"In anul 1942, cand Java a fost ocupata de catre japonezi, toti olandezii au fost incarcerati , mare parte in lagare, iar cativa in inchisori. Pe aceasta insula in orasul Bandung exista o imensa inchisoare imprejumuita de ziduri albe, numita Bantjeuj. Olandezii au considerat-o "nepotrivita pentru vietuirea omeneasca".
Mare pacat ca nu au distrus-o din temelii inainte ca Java sa cada sub ocupatia japonezilor, intrucat acestia au purces dintr-o data sa o foloseasca pentru incarcerarea prizonierilor de razboi.
Pe vremea cand eram copila de 14-15 ani, trecusem cu bicicleta de nenumarate ori pe langa Bantjeuj. Nu mi-am inchipuit nici macar pentru o singura clipa ca intr-o buna zi voi ajunge chiar eu sa fiu prizoniera intr-una din celulele sale! Viata noastra in Java era lipsita de griji. Mersul la scoala, examenele, tenisul, inotul, plimbarile, vacantele petrecute prin munti pareau ca sunt la ordinea zilei si vor dura vesnic.
Dintr-o data s-a intrat in razboi cu Japonia.
Fara de veste Java a fost incercuita si trupe fulger japoneze su navalit pe motociclete prin orase. (...)Peste noapte, viata pe aceasta insula s-a preschimbat din libertate in prizonierat. Parea a fi ireal si sinistru, intrucat schimbarea nu s-a petrecut treptat , ci ca la o talharie in miez de noapte, am fost pe neasteptate lipsiti de toate averile noastre, de traiul nostru si , mai presus de orice , de cei dragi ai nostri. (...)
Primele doua pesoane din celula noastra care au murit au fost doua doamne in varsta, surori intemnitate impreuna in Bantjeuj. Una avea 81 de ani, iar cealalta 73. Nu mai vazusem pe nimeni murind pana atunci.Cand cea care se afla in pragul mortii vorbea neincetat, fiind inconstienta. Ceea ce spunea era tare dragut. Ii multumea incontinuu lui Dumnezeu pentru toate lucrurile bune si pentru faptul ca o ferise sa se afunde in mlastina pacatelor.Cuvintele "mlastina pactelor" erau mai mereu pe buzele ei, si era evident ca fusese inspaimantata intreaga viata de a nu sfarsi intr-acolo.
Intr-o dimineata m-am trezit devreme, m-am ridicat si am privit in directia ei. Statea intinsa cu spatele catre mine, dar mi-am dat seama ca murise. Aceasta imi parea intrucat bizar, deoarece nu ii putem vedea chipul. Betty care dormea langa mine si care era cu cativa ani mai varstnica decat mine s-a trezit si ea si s-a ridicat in capul oaselor. Mi-a soptit : A murit ! I-am spus ca asa crezusem si eu, desi eram nedumerita cum imi venise un asemenea gand. Un duh de pace si lumina se raspandise in intreaga celula, facandu-ne sa ignoram mustele, duhoarea si apa ce mustea din podea. Intr-adevar murise.
O sapatamana mai tarziu sora ei de 73 de ani se sfla si ea pe moarte,iar diferenta dintre cele doua morti a fost uriasa. Aceasta, zacand inconstienta, bolborosea blesteme impotriva lui Dumnezeu intr-un limbaj murdar. Nici vreme de cinci minute nu ne puteam feri auzul de vorbele ei cumplite. Ne cerea intruna lucruri pe care nu i le puteam oferi ,in conditiile de carcera, iar in clipa mortii am avut senzatia ca temperatura din celula a scazut brusc:cu totii tremuram.
Ca si cum demonii venisera sa-i ia in primire sufletul.Anume prin aceste scene ale mortii m-am convins de existenta unor nevazute puteri ori constiinte, de exstenta unor ingeri ai luminii si ai intunericului care vin sa ia sufletul celui acre moare. Cu totii simtiseram grozava difernta a duhurilor ce-au insotit plecarea din aceast viat a celor doua surori.
