Dumnezeu si Omul !

" As dori sa va vorbesc acum despre ce inseamna a fi crestin in lume. Voi incepe prin a va spune ca oamenii au tendinta de a exagera intelesul sintagmei "lumea contemporana ". Dintotdeauna lumea a fost contemporana cu cei ce traiesc intr-o anumita perioada sau generatie. Au existat dintotdeauna reguli genral umane si istorice, care pot servi drept temelie a rationamentelor si actiunilor noastre. De asemenea as dori sa subliniez faptul ca Dumnezeu ne este totdeauna contemporan. Iata un lucru pe care-l uitam foarte des, incercand prin tot felul de eforturi teologice sa-L aducem in contemporaneitate, desi El este absolut contemporan cu noi, fara sa aiba nevoie de nici o schimbare pentru a fi El Insusi ancorat in modernitate.

Acestea fiind spuse, ma voi opri asupra a doua relatari evanghelice atat de cunoscute, incat nici nu este nevoie sa le descriu in amanunt: cele doua furtuni de pe Marea Galileii. Structura celor doua episoade este practic identica. Ucenicii se departeaza de tarm, sunt surprinsi de o furtuna si de o situatie neasteptata cu care-i confrunta Iisus Hristos, Mantuitorul si Dumnezeul nostru: prezenta Lui in mijlocul furtunii. In prima relatare, ucenicii se departeaza de tarm si sunt singuri in corabie cand ii loveste furtuna. Hristos ramane pe tarm sa slobozeasca multimile dupa minunea inmultirii painilor`si a pestilor. Sigura ocrotire a ucenicilor in fata furtunii dezlantuite e fragila carcasa a corabiei in care se afla. Se lupta cu toate puterile, cu toata priceperea si cu tot curajul lor, dar moartea ii impresura din toate partile, amenintand sa distruga siguranta lor atat de precara. Deodata in valtoarea, Il vad pe Iisus Insusi mergand pe mare, cu vantul vajaind in jurul Lui. Se uita la El si striga infricosati, gandind ca era o naluca- doar nu putea sa fie Hristos! De ce ?

Pentru ca ei stiau ca Dumnezeu, Domnul si Stapanul lor, Invatatorul lor, reprezenta armonia, pacea, mantuirea , viata- si atunci cum sa se afle El in miezul acelei furtuni care ducea la moarte, haos, urgie ? Acela nu putea sa fie Dumnezeu nu putea sa fie in armonie cu ceea ce se intampla pe mare in noaptea aceea. Deseori asta este si reactia noastra. Reactionam si noi la fel de gresit ca si ucenicii Domnului atunci cand in viata noastra au loc evenimente dramatice- fie cele care tin de istorie, in general, cum sunt razboaiele si cutremurele, fie micile istorii care privesv direct vietile noastre, familiile noastre, propria noastra religie, culoare sau grupare etnica. Daca simtim prezenta lui Dumnezeu si ea nu este insotita de o armonie instantanee, de pace , de izbavire si alinare a durerilor si de indepartarea suferintelor, strigam in gura mare ca Dumnezeu nu e prezent, ca e o inchipuire, fiindca, pretindem noi, El nu poate fi prezent in astfel de imprejurari. Uitam ca Dumnezeu este stapanul furtunii in aceeasi masura in care este si Stapanul linistii, al pacii si armoniei lucrurilor.

Voi lasa aceasta prima relatare in acest punct si voi trece la urmatoarea, iar ulterior voi face legatura intre ele. In cea de-a doua relatare, Hristos Domnul pleaca impreuna cu ucenicii pe mare si adoarme la prora corabiei. Doarme linistit, odihnindu-Si capul pe o perna. Dintr-o data se declanseaza o furtuna,moartea ii ameninta pe toti, groaza cuprinde sufletele ucenicilor , intunecandu-le mintea. Se lupta ei ce se lupta in corabia lor lipsita de aparare si simt ca-i biruie stihiile dezlantuite.

