Ingerul Pazitor
"Dupa mult timp mi-am amintit un alt eveniment pe care il uiatsem de indata ce se consumase.
Mi se intamplase in chair ziua aceea in care am plecat de la usa batranului, in locul unde cararea trece printre chiparosi, aproape de curte.
Imi amintesc ca m-am aflat deodata in fata unui tanar frumos de 16-17 ani, imbracat intr-un vesmant de pret, asemanator cu cel de diacon. Stateam la o distanta de un metru unul fata de celalalt.
Era foarte frumos. De o frumusete imaculata. Ca o floare de camp. Fara nimic trupesc, provocator- asa cum de multe ori se arata a fi frumusetea oamenilor.
Nu mai tin minte nici cat timp, nici despre ce am vorbit, insa pe tot parcursul conversatiei am stiut in sufletul meu cu claritate ca era inger.
Ingerul meu pazitor.
Indata dupa aceea am uitat cu desavarsire intamplarea.
Mai tarziu, cand mi-am amintit, am mers la parintele Paisie si i-am povestit. A ras! "Pe atunci erai inca prunc duhovnicesc, dar acum ,ca te-ai copt nitel, a ingaduit Dumnezeu sa ti-o amintesti", mi-a spus el.
Din nefericire insa, ma purtam tare necugetat. Aceste bogate daruri imi erau repede furate. Aveam buzunarele gaurite.....De cate ori ieseam in lume, ma lasam tarat in multe pacate, risipind uriasele daruri si ajungand chiar mai sarac decat la inceput.
Batranul nu s-a indignat din pricina mea, si nici nu s-a descurajat. De fiecare data cand ma intorceam cu cainta, ma apuca, ma ridica, ma curata, ma tamaduia, ma " imbraca" iarasi boiereste in pietre scumpe ( v. Luca 15, 22), si astfel ma trimitea inapoi in lume.
De cate ori nu s-a inatmplat aceeasi trista istorie?
De cate ori! Ma puratm atat de des ca un lipsit de minte si nemultumitor....Dar niciodata batranul nu si-a imputinat sau marginit darurile duhovnicesti....
Aceasta era darnicia sa.
"......pentru ca Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8)
"......pentru ca iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre, prin Duhul Sfant, Cel daruit noua" (Rom. 5, 5)
" Iubirea desavarsita alunga frica" (I Ioan 4, 18)
" Sa cunosti iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunostinta" (Efes. 3,19)
Inainte de vreme , nimeni nu ma iubise cu adevarat pentru ceea ce sunt. Toti ma" iubeau" pentru un motiv.
Domnisoarele ma "iubeau" in masura in care socoteau ca am un chip frumos. Dar daca in urma unui accident m-as fi ales cu vreo invaliditate, oare n-as fi ramas aceeasi persoana? Totusi, nici una dintre ele n-ar fi rams langa mine. Nici una nu ma iubea adevarat. Nici una nu iubea acel miez adanc al fiintei mele, cu alte cuvinte-pe mine insumi. Nici una dintre ele nu cultiva o relatie cu mine , ci numai cu trupul meu.
Prietenii de ce am iubeau ? Pentru minte , pentru idei, pentru sarm, pentru cunostiinte? Daca nu eram la Universitate, n-as fi ramas aceeasi persoana ? Daca ma loveam la cap si mi se ingreuia mintea, n-as fi fost acelasi ?
Cine m-ar fi iubit atunci?
Nici chiar dragosea paintilor mei nu se arata a fi una cu totul curata. era umbrita de niste asteptari, de anumite dorinte de rasplata in viitor. Dincolo de dragostea fireasca, ma iubeau si pentru o seama de motive precise.
Pentru ca eram inteligent, pentru ca eram un elev bun, pentru ca urma sa-i ingrijesc la batranete.
Dar nu exista nimeni care sa ma iubeasca pentru ceea ce eram ? Curat, fara nici un interes, fara sa astepte vreo oarecare rasplata? Nu avea importanta daca eram destept sau prost, frumos sau urat , bun sau rau. In spatele tuturor acestor lucruri superficiale existam eu, sinele meu adevarat.
Vroiam ca cineva sa ma iubeasca pur si simplu, numai pentru ca existam.Sa iubeasca miezul adanc al fiintei mele, nu fardurile sociale.
Am inceput asadar sa ma dispensez de toate aceste " podoabe''. Mai intai hainele. Am inceput sa ma imbrac urat, far gust.
Prietenii au fost repede dezamagiti, nu putini dintre ei s-au maniat chiar de aceasta schimbare si s-au indeparat de mine.
Am realizat cu uimire cat de false si de superficiale erau relatiile mele cu cei din jur. Chiar si cei mai apropiati prieteni ai mei incepusera sa se poticneasca. Eram insa hotarat sa merg pana la capat. Sa arunc de pe mine, sa ma eliberez de orice lucru superficial, micinos. Sa ma dezgolesc cu desavarsire pe mine insumi, pana la a ramane fiinta curata, pura.
Doar atunci as fi cunoscut cine sunt aceia care ma percep real si profund si numai pentru ceea ce sunt.
