si un baietel, Dimitris. Insa...la serviciul lui Kostas venise o noua functionara. Biroul ei se afla in aceeasi incapere cu al lui. La inceput nu parea nimic primejdios. Dar mai tarziu lucrurile s-au schimbat. Kostas , a devenit nervos , distrat. Froso a observant imediat schimbarea barbatului sau. Nu i-a spus insa nimic. Stie ce caracter are. Ar fi inrautatit situatia. Pan ace intr-o zi a plecat din casa lui, lasandu-si sotia si copii.

Froso nu vroia sa ajunga la tribunal. S-a luptat cu inima curata pentru a depasi drama in care se afla. S-au scurs zece ani. Dimitris devenise un voinic de 19 ani. Functionar la o banca, castiga atata cat trebuia ca sa traiasca amandoi.In anii acestia, tatal, fiind parasite de femeia aceea rea, singur, izgonit de la serviciu, a fost nevoit sa traiasca in lipsuri si izolare.

 Intr-o zi s-a imbolnavit grav. I-au paralizat mana si piciorul drept. Locuia intr-un subsol si nu avea pe nimeni care sa-l ingrijesca. Lacrimi fierbinti ii udau perna. Dimitris a afla despre situatia tatalui sau. L-a durut. Orice a facut, era tatal lui. I-a spus mamei sale. Si intr-o dupa-amiaza a luat o masina si s-a dus in camera tatalui sau. Mizerie si saracie…- Tatat, ridica-te! Te voi lua acasa la noi. Inima mea nu indura sa te vada asa. Kostas a inceput sa plnga. Nu a putut spune nimic altceva, decat :”Iarta-ma copilul meu !” Si l-a transportat acasa…

Era Vinerea Mare ! In ziua aceea Dumnezeu se rastignise din iubire…Din iubirea care iarta.” ( Vorbele vietii )

Nota: Fragment preluat din cartea "Limonariul mirenilor "

Maica Domnului meu !

“ -Maica Domnului meu! Doar atat a izbutut sa rostesca Zoia, in varsta de cinsprezece ani, si s-a prabusit dintr-o data de pe treapta a douasprezecea a scarii de marmura a casei pana jos, in curte. Mama ei, Kalliopi, care se afla in bucatarie, a auzit voucea si a alergat.

Cand a vazut-o pe unica ei fiica nemiscata la pamant, a inceput sa strige. Vecinii au alergat, au luat-o pe fata si au dus-o direct la spial. Medicii s-au grabit sa ofere ajutor. Prin cadere, fata s-a lovit la cap si a avut hemoregie interna. Acum era in coma.Kalliopi i-a rugat cu lacrimi in ochi pe medici sa-l salveze pe unicul ei copil. Sotul sau murise cand Zoia avea opt ani. A facut nenumarate sacrificii pentru acest copil. Zoia era singura ei speranta si mangaiere. Si acum sa o piarda ? Innebunea de durere. – Vom face tot ce ne sta in putinta, doamna,a zis medicul. Sa nadajduim la Dumnezeu. Trecusera doua ore si Zoia inca nu-si revenise. Medicii pareau oarecum nelinistiti. Kalliopi nu stia ce sa mai faca. Si-a amintit atunci de cuvintele doctorului:

” Sa nadajduim la  Dumnezeu…” Acolo in apropiere se afla o biserica. I-a spus surorii sale, care se afla langa ea, ca merge putin la Maica Domnului.

S-a dus cu o speranta ascunsa in inima. A intrat in biserica. S-a indreptat spre icoana Maicii Domnului. A ingenuncheat.- Maica Domnului meu, a zis printre suspine. Salveaz-o pe fetita mea, Zoia. Tu stii ce-nseamna durerea de mama! Scap-o pe fata mea, Maica lui Hristos ! Indulceste durerea din sufletul meu… Kalliopi a sarutat cu suspine icoana Maicii tuturor celor indurerati. Dupa vreme indelungata s-a ridicat. O liniste s-a intins in sufletul ei. Si-a sters ochii si a iesit incet din biserica.A ajuns la spital. A intrat in salon cu agonie. In ceasul acela fetita s-a miscat.Medicul a sarit de bucurie.

Si  din gura Zoiei s-au auzit slab doua cuvinte : Maica Domnului meu !Kalliopi a ingenuncheat. Ochii i s-au umplut de lacrimi …Si-a facut cruce si a spus cu un suspin: - Maica Domnului meu iti multumesc ca m-ai ascultat ! Astazi Zoia este complet sanatoasa…Maica Domnului a facut din nou o minune ! ( Vorbele vietii )

Nota: Fragment preluat din cartea "Limonariul mirenilor"

O cinste rasplatita !

“ Sfanta Liturghie a Craciunului se terminase. Domnul F.S, tanar proprietar de fabrica,impreuna cu sotia si cu cei doi copii ai lor se pregatea sa deschida usa masinii pentru a pleca, cand a auzit o voce slaba de copil. – Domnule, domnule, v-a cazut portofelul pe treptele bisericii…F.S s-a intors surprins si a vazut un baiat de 10 ani, palid, slab, intinzandu-i portofelul.

Proprietarul de fabrica a ramas putin nemiscat. L-a impresionat politetea copilului si cinstea lui. S-a straduit sa-si explice cum s-a intamplat. Si-a amintit ca atunci cand a iesit din biserica, a vazut la usa un sarman. I-a dat ceva. Si se pare ca atunci i-a cazut portofelul. Baietelul a vazut. Ar fi putut sa-l ia si sa plece. Dar nu a facut-o. A alergat si i-a dat posesorului sau. F.S a observat ca baiatul era foarte slab si cu hainele zdrentuite.

– Cum te cheama micutule ? l-a intrebat pe copil.- Iannakis, a raspuns baietelul cu retinere.- De ce esti atat de plaid si slab? Nu cumva esti bolnav? – Sunt orfan, a continuat baietelul. Tatal meu a murit intr-un accident.

Mama mea lucreaza prin casele oamenilor. Dar acum se afla in pat, are febra. Am venit sa-L rog pe Hristos pentru maicuta mea. Acestea le-a spus cu multa blandete si ochii I s-au umplut de lacrimi…F.S s-a emotionat. La fel si sotia lui. L-au mangaiat pe copilasul nefericit si, dupa ce s-au inteles , F.S i-a spus baietelului. – Vino cu noi. Vom merge cu totii la maicuta ta. Copilul la inceput s-a pierdut. Apoi, cu sovaiala si rusine, a intrat in masina. Familia aceasta buna a intrat mai intai pe acasa, a luat cadouri, alimente si haine si pe urma a pornit spre casa bolnavei. Au gasit-o in pat, arzand de febra.

F.S  a trimis imediat dupa medic si a spus sa fie cumparate oricate medicamente sunt necesare.Bolnava s-a insanatosit. Proprietarul de fabrica a promis ca atunci cand se va vindeca definitiv ii va da o munca usoara in fabrica lui. Iar baietelul, orfanul, va studia pe cheltuiala lui F.S. Femeia cea vaduva priveste cu ochii inlacrimati icoana lui Hristos si Ii multumeste pentru ajutorul Sau. Craciunul lui 1964! Inca o dovada ca iubirea si bunatatea nu au parasit lumea…” ( Vorbele Vietii )

Nota : Fragment preluat din cartea " Limonariul mirenilor  "