Atunci se adreseaza Celui care este, sau ar trebui sa fie, salvarea lor. Dar ce le vad ochii ? Cel care ar fi trebuit sa fie salvarea lor era total indiferent, dormea, Se odihnea- ba ceea ce era si mai grav, nu numai ca Se odihnea, dar era si foarte confortabil asezat cu capul pe o perna... Asa Il acuzam noi in permanenta pe Dumnezeu. Nu incetam niciodata de a-L acuza de indiferenta. Fie ca ne luptam impotriva mortii, fie ca suferinta ne distruge viata, iar groaza de suferinta ne-o face insuportabila, fie ca sfarsitul ne pandeste la doi pasi si suntem sfasiati de chinuri, Dumnezeu- zicem noi- nu numai ca este indiferent , dar e si perfect linistit, fiindaca pe El nu-l pot atinge astfel de lucruri. Dar suntem noi oare cinstiti ? Avem oare dreptate ?

Voi incerca sa raspund mai tarziu acestor doua intrebari- acum va invit sa ne intoarcem la alte cateva aspecte ale povestirilor pe care le cercetam. In prima relatare, dupa ce striga cuprinsi de spaima, ucenicii Il aud pe Iisus Domnul zicand :" Eu sunt, nu va temeti !" Ciudat , dar vocea pe care o aud seamana cu vocea cunoscuta si iubita a Stapanului lor. Actionand din nou inainte de a gandi , Petru spune : " Doamne, daca esti Tu, porunceste sa vin la Tine pe apa ! "- iar apoi cand Hristos ii raspunde : " Vino !" dintr-o data Petru, pentru ca L-a recunoscut pe Cel ce este in El Insusi viata, ratiunea, armonia, paraseste firava siguranta a corabiei si incepe sa mearga pe apa.

Cu adevrat, Petru poate merge pe apa atat timp cat se uita la Hristos, atat timp cat singura lui dorinta este sa fie cu El, sa ajunga la locul in care se afla Dumnezeu, in inima furtunii. Dar, deodata , Petru, isi aminteste cine este el. Isi aminteste ca este si el om ca toti oamenii, supus legilor gravitatiei, ca n-a mers niciodata pe apa, infruntand furia valurilor, si ca e in pericol sa se scufunde de-a binelea, intrucat se afla inca in acea zona a furtunii unde il pandea moartea. In cazul celei de-a doua istorisiri, ucenicii se simt infranti : moartea este langa ei, nu mai au nici putere , nici nadejde, nici pace.

Coplesiti intru totul de disperare, ei I se adreseaza lui Iisus, care dormea , si-L trezesc cu brutalitate, se pare , intrucat cuvintele lor sunt chiar brutale :" Doamne, Tie nici nu-Ti pasa ca noi pierim !" In loc sa-I spuna Mantuitorului: " Tu est Domnul si un cuvant de-al Tau va fi de- ajuns ca sa fim salvati !" ei se recunosc invinsi, considera ca Dumnezeu e neindurator si idiferent, si nu I se adreseaza decat pentru a-i reprosa ca nu-I pasa de ei. Ce vor ei de la acest Dumnezeu Care Care S-a facut Om si Care, dupa parerea lor, nu e in stare sa le fie de ajutor si sa-i scape de urgie ?

Daca tot nu poate sa faca nimic mai bun, atunci macar sa sufere si El cu ei, sa fie inghitit de ape, fara sa-Si dea seama ca moartea Il va birui, punandu-I capat vietii. Hristos Isi intoarce fata de la ei si-i da la o parte, zicand :" De ce va este frica , putin cedinciosilor ? Concentrandu-se apoi asupra furtunii, ii porunceste marii involburate sa se linisteasca si vantului sa inceteze, proiectand asupra stihiilor dezlanduite calmul Lui, seninatatea Lui, linistea Lui, armonia Lui. Atat Petru, cat si ceilalati apostoli, ii ingaduisera furtunii nu numai sa se dezlantuie in jurul lor, dar sa si patrunda in sufletele lor. Astfel, devenind o experienta launtrica, ea ii biruise. In Hristos, furtuna e biruita fiindca ramane in afara Lui. Intr-un fragment din Evanghelia dupa Ioan, Domnul spune :" stapanitorul acestei lumi nu are nimic in Mine, nu poate distruge sau ucide nimic in Mine." Acestea sunt doar partial cuvintele rostite de Iisus- am adaugat eu a doua parte a frazei pentru a sublinia subtextul rostirii. Iisus Hristos Domnul este liber de orice influenta a stapanitorului acestei lumi.

El a biruit lumea. El poate proiecta asupra lumii masura si categoriile vesniciei, echilibrul, siguranta- nu siguranta precara si fragila a micii corabii in care se aflau ucenicii, ci o altfel de siguranta, nu pacea naiva a celor ce spun : " Asa ceva nu mi se va intampla mie niciodata" sau care-i consoleaza pe altii , spunandu-le :" Nu va faceti griji, voua nu vi se va intampla asa ceva ", ci pacea Celui care a rostit cuvintele precum acestea:" Se poate intampla, se va intampla, s-a intamplat- iar Eu, pentru ca am pierdut orice speranta omeneasca, Ma inalt neclintit intru nadejdea cea dumnezeiasca." Afirmam mai inainte ca Hristos se afla intr-un anumit stadiu al furtunii, pe care trebuie sa-l atingem si noi pentru a fi cu Dumnezeu in timpul furtunilor iscate in propriile noastre vieti. Petru era cat pe-aici sa se innece din cauza ca nu atinsese acest stadiu. Care anume ?

Nu este vorba de a iesi de sub incidenta furtunii, ci de a ajunge in sfera sa de calm - acolo unde se intalnesc toate fortele conflictului si unde, in absenta oricarei violente, se dobandeste echilibrul, nu pentru ca nu exista tensiune si tragedie, ci pentru ca tensiunile si tragediile au atins o asemenea intensitate, incat se ciocnesc intre ele cu o mare forta pentru a se cumpani, desi sunt pe punctul de a atinge apogeul. Aici in acest punct, se afla Dumnezeu- si cand ne gandim la Dumnezeu, Dumnezeul istoriei, al vietii omenesti, Cel pe care-L acuzam mereu, Cel careia Ii acordam din cand in cand o sansa zicand :" Poate ca are dreptate, fiindca El este Dumnezeu"- ne gandim ca acesta este Dumnezel nostru, Care a ales sa se afle in punctul de maxima tensiune a lucrurilor, ceea ce ne determina sa-L respectam, sa-L cinstim, sa credem in El, nu sa-L dispretuim. Dar, de fapt, unde anume este acest punct ? Cu mult timp in urma, un barbat fusese lasat prada chinurilor si disperarii; ii avea in fata lui pe Dumnezeu si pe cativa prieteni care-l judecau.

Acest barbat era Iov. Iov indurase toate loviturile pe care le poate indura un om : napastuit din toate punctele de vedere, isi pierduse toata averea, toate bunurile materiale, pe toti cei care-i iubea- mai mult decat atat si chiar mai tragic, isi pierduse pana si capacitatea de intelegere : nu-L mai putea intelege pe Dumnezeul sau. Viata sa se golise de sens si aflandu-se in conflict atat cu Dumnezeu, cat si cu proprii sai prieteni, incerca sa priceapa semnificatia nenorocirilor care-l coplesisera si refuza orice consolare. Refuza sa fie mangaiat si eliberat din menghina chinurilor si a tragediei pe care o indura, pentru ca refuza o imagine falsa despre Dumnezeu si caile Sale, o imagine care i-ar fi alinat suferinta. Dumnezeul Cel viu, pe Care-l cunoscuse Iov si in Care crezuse el, ii depasea acum capacitatea de a-L intelege. La un moment dat Iov spune : Caci Dumnezeu nu este om ca mine, ca sa stau impreuna cu El de vorba si ca sa mergem impreuna la judecata. Intre noi nu se afla un al treilea care sa-si puna mana peste noi amandoi, si care sa departeze varga Sa de deasupra capului meu, asa incat groaza Lui sa nu am tulbure ; atunci as vorbi si nu m-as mai teme de El. Iov simtea ca acel "al-treilea" ar putea fi solutia care i-ar rezolva problemele si ar explica sensul tragediei proprii- alucidand, in cele din urma, insusi sensul istoriei.

Presimtea ca numai acea prezenta constituia adevarul, ceea ce s-a intamplat. S-a intamplat atunci cand Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul Omului, cand Cuvantul lui Dumnezeu S-a intrupat, cand Iisus a venit in lume si cand, fiind Om adevarat, Si-a putut pune mana pe umerii oamenilor fara sa-i mistuie cu focul atingerii Lui dumnezeiesti si Si-a putut pune mana pe umarul lui Dumnezeu fara sa fie distrus, fara ca gestul Lui sa fie o blassfemie sau un sacrilegiu. Acesta este adevaratul sens al mijlocirii. Crestinii isi petrec timpul mijlocind, iar eu ascult uneori relatari ale acestor mijlociri cu spaima, fiindca, dupa parerea mea, mijlocirea este o implicare care poate insemna moartea. Ma inspaimanta cand aud ca o comunitate religioasa mijloceste pentru credinciosii ei, intervenind si rugandu-se pentru indepartarea multor neajunsuri, impovarandu-se cu toate necazurile lumii pe intreaga durata a unei slujbe de Vecernie. Iar dupa incheierea Vecerniei, le aseaza pe toate pe umerii lui Dumnezeu si ies din biserica inaltati de o emotie inedita.

Cu zece ani in urma, la intoarcerea mea din India, am fost rugat sa vorbesc la Londra, la o ampla intrunire despre foamete. Am vorbit cu toata pasiunea si vehementa de care sunt eu capabil despre cele vazute in India, lucruri care ma ranisera foarte adanc. Lumea m-a ascultat si pe urma ,la iesire, in timp ce stateam langa usa si strangeam mainile celor care venisera sa ma salute, s-a apropiat de mine o persoana care mi-a spus: " Va multumesc pentru aceasta seara atat de amuzanta"! Iata unde duce, de cele mai multe ori , mijlocirea...Am descoperit o lipsa , un neajuns, ne-am dat seama ca a avut loc o tragedie undeva si din adancul sigurantei traiului nostru ne adresam Domnului si-L intrbam :" Doamne , Tu n-ai observat cutare lucru ? Ce-ai de gand sa faci in legatura cu el ? Dar problema asta cumva o s-o rezolvi ? Si pe cealalta ? Nu cumva Ti-ai cam uitat datoriile fata de umanitate ? Numai de mjlocire nu poate fi vorba intr-o asemenae situatie...

" A mijloci " este un termen de provenienta latina, si insemna " a interveni in favoarea cuiva " , " a te apropia de mjlocul unui conflict ". In ceea ce priveste imaginea lui Hristos, persoana Lui, a mijloci inseamna a face un pas decisiv- El devine Om odata pentru totdeauna, nu doar pentru o anumita perioada de timp. Hristos nu se erijeaza in avocat pledant sau mijlocitor de o parte sau cealalata a unui proces de mediere, genul de mijlocitor preocupat de stabilirea unui consens intre partile de conflict. El reprezinta solidaritatea deplina dintre Om si Dumnezeu. In fata lui Dumnezeu El este Om, si in aceasta calitate este osandit. In fata oamenilor, El este Dumnezeu, si in aceasta calitate este respins. Iisus trebuie sa moara. Solidaritatea Lui nu se adreseaza doar unui grup restrans si agreabil de alesi care Il recunosc ca Dumnezeu si cred in El- nu, solidaritatea Lui imbratiseaza toata faptura omeneasca. El nu este doar Dumnezeul celor buni, nu si al celor rai, al credinciosilor, nu si al necredincosilor. El nu este un crez sau specificitatea unei natiuni sau a unui grup social.

Iisus Domnul S-a identificat cu toti oamenii. Noi , exilatii rusi din primele valuri ale emigrarii provocate de Revolutia Rusa, am descoperit- atunci cand am pierdut totul, cand nimic nu mai era al nostru, cand noi insine eram nedoriti, respinsi, dispretuiti, lipsiti de ajutor, vulnerabili pana la ultima fibra a fintei noastre- ca-L pirdusem chiar si pe Dumnezeu, Cel din marile catedrale, Dumnezeul ceremoniilor minunat organizate. Care era situatia in care ne aflam noi atunci ? Cand ne analizam, constatam ca ne pierduseram credinta in noi insine, si cel mai adesea, ne pierduseram si respectul fata de noi insine. Dupa aceea insa L-am descoperit pe Dumnezeu intr-un mod cu totul nou. Am descoperit ca, in Hristos, Dumnezeu S-a revelat pe Sine drept un Om vulnerabil, neputincios, dispretuit , strivit, invins , calcat in picioare, respins. In acest fel am descoperit ca avem un Dumnezeu Caruia nu-I era rusine cu noi, pentru ca El se identificase cu ceea ce eram noi, cu mizeria noastra, cu lipsurile noastre, cu statutul nostru de poscrisi.

Am descoperit, de asemenea, ca nici noua nu avea de ce sa ne fie rusine cu un Dumnezeu a carui iubire ara atat de mare incat Se pregatea sa devina Unul dintre noi, aratandu-ne astfel credinta neclintita pe care o avea in noi, precum si faptul ca respectul Lui fata de demnitatea umana era deplin si intact. Acest Dumnezeu se afla in centrul istoriei. El e Cel pe care-L gasim in locul in care se declanseaza furtuna, Cel care ne cheama sa stam langa El , sa ne implicam, sa ne asumam raspunderea fata de viata si moarte acolo, in inima furtunii, fara sa cadem in greseala de a crede ca vedem o naluca in locul Lui sau de a-I spune:" Daca nu poti face altceva mai bun, cel putin stai impreuna cu noi in suferinta si disperarea noastra. El vrea sa inaintam si sa vietuim in lume in punctul pe care l-am numit " sfera de calm " a furtunii, fara a fi din aceasta lume- sa ne eliberam de nesiguranta, spaima, si agocentrismul lui Petru, care era preocupat de propria persoana in momentul in care marea reprezenta moarte si primejdie pentru ceilalti ucenici, pentru toate corabiile din jur, in momentul in care Iisus Domnul se afla acolo, langa el, fiind cheia armoniei, dar nu a celei, pe care o astepta sau o intelegea el, Petru.

As dori sa va dau un exemplu a ceea ce inseamna nu numai a mijloci pentru cineva, ci si a ne afla acolo unde ne este locul. Este povestea unei tinere femei despre care nu stim decat ca se numea Natalia; ea mi-a fost relatata de cei ce au fost implicati direct in circumstantele date. In anul 1919 in perioada in care Razboiul Civil lovise Rusia ca un uragan, cand in orase cadeau , unul cate unul, in mainile armatei sovietice comuniste, o tanara mama al carui sot era ofiter in Armata Alba se afla, ca intr-o capcana, impreuna cu cei doi copii ai lor intr-un oras ocupat de Armata Rosie. Pentru a-si salva viata, si pe cea a copiilor ei, se ascunsesera toti trei intr-o mica baraca de la periferia orasului. Dorinta ei era sa astepte acolo pana cand primele lupte ar fi incetat, iar dupa aceea sa incerce sa fuga. In cea de-a doua zi, spre seara, a batut cineva la usa. Era o tanara femeie de aceasi varsta cu ea , care i-a spus :" trebuie sa fugi de indata de aici, pentru ca cineva te-a tradat, se stie unde te ascunzi si vor veni soldatii la noapte sa te impuste. Uintandu-se la cei doi copii ai sai , tanara mama a zis : Dar cum sa fugim noi ? Am fi recunoscuti imediat, si copiii nu pot merge prea mult pe jos. Interlocutoarea ei, care pana atunci fusese doar o vecina care locuia in apropiere, s-a transformat in acea mareata faptura denumita " aproapele " nostru in Sfanta Scriptura. Ridicandu-se la inaltimea Evanghelei dumnezeiesti , a vestii celei bune despre bunatatea si demnitatea umana, ea i-a spus : " Nu te vor mai cauta, pentru ca voi ramane eu aici in locul tau. " Cealalta femeie a ripostat : " Dar te vor omori pe tine !" " Asa este ", raspunse Natalia, " dar eu nu am copii. Gata , acum plecati de aici ! " Si tanara mama si-a luat copii si a iesit pe usa. Nu este deloc usor sa incercam sa ne imaginam ce s-a intamplat in inima si in mintea tinerei femei in orele dinaintea mortii ei; eu as spune ca este chiar un sacrilegiu. Ceea ce putem face este sa aflam din Sfanta Scriptura ce li s-a intamplat celor care au fost modelul, arhietipul acestei sfinte si nobile femei.
Acum aproape 2000 de ani, un tanar de varsta Nataliei Isi astepta si El moartea. Numele Lui era Iisus.

Se afla intr-o gradina, invaluit in intunericul noptii care tocmai se lasa. Sufletul Lui nu concepea ca viata urma sa I se sfarseasca. Era tanar si sanatos. Nu facuse nici un rau. Astepta sa moara in locul altora. Astepta in intunericul noptii si moartea se apropia de El. De trei ori a apelat la ucenicii Lui, in nadejdea de a auzi un cuvant de imbarbatare, de prietenie- nu pentru a fi crutat, nu pentru a fi salvat de la o moarte iminenta, ci pentru a simti prezenta, compasiunea, dragostea, si infiorarea unui suflet care sa vibreze alaturi de sufletul Lui. Ucenicii dormeau dusi si El n-a primit nici un sprijin de la nimeni. In noaptea care o invaluia, prada intunericului care o impresura , patrunsa de frigul care cuprinsese peretii s acoperisul baracii, nici Natalia nu avea pe nimeni langa ea, caruia sa-i poata cere srijin. Era singura , fata in fata cu moartea unei alte femei pe care urma sa o sufere pentru ea, moarte pe care o preluase soarta ei. Ar fi putut sa plece de acolo. Din momentul in care ar fi pasit afara din baraca, ar fi fost din nou Natalia, in loc sa fie tanara mama careia i se subtituise. Cu 2000 de ani in urma, in noaptea aceea rece cand Iisus a fost tradat si predat ucigasilor Lui, cel mai puternic si mai indraznet dintre ucenicii lui Petru a fost infruntat si pus in dificultate de trei ori : de doua ori de tanara slujnica intr-o curte, si o data de un grup de gura -casca. N-a fost intrebat " Tu esti Iisus ? " , ci i s-a spus : " Tu erai cu El " Iar Petru a negat de trei ori, dupa care a iesit din curte. Unde s-a dus ?

Intr-un loc unde urma sa fie in siguranta. Cand a intors capul , a dat cu ochii de Iisus, Care il privea drept in ochi. Si-a amintit spusele Lui si a izbucnit in plans. Dar a plecat din acel loc - ceea ce Natalia nu a facut. Ea a ramas acolo , singura , inauntru in baraca. (...)

Acesta este raspunsul pe care-l dau crestinii in fata tragediei istorice. Locul unde trebuie sa ne aflam este raspunsul. Natalia s-a aflat unde se aflase Hristos, acolo unde se afla El si acum, ridicat la ceruri , cu mainile strapunse de cuie si coasta strapunsa de sulita. El se afla chiar in inima istoriei omenirii, in inima durerilor omenesti, a mortii, a suferintei si tragediei umanitatii. Sta acolo ca o stanca, ferm, El , Cel care a indurat tot ce era de indurat, toate chinurile omenesti, toata agonia trupeasca si sufletesca- si ne spune noua crestinilor:" Aici trebuie sa va aflati si voi, nu in tarmul de vis al unei credinte care sa va dea iluzia ca sunteti deja in Rai, cand voi nici nu stiti ce inseamna a fi pe pamant. Nu in alta parte sa fiti, ci aici, in inima suferintelor si tragediilor omenesti- cu o credinta neclintita si cu certitudinea ca Acela pe care-L astepta Iov , a venit "

Nota:

Text preluat din cartea " Dumnezeu si Omul " autor Mitropolitul Antonie de Suroj