Ei bine , n-a ramas nimeni....M-am aflat absolut singur. Intr-o solitudine fiintiala. Nimeni nu m-a urmat in profunzime.Detectasem centrul fiintei mele, miezul sinelui meu, dar...ramasesem singur.
Mi-ar fi fost usor sa ma intorc la o viata superficiala. Stiam sa joc aceste roluri de mic copil. Puteam juca din nou rolul indragostitului, al prietenului, al fiului. dar nu voiam. O data ce descoperisem centrul fiintei mele, intentionam sa ma ocup de mine insumi. Voiam sa imi cunosc sinele.
Calamitatea falsei constiinte de sne imi produse suferinta. Aceasta suferinta a distrus falsul idol frumos pe care il faurisem inlauntrul meu.
Suferinta se dovedea un bisturiu ascutit. Taia adanc si imi despartea carnea de oase. Falsul de adevar.
Exista in interiorul meu multa minciuna care trebuia expulzata. Chirurgul era hotarat. Operatia trebuia sa aiba loc. In caz contrar nu exista nici o sansa de salvare. Durerea era focul care mistuia minciunile.
In acea vreme am trecut printr-o mare durere. Sufeream mult si profund. Simteam oasele zdrobindu-mi-se. Sufletul imi ramasese incremeniat si terifiat. Imi simteam mintea gata sa se sprga in mii de bucatele. Intampinam mari dificultati in a-mi pastra facultatea de a rationa. Nu puteam dormi...Mi-era teama sa am culc. Indata ce ma rapea putin somnul, ca dintr-o imensa rana insangerata, se revarsa deodata un rau de cumplita durere, amenintand sa-mi dizolve intreaga fiinta. Ma trezeam speriat, silindu-ma sa-mi stapanesc grozava durere.
Ma temeam ca, neputand rezista suferintei, innebunirea va fi un proces inevitabil.
Faceam eforturi imense si perseverente de a-mi explica aceasta durere. Ma straduiam sa aflu cauza ei. Era oare lipsa iubirii, a adevarului? Viata mea desarta? Cautam cu zbucium arzator raspunsul. Sa existe oare iubire adevrata in lume? Nu cumva cautam imposibilul?
Am mers la parintele Paisie si mi-am deschis inaintea lui adancurile inimii. Asteptam cu agonie raspunsul. Atunci mi-a spus:
''Omul merita sa fie iubit numai pentru ca este chipul lui Dumnezeu. Nu are importanta nici daca este bun sau aru, virtuos sau pacatos.
Omul merita sa fie iubit pentru ceea ce este. Hristos a iubit si S-a jertfit pentru oamenii pacatosi, destrabalati: N-am venit sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta( Marcu 2,17).
In acest fel trebuie sa-i iubim pe toti, fara deosebire. Asa precum soarele rasare pentru toti, inteligenti si prosti, buni si rai, frumosi si urati, astfel si iubirea noastra trebuie sa fie ca si iubirea lui Dumnezeu care seamana cu soarele si se indreapta fara deosebire catre toate fapturile Sale''.
Am gasit alinare. Cel putin era cineva de acord cu mine. Cineva ma intelegea....Ce mangaiere! Acest cineva era parintele Paisie.
M-am intors acasa. Durerea....durerea, insa! Cateodata nu rezistam si ma trezeam noapte plangand. ''Dumnezeul meu, Dumnezeul meu ". Un strigat mut iesea din launtrul meu. Numai atat : Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!. Ma izbeam cu capul de pena ,cufundat intr-o cainta adanca. Pe toate le facusem atat de gresit, atat de stramb...In aceste nopti infricosatoare luptam deznadajduit pentru intreaga mea viata.
S-a intamplat intr-o seara. Eram singur in apartament.
Ma rugam , cand am simtit ca Se apropie de mine, nevazut, dar atat de prezent. Imaterial, dar atotputernic. De neajuns, dar atat de aproape.
S-a atins de mine , dar nu la suprafata, ci in adancul meu. Pana la marginea fiintei mele. M-a umplut , S-a revarsat in mine.
S-a unit cu mine atat de strans, incat am devenit una.Nimic nu se poate uni atat de mult cu altceva. M-a imbatat. Ardeam ca focul. Trupul imi era o adevarata vapaie. Voiam sa ma deschid cu desavarsire.Nici un colt al sufletului meu sa nu-mi ramana ascuns.Oricat de urat si de mrdar ar fi fost. Voiam ca toate sa fie cunoscute si vadite. Marturiseam si-mi dezveleam toate cele strambe si murdare, toate rautatile mele....Doream cu ardoare sa viziteze fiecare colt al sufletului meu.
Pe de alta parte ma simteam atat de nevrednic, atat de nepotrivit sa coexist cu El. Am cazut cu fata la pamant. Voiam sa ma mistui in beton...
Era o Iubire uriasa , necuprinsa. Venea de pretutindeni. Din nemarginit. Ea le tinea pe toate. Era puterea care tine totul. Toate isi luau puterea existentei din aceasta Iubire. Toate isi perpetuau existenta datorita ei.
Voiam sa incetez sa mai traiesc. Voiam sa ma pierd, sa ma dizolv. Nu indrazneam sa exist si sa ma unesc cu ea. Eram nemiscat. Ea se apropia de mine. Izvorand din Cel ce exista dintotdeauna, aceasta Iubire se raspandea catre toti, strabatand toate.
La aceasta Iubire se raspunde numai cu o iubire identica. Nimic mai putin. Trebuie sa vrem, sa indraznim sa iubim in acelasi mod. Numai acest lucru este vrednic de El, de Izvorul Iubirii, de Hristos.
Tocmai pentru ca ma iubea, ma lasa sa ma apropii de El, si ma curata, ma tamaduia desavarsit de toate durerile si ranile.
Ma tragea lin, statornic,sigur, din intuneric la lumina, din mizerie la curatie, din nefiinta la fiinta. Imi daruia o existenta mai intensa, mai adevarata, ai vie. Nu pentru ca avea nevoie de mine, ci pentru ca era Iubire.
Nu numai ca ma iubea.....Era insasi Iubirea.
Ma cuprinde acelasi sentiment al neputintei de aexprima cele inexprimabile. Cat timp aurat? Nu stiu. Noaptea a inceput, tot noaptea s-a terminat. Ce influenta a avut asupra mea? Mi-a vindecat durerea, mi-a intarit mintea, a facut sa dispara primejdia, a raspuns tuturor framantarilor si cautarilor mele. Am aflat chiar infinit mai mult. Mi-a daruit o cunoastere traita, sigura, inalienabila. Influenta ei continua pana astazi.
Am cunoscut asadar ca firea omeneasca, fiecare dintre noi are prin conlucrarea lui Dumnezeu putinta de a naste in inima sa o astfel de iubire. Daca o face se schimba ontologic, se indumnezeieste!
Putini o fac intr-adevar. Dar tuturor le sta in putere.
Noi cei multi ne lenevim, ne temem,ne preocupam de lucruri neinsemnate. Suntem deplin vinovati pentru o asemenea atitudine.
Aceasta este dragostea duhovniceasca pe care o naste Duhul Sfant in sufletul omului. Aceasta il face pe om partas dumnezeiestii firi ( II Petru 1, 4)
Aceasta Iubire este nesfarsit mai inalta decat oricare iubire omeneasca. Iubirea materna este neinsemnata in fata ei. Aceasta Iubire este atotputernica.
Nimic nu-i poate sta impotriva. Aceasta Iubire infrange moartea, biruieste legile firii. Aceasta Iubire este cea care a pus lege tuturor lucrurilor, este taina totului:....pentru ca Dumnezeu este Iubire (I Ioan 4,8)
Parintele Paisie avea inlauntrul sau o astfel de iubire pentru toti oamenii, pentru toate fapturile, pentru intreaga creatie. In acest fel ma iubea si pe mine. Aceasta iubire a sa a devenit suportul vietii mele.
Pe aceasta ibire ma voi sprijini pana la moarte. Pe ea m-am putut sprijini cand eram in India. Atata vreme cat exista cineva care il iubeste in acest chip, de ce sa se teama omul ?
Numai de sine insusi , poate.
Cateodata batranul obisnuia sa " blesteme" razand : " Sa va arda Dumnezeu cu iubirea Lui". Multi o intelegeau metaforic. Eu cunosteam ca se exprima cu maxima rigoare. Rugaciunea sa mi-a adruit si aceasta experienta.
Si, daca eu am smuls aceasta experienta din mila lui Dumnezeu, pentru rugaciunile batranului Paisie, deoarece aveam nevoie de ea ca sa raman in viata, au existat insa, si vor exista oameni care au dobandit aceasta culme a culmilor prin lupte personale, prin vrednicia lor personala.
Un astfel de om este Sfantul Simeon Noul Teolog, monah in Constantinopol (949-1022 d.H).
Rareori sfintii vorbesc atat de evident , atat de deschis despre experintele lor " in Hristos".
Iata cum descrie Sfantul una dintre experinetele sale de acest fel:
"Iubirea se afla deodata iarasi in mine, cunoscuta, intreaga
Si o vazui in mijlocul inimii mele
ca un luminator, ca un disc al soarelui
..........................
Fiind in afara de toate afpturile,
este totodata impreuna cu toate.
Este foc, este si stralucire, se face si nor al luminii,
dar este si soare.
..........................
Mi-a dezgolit mintea de simtirea lumii si m-a imbracat in vesmantul simtirii spirituale
Astfel, m-a despatit de cele vazute si m-a unit cu cele nevazute.
Si mi-a daruit sa vad pe Cel necreat si sa ma bucur de El.
Si am fost unit cu Cel necreat, cu Cel nestricacios si fara de inceput,
cu Cel de toti vazut.Caci aceasta o face iubirea''
Nota
Sfantul Simeon Noul Teolog, Imnul 17, trad. Pr.Prof.Acad.Dr Dumitru Staniloae, '' Studii de Teologie Dogmatica Ortodoxa'', Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, pp.398-401.
Text extras din cartea "Marii Initiati ai Indiei si Parintele Paisie Aghioritul".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu