Dragostea

" Dragostea duhovnicesca este mai inalta decat dragostea ce o au fratii dupa trup, pentru ca se inrudeste cineva prin Hristos si nu prin mama.
Toti cei care au aceasta dragoste nobila sunt plini de bunatate, pentru ca inlauntrul lor au pe Hristos, iar pe fetele lor este zugravita indumnezeirea.
Nu este cu putinta sa vina dragostea lui Hristos in noi daca nu iesim noi insine din dragostea noastra, astfel ca sa o dam lui Dumnezeu si chipurilor Sale si sa ne daruiasca noua.
Cei care sufera mult pentru mantuirea intregii lumi si ajuta nevoindu-se in felul lor si incredintandu-se cu smerenie in mainile lui Dumnezeu, unii ca acestia simt cea mai mare bucurie cu putinta in aceasta lume, iar viata lor este o slavoslovire continua, pentru ca se inalta launtric ca ingerii, laudand zi si noapte pe Dumnezeu.
Iar cei ce sunt nepasatori pentru mantuirea syfletelor lor si incearca sa afle bucurie si odihna in aceasta viata desarta, se chinuiesc mereu si se impiedica in angrenajele lumesti cele nesfarsite, traind inca de aici in iad.
Cei ravnitori, fiindca se misca in locul ceresc al slavosloviei , primesc ci bucurie si incercarile, multumind lui Dumnezeu pentru acestea la fel ca si pentru facerile de bine; pentru aceasta ei primesc mereu binecuvantarea lui Dumnezeu in toate, topindu-se launtric de recunostinta fata de Dumnezeu pe care o manifesta , ca si fii ai lui Dumnezeu , prin orice lucrare duhovniceasca ar savarsi.
Desi Bunul Dumnezeu ne da imbelsugate binecuvantari si lucreaza totdeauna pentru binele nostru, si toate le face ca sa slujeasca fapturii Sale si sa se jertfeasca pentru om, de la plante pana la animale si zburatoare, mici si mari- ba chiar El Insusi S-a jertfit ca sa elibereze pe om- din pacate insa multi dintre noi suntem inca nepasatori fata de toate acestea si-L ranim prin marea noastra nemultumire si nesimtire, desi ne-a dat constiinta care se mosteneste impreuna cu celelalte bunuri ale Sale.
Constiinta este prima lege a lui Dumnezeu, care a fost intiparita adanc in inimile primilor creati, si pe care o primeste in continuare fiecare dintre noi ca pe o copie de la parintii lui cand se naste. Cei care au izbutit sa-si subtieze constiinta lor prin cercetare zilnica de sine insusi, se simt straini de aceasta lume, iar mirenii se mira de comportamentul lor delicat.
Iar cei ce nu-si cerceteaza constiinta lor nu se folosesc nici de studiile duhovnicesti, nici de safturile batranilor si nici de poruncile lui Dumnezeu, pe care nu le vor putea implini deoarece devin nesimtitori.
Cei sensibili si afectivi, care pe toate le tin cu scumpatate. de obicei sunt nedreptatiti de cei nesimtitori prin cedarile continue pe care ei le fac din dragoste; insa dragostea lui Dumnezeu se afla totdeauna cu ei. De multe ori se nedreptatesc si ei insisi din exagerata lor sensibilitate, marindu-si micile lor pacate sau incarcandu-se cu pacate starine, dar iarasi Dumnezeu ii indulceste cu bunatatea Sa paradisiaca, intarindu-i totodata si duhovniceste.
Cei care ranesc sau nedreptatesc pe oamenii sensibili launtric, nu sunt oameni.
Cei care spun ca sunt sensibili si au dragoste si gingasie si sufera nedreptati de la semenii lor, dar spun : " Dumnezeu sa le rasplateasca ", sunt batjocoriti de cel viclean si nu inteleg ca in felul acesta se blestema pe sine in chip tainic.
In aceasta viata toti oamenii dam examene ca sa trecem la cea vesnica, in rai. Gandul imi spune ca acest blestem tainic este mai prejos de temelia duhovnicesca.
Asadar toti cei care nedreptatesc, pe ei insisi se nedreptatesc vesnic , si cei care primesc cu bucurie nedreptatile ce li se afc sunt indreptatiti sa ia plata vesnica cu dobanda.
De multe ori Bunul Dumnezeu lasa pe oamenii cei buni in mainile celor rai, pentru a se vadi bunatatea lor si a-si aduna plata cereasca.
Fiecare om in mod firesc va fi rasplatit de stapanul sau la care a lucrat. Cei care lucreaza pentru Hristos, dar cu mandrie, isi spurca virtutile lor precum se spurca ouale prajite cand cade in ele putin gainat, facandu-se bune de aruncat impreuna cu tigaia.
Insa cei ce lucreaza cu smerenie si dobandesc virtuti si seamana cu smerenie, din dragoste, trairile lor cele tainice, sunt cei mai mari facatori de bine deoarece fac milostenie duhovniceasca si ajuta foarte mult sufletele slabe sau care se clatina in credinta.