Cum nu aveam nimic de lucratori de citit, aveam tot timpul din lume sa cugatam la diverse lucruri, si subiectul care ne interesa cel mia abitir era religia, deoarece ne confruntam zilnic cu taina vietii si a mortii.Ne-am dat seama ca nu existau decat doua posibilitati: Dumnezeu ori exista , ori nu ! De fiecare data cand vedeam zacand in fata mea inca un trup neinsufletit, simteam ca ma confrunt cu o taina de nepatruns, neintelegand unde disparuse dintr-o data acea energie dadatoare de viata, acea parte care era purtatoarea constiintei de sine, care putea cugeta si care facea trupul sa fie "viu".
Trupul nu se face nevazut in clipa mortii. Cum se face oare ca persoana care a locuit trupul si l-a facut vizibil, brusc a disparut? Nu avea niciun sens.Daca legea indestructibilitatii se aplica oricarei materii si energii , de ce s-ar sustrage energia vitala a acestei legi? In ceea ce ma priveste, eu asociam momentul mortii cu imaginea unui sofer care, parasindu-si masina, a pornit-o de unul singur intr-o alta parte.
Fara tagada soferul este mai de pret decat masina sa. Desigur, daca n-ar avea masina, n-ar putea hoinarii incoace si-n colo, insa exista si alte indeletniciri pe care le-ar putea intreprinde; s-ar putea plimba pe jos, ar zbura cu avionul, sau ar inota. Pentru a strabate cu piciorul acest pamant in dimensiunile acestea ale noastre avem nevoie de un trup. Dar, dat fiind ca poti prinde la radio diferite lungimi de unda fara a-ti schimba pozitia, doar printr-o simpla pozitie a butonului, realizezi ca diverse unde radio exista simultan si se intrepatrund in anumite puncte. Insa , atat vreme cat esti pe o anumita frecventa, nu ai de unde sa stii ce se petrece pe celelalte frecvente, daca nu rotesti butonul.
Asadar , este limpede ca pot exista intr-adevar diferite planuri de existenta, diferite dimensiuni de care nu suntem constienti, dar care se pot intrepatrunde cu ale noastre. Unii sustin ca nu avem nici un fel de dovada a existentei lui Dumnezeu, de parca intreaga Creatie, lucrul mainilor Sale nu ar constitui o marturie, o dovada a existentei unui Creator? Cei care se considera a fi atei sunt ei insisi credinciosi , deoarece cred ca Creatia a capatat existenta prin ea insasi, din nimic, fapt pe care nu il pot dovedi.
Unii pretind ca ar crede in Dumnezeu, daca L-ar cunoaste cumva, daca ar avea vre-o dovada a Sa. Dar cum ar putea cineva sa cunoasca o persoana si sa intre intr-o relatie cu ea? Desigur, totul incepe printr-un act de credinta, cu increderea si dorinta de a-l cunoiaste pe celalalt. Mai apoi nu doar priveste catre cealalta persoana, incercand sa o intelega din expresia chipului si ochilor sai, ci de asemenea asculta cu atentie ceea ce aceasta are de spus. Cu siguranta nu ajungi sa cunosti o persoana daca aceasta nu este dispusa sa-ti dezvaluie gandurile, emotiile, eul lautric.
Asadar pentru a dobandi cunoasterea acestui Dumnezeu nevazut, nu s-ar cadea ca noi sa privim in jurul nostru, la stelele, la copaci, la pasari, la toate formele creatiei? N-ar trebui noi oare sa invatam de la asfintiturile privite prin ochi de copil nevinovat, cum este Dumnezeu, Care ni se infatiseaza prin mii si mii de feluri?
N-ar trebui sa incepem prin a ne incredinta Lui si a-L "asculta", in speranta ca El se va milostivi sa ni se descopere noua, impartasindu-ne gandurile Sale ( in masura in care noi suntem in stare sa le primim) ? Fara indoiala a ne pune toata nadejdea in El,a ne incredinta Lui, a-I cere sa ne dea putere si sa ne calauzeasca pasii, constituie singura cale de a primi aceasta calauzire, de a intelege ca El este demn de incredere si ca El ne este Izvor al Intelepciunii. (...)
Credinta inseamna sa crezi in ceva ce nu poate fi dovedit. Pur si simplu sa te lasi calauzit de ea.Prin credinta vine cunoasterea, cu conditia ca aceasta credinta a ta sa fie cea dreapta si crea adevarata. Daca crezi in ceva fals, rezultatele acesteia, roadele sale, vor fi dovada falsitatii acestei credinte.
In Bantjeuj eram interogati uneori in miezul noptii. Eram treziri de o torta, si o voce poruncitoare ne chema pe vreeunul dintre noi sa ne prezentam la interogatoriu. S-a intamplat odata ca numele meu sa fie rostit: mama mea s-a inspaimantat foarte tare si integul trup i se zguduia de frica. Aceasta mi-a indus si mie aceeasi stare si am inceput sa tremur. Mi-am simtit picioarele moi. Mergeam, clatinandu-ma, in urma gardianului in uniforma, care m-a condus intr-o sala imensa.
La capatul acesteia era o platforma pe care se gasea o masa, imprejurul careia sedeau patru ofiteri japonezi. Vergele uriase se lafaiau sfidator pe masa. Picioarele mele se facusera precum niste trestii, si cu anevoie puteam inainta. Cand am pasit inauntru am observat ca peretii erau flancati de oglinzi si, vazandu-mi reflexia, in prima faza nu m-am recunoascut.
Aratam a fi in pragul mortii, costeliva si cu ochii infundati in orbite. Pe data mi-a venit gandul : Ei bine se vede treaba ca mult nu mai am de trait!
Apoi brusc mi-am dat seama ca japonezii cu vergelele lor ma priveau si erau in asteptarea mea.Am simtit o sudoare rece prelingandu-mi-se de la umeri pe swpate, iar fata imi era imbrobonata de transpiratie din cauza spaimei. In culmea disperarii, inima mea a strigat catre Dumnezeu : Te rog, juta-ma !
, venindu-mi in minte promisiunea pe care ne-a facut-o Hristos: Cand va vor duce in sinagogi nu va ingrijiti ce veti zice, ci aveti credinta si va voi calauzi in toate caile voastre ( Lc.12, 11-12) precum si cuvintele acestea ale Sale : Cel ce-si pune nadejdea in Mine nu va fi rusinat ( Rm. 10,11 )
De indata ce mi-am amintit acestea si am inceput sa ma rog mi s-a intamplat un lucru uimitor. Am avut senzatia ca un zid s-a ridicat imprejurul meu, aparandu-ma. Imi parea ca m-as fi inaltat cu un inch deasupra pamantului, avand senzatia ca mai degraba pluteam decat paseam catre japonezi. Vocile lor imi pareau a veni din departari. Era minunat; ma simteam ocrotita si duhul fricii ma parasise, iar duhul pacii imparatea acum in inima mea. Era ca si cum ma aflam adapostita intr-o coliba in mijlocul unei furtuni dezlantuite, precum era Noe in arca sa pe timpul potopului.
Noe , ca si mine era neajutorat si ,cred eu, la fel de inspaimantat, trebuind sa infrunte stihiile dezlantuite, dar s-a cuibarit in arca sa, precum am facut si eu atunci. Cand am ajuns la capatul salii am vazut ca unul dintre japonezi a coborat de pe platforma si a inceput sa cse invarta in jurul meu, cu pas masurat si biciuind aerul.
Am observat ca vergeaua aveam noduri la capatul fiecarei corzi, pentru a sporii durerea, insa eu nu m-am pierdut cu firea. A inceput apoi sa imi lanseze intrebari intr-un ciudat amestec de japoneza malaieza si engleza.
Trebuia sa nu uit ca, femeie fiind, nu imi era ingaduit sa ii privesc chipul atunci cand ii raspundeam, intrucat riscam sa fiu palmuita.
Astfel ar fi procedat orice japonez din afara zidurilor inchisorii fara sa clipeasca daca o femeie ar fi indraznit sa il priveasca in timp ce ii vorbea. Incercam din rasputeri sa inteleg ceea ce ma intreba, si fara indoiala, eram calauzita de cineva, probabil de un inger, care se pare ca stia mai bine japoneza decat mine, caci izbuteam sa disting sensul cuvintelor printr-un glas launtric.