Si iarasi, cei ce se arunca pe ei insisi in lume, din dragoste, dupa ce mai intai au aruncat lumea din ei, unii ca acestia zboara deja spre cer si nu sunt prinsi de lume.
Dragostea cu neagoniseala exterioara ajuta mult ca sa se dobandeasca si neagoniseala de patimi launtrica.
Aceste doua neagoniseli il fac pe om bogat in bunatatea lui Dumnezeu. Oamenii buni in mod firesc nu tin rautate in inima lor, dar nici bunatatea lor n-o tin pentru ei insisi. De aceea nu tin nici lucruri frumoase, nici nu se misca de frumusetile lumii , aratand prin asta credinta lor fierbinte in Dumnezeu, precum si dragostea lor cea multa.
Nu exista om mai intelept decat cel milostiv, care da cele pamantesti, lucruri stricacioase, si cumpara cele nestricacioase, ceresti. Precum nu exista mai mare neghiob in lume ca lacomul de bani, care mereu aduna si mereu nu are, si care in cele din urma isi cumpara iadul prin economiile sale adunate. Acestia care se pierd prin lucruri materiale sunt pierduti cu totul, pentru ca pierd si pe Hristos.
Cel stapanit de lucruri materilae totdeauna este stapanit de intristari si neliniste, pentru ca pe de o parte tremura ca sa nu i se ia acelea, iar pe de alta parte ca sa nu i se ia sufletul. Si iarasi, zgarcitul care si-a anchilozat mana din multa stramtoare si-a strans inima sa, facndu-si-o de piatra. Ca sa se vindece va trebui sa cerceteze pe oamenii cei nefericiti si sa-l doara pentru ei, asa incat sa fie nevoit sa-si deschida , incet-incet, mana sa.
Si atunci i se va inmuia si inima sa cea de piatra, revenind inima de om, si astfel i se va deschide si usa raiului.
Bunatatea inmoaie si deschide inima precum untdelemnul incuieteoarea ruginita. Cei ce se apropie de cei indurerati se apropie de Dumnezeu in mod firesc, deoarece totdeauna Dumnezeu Se afla alaturi de fiii Sai indurerati.
Pe fiii Sai cei buni, care ajuta in ridicarea crucilor pe semenii lor, Dumnezeu ii intareste duhovniceste si le va usura crucile incercarilor.
Cei care se gandesc la crucile cele grele ale dreptilor, nicodata nu se mahnesc in micile lor incercari, cugetand ca, desi au gresit cu mult mai mult in viata lor, totusi sufera mai putin deact cei drepti. Cei care se nedrptatesc pe nedrept urmeaza lui Hristos , iar cei care se nedreptatesc pentru pactele lor sunt fericiti, deoarece isi platesc pacatele lor in aceasta viata. Cei care nu imreuna patimesc cu cei indurerati, patimesc de o boala duhovniceasca de moarte, nemilostivirea. Si iarasi, cei care sunt deranjati de gemetele bolnavilor si se revolta fiindca nu se pot concenta sufera de multe boli duhovnicesti.
Cei care iubesc cu adevarat si se nevoiesc dupa lege rabda cu dragoste, se jertfesc, se lipsesc, si se odihnesc pe aproapele lor , care este Hristos.
Cei care vor ca toate sa li se dea de altii, fara ca ei insisi sa dea ceva celorlati, si cer mereu de la Dumnezeu fara sa-I dea lui Dumnezeu nici macar pacatele lor ( prin pocainta) , se vor instraina cu desavarsire de Dumnezeu si se vor preda ei insisi in mainile ucigasului de oameni. Deorece au cultivat dragostea pentru ei insisi, firesc este sa-si mareasca nelinistea deja mare pe care o au si sa sufere ceva din iad inca din aceasta viata.
Cei care nu se pogoara la starea semenilor celor indurerati sunt parasiti de Dumnezeu si cad atunci rau, invatand sa compatimeasca. In timp ce acei care se intristeaza si se intereseaza de ceillati, nepasandu-le de ei insisi , sunt aparati de Dumnezeu si le poarta de grija si Dumnezeu si oamenii.
Cand cineva isi da inima sa lui Dumnezeu, atunci mintea aceluia este arpita de dragostea lui Dumnezeu si, defaimand toate cele ale lumii, se gandeste mereu la Parintele ceresc, fiind indragostit de cele ceresti si slaveste ca un inger ziua si noaptea, pe Facatorul sau.
Dca e de ajuns ca numai facerile de bine ale lui Dumnezeu, daca se agndeste cineva la ele, sa arunce in aer o inima recunoscatoare, cu cat mai mult, daca se agndeste si la multele sale pacate si la milostivirea lui Dumnezeu!
Cei ce se nevoiesc si isi simt pacatosenia lor si facerile de bine ale lui Dumneze, si se incred in marea Lui milostivire, isi urca syfletele lor in rai cu mai multa siguranta, si cu mai putina osteneala trupeasca, atunci cand au si intentie buna.
Cei ce se nevoiesc mult, cu multa evlavie, si au ajuns oarecum la starea ingereasca, hranindu-se de mierea paradisiaca, tot nu ofera nimic important lui Dumnezeu in comparatie cu cele ce ni le-a oferit El. Deoarece manaca miere si II ofera ceara. Manaca fructul dulce si-I ofera lui Dumnezeu rasina copacilor pentru cadelnita.
Prin urmare nu afcem nimic si nimic nu oferim lui Dumnezeu in comparatie cu marile Lui faceri de bine. Caci Bunul Dumnezeu face din gunoaiele noastre, ba chiar si din balegar, roade frumoase cu care ne hranim, iar noi, sarmanii oameni, roadele frumoase le facem gunoi.
Precum bunatatea lui Dumnezeu pe toate le intoarce spre bine, asa si noi, fapturile Sale, va trebui ca pe toate sa le afcem bine, ca se ne folosim si sa folosim.
Oamenii cei buni in mod firesc se folosesc chiar si din caderile semenilor lor, pe care le folosesc ca frana tare pentru ei insisi, ca sa ia aminte ca sa nu se abata de la drum.
Insa cei vicleni nu se folosesc, din pacate, nici din virtutile, celorlalti, deoarece ei si pe acestea le explica prin vocabularul lor viclean, pentru ca sunt intunecati de negreala ucigasului de oameni, nedreptatindu-se duhovniceste pe ei insisi si pe altii, totdeauna fiiind mahniti si mahnind pe semenii lor prin aceast negreala a lor duhovniceasca, caci timpul iinourat pricinuieste mahnire numai oamenilor ce sufera de duhul intristarii.
Bunatatea este una dintre multele insusiri ale lui Dumnezeu.
De aceea, ea intotdeauna iradiaza bucurie, alunga norii, deschide inimile, ca si lumina soarelui de primavara, care scoate florile din pamant, incalzeste chiar si serpii si-ii scoate din gaurile lor inghetate ca sa se bucure si ei de bunatatea lui Dumnezeu.
Oamenii perversi sunt intotdeauna inecati de ganduri si prin inima lor inghetata ingheata si ineaca cu gandul pe oamenii indurerati care scapa la ei sa se mangaie; in timp ce aceia binevoitori, prin dragostea lor duhovniceasca cea nobila, cea tescuita de durere, ineaca pe draci, elibereaza suflete, si daruiesc mangaiere dumnezeiasca semenilor lor.
Fierbintea lor dragoste duhovniceasca pe cei sensibili ii afce mai sensibili, iar pe cei nerusinati ii face mai nerusinati.
Insa pe cel orfan, mai ales de mama, chiar arici de ar fi, trebuie sa-l imbratisam cu durere si dragoste fierbinte, ca mai intai sa se incalzeasca si sa prinda curaj, pentru ca mai apoi sa-si deschida si el inima sa.
Orfanul marinimos are nevoie de frana la marele lui entuziasm, ca sa nu se vatame de osteneala peste masura, aratandu-si amrea sa recunostinta.
Dragostea fierbinte a lui Hristos hraneste mai bine decat orice hrana materiala si da multe calorii sufletului iar de multe ori tamaduieste si boli nevindecabile fara medicamente , odihnind suflete. Cei ce isi jertfesc si sanatatea lor trupeasca pentru dragostea lui Hristos, dispretuind adihna lor trupeasca, nu afla odihna duhovniceasca nici in aceasta viata , nici in cealalta, cea viitoare.
Cei ce isi jertfesc chiar si viata lor, din dragoste curata, ca sa ajute pe semenii lor, imita pe Hristos. Acestia in mod firesc sunt cei mai mari eroi, deoarece chir si moartea se teme de ei, caci au infruntat moartea din dragoste, biruind astfel prin nemurire, luand cheia vesniciei de jos, de sub placa mormantului si ianintand cu usurinta spre fericirea vesnica.
Un om sensibil in mod firesc prefera sa fie omorat el insusi, din dragoste, ca sa-l apere pe apropaele sau, deact a nu se ingriji sau a-i fi frica, ca apoi sa fie ucis mereu de constiinta sa, in toata viata sa.
Jertfa pentru semanul nostru ascunde marea noastra dragoste pentru Hristos.
Cei ce au intentia cea buna sa ajute, dar nu au nimic sa dea, si-i doare pentru aceasta, fac mila cu sangele inimii lor.
Iara si cei ce vor sa marturiseasca pentru dragostea lui Hristos, dar nu exista vreme pentru mucenicie, pot ca aceasta dragoste a lor, de care se ard, s-o manifeste prin nevointa trupeasca pentru sufletele adormitilor ce se chinuiesc, ca sa afle putina odihna.
Oamenii cei nepasatori si nemilostivi, care se gandesc numai la ei insisi, si se hranesc cu nesimtire, isi umplu in acelasi timp inimile lor cu multa neliniste, rozandu-se de carii grijilor si remuscarilor, chinuindu-se si in aceasta viata.
In timp ce acei milostivi totdeauna sunt indestulati de dragostea lui Dumnezeu si de imbelsugatele Sale binecuvantari , deoarece mereu hranesc pe altii cu dragoste. "


Nota :
Fragment preluat din cartea Parintelui Paisie Aghioritul "Cale catre Cer"