Astfel am putut raspunde ofiterului japonez fara sa fie nevoit sa astepte ori sa imi repete intrebarea. N-ar fi fost de bun augur sa il fac sa simta catusi de putin ca era evident faptul ca nu stapanea mai deloc nici engleza, nici malaieza.
Asa ca, daca ii raspundeam gresit, acesta ii oferea prilejul sa imi spuna ca nu ma prea ducea capul, si sa repete intrebarea cu alte cuvinte.
De una singura nu as fi izbutit nici pe departe sa ies dintr-o asemenea incurcatura. In ceea ce il priveste el credea cu desavarsire si era total satisfacut ca eu raspundeam aiurea din cauza prostiei mele, si in niciun caz din cauza limbii lui de neinteles.
Brusc, s-a apucat sa imi ceara amanunte cu privire la bunicii mei din partea tatalui si mamei. Se arata interesat de numele lor de botez si de datele de nastere. Nu aveam nici cea mai vaga idee despre aceste amanunte, caci nici macar nu-i cunoscusem. Si iata ca vocea launtrica mi-a soptit atunci sa nascocesc niste nume si niste date de nastere . Unul dintre ofiterii japonezi de la masa a mazgalit pe o foaie raspunsurile mele inchipuite.
Apoi, dupa ce mi-a mai pus felurite intrebari, a revenit deodata la numele bunicilor si la datele de nastere. Intrucat nici vorba sa mi le mai aduc aminte pe cele scornite anterior, am rostit altele.
Pe deplin sigura de mine, niciun muschi n-a tresarit de teama.
Vocea lui imi parea ca vine de departe, desi imi dadeam foarte bine seama ca zbiera de-a binelea la mine. Am stiut cum sa o scot la capat :"Cand m-ati intrebat intaia oara nu cunosteam aceste detalii pe care mi le-ati cerut". Ca replica a urlat din nou: " De ce ai dat atunci nume si date false ?" Iar eu nedezlipindu-mi ochii de la bocancii lui, i-am replicat cu mult calm:" Deoarece nu am vrut sa va ofensez cu ignoranta mea". A izbucnit in ras, iar ceillati ofiteri i-au urmat, dupa care si-a continuat interogatoriul.
Pana la urma s-a oprit si a ordonat gardianului sa ma duca inapoi in celula. Si am pasit afara din sala uriasa, zidul cel nevazut care ma ocrotea, s-a naruit intr-o clipita.
Aveam impresia ca am alunecat in jos si puteam calca din nou pe pamant. Toate zgomotele vuiau acum in urechile mele.
Atunci mi-a devenit limpede faptul ca Dumnezeu cu adevarat ii ajuta pe cei coplesiti de durere, daca ei cred cu tarie in Cuvantul Lui si isi amintesc ca, desi omul nu este intotdeauna credincios, Dumnezeu este.
El isi tine intotdeauna promisiunea si El singur este vesnic credincios.
Cand m-am reintors in celula, mama era in culmea bucuriei, dat fiind ca nu patisem nimic, nici macr o palma nu primisem. Cat de recunoscatoare era, neincetand sa-si faca cruci si sa rosteasca multumiri catre Dumnezeu ( obicei al pravoslavnicilor rusi). "
Nota:
Java , una dintre cele 17 508 insule ale Republicii Indonezia, joaca acum un importatnt rol in viata politica si economica a Indoneziei, aici aflandu-se capitala la Djakarta. Vreme de trei secole si jumatate a constituit centrul coloniilor olandeze din Indiile de Est. Invazia si ocupatia japoneze din timpul celui de -al Doilea Razboi Mondial au pus capat stapanirii olandeze si au incurajat miscarea de independenta indoneziana. La doua zile dupa capitularea Japoniei, in august 1945, Sukarno, un influent lider nationalist, a declarat independenta, devenind presedintele fondator al Indoneziei.
Fragment preluat din cartea "In lagarele japoneze- minuni din secolulu XX"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu