Craciunul

"Nu mult dupa arestarea noastra, doamna O'Hara incepuse deja sa expectoreze sange si pe zi ce trece era din ce in ce mai ingrijorata cu privire la soarta micutilor ei dupa moartea sa. Desigur noi nu ii puteam oferi nicio solutie salvatoare si nici macar mangaiere.
In ajunul Craciunului, trezindu-ne din zori, am aflat-o adihnindu-se pe pamant plina de pace, cautand catre copii ei cu chipul luminat de un zambet duios. Apoi s-a intors spre noi si ne-a intrebat:" Nu sunteti uimiti ca astazi nu ma mai arat ingrijorata de soarta copiilor mei ?
Am incuviintat; desigur, observasem si eram bucurosi pentru ea ca isi aflase pacea sufleteasca.
Atunci ne-a povestit ca pe timpul noptii fusese chinuita de ganduri negre, framantandu-se pentru copii, tot privind cerul instelat printr-una din gaurile din acoperis.
Plangea cu amar de teama ca vor ramane ai nimanui dupa moartea ei. Dintr-o data, a auzit o voce care a intrebat-o :" Crezi in Dumnezeu? " In sinea sa a raspuns "Da ".
Atunci vocea a continuat sa o intrebe ca din moment ce credea cu adevarat in Dumnezeu, de ce ii era greu sa inteleaga ca Dumnezeu poate purta de grija copiilor ei, asa cum are sub obladuirea Sa intreaga Cale Lactee? O pace adanca a invaluit-o, iar inima i-a saltata de bucurie, ca si intreaga ei fiinta, iar toate grijile sale le-a incredintat Atotputernicului Dumnezeu, Cel ce a creat nu doar Calea Lactee cu milionele sale de sisteme stelare, ci si toate galaxiile din Univers. Doamna O'Hara a izbutit mai apoi sa aiba primul somn cu adevarat linistit dupa saptamani intregi. Noi eram bucurosi pentru ea; mangaierea pe care o resimtea din incredintarea ca Domnul Atotiitorul poarta de grija intregului univers ii era adevarata forta spirituala.
Ajunul Craciunului a inceput pentru noi cand unul din gardieni, a venit sa ne aduca o lumanare care sa ne slujeasca drept "brad de Craciun". Am asezat-o intr-un colt al celulei, pe butoiasul pentru apa. Primisem de asemenea si o cutiuta de chibrituri si, la caderea serii, ne-am aprins 'bradul', privind cu uimire cata lumina putea raspandi acea simpla lumanare in celula noastra intunecoasa. Ochii tuturora erau atintiti acum asupra sa, mai degraba decat asupra boltei instelate de deasupra. Pentru mine celula parea asemenae unei picturi de Rembrandt. Ici si colo slaba lumina a becului si blanda licarire a lumanarii aruncau sclipiri pe chipurile unora dintre noi, dand la iveala expresii de dulce pace.
M-a strafulgerat atunci gandul ca acum 2000 de ani, Domnul alesese sa Se nasca, intr-un biet staul ca al nostru, de buna seama fara apa mustind din pamant, suparatoare muste ori privata plina de duhoare, insa fara doar si poate, era doar o umila pestera locuita de animale, intrucat, 'nu mai era niciun loc de gazduire' pentru Domnul Slavei, Ziditorul a toate, pentru Care nici cel mai maret palat de pe pamant nu ar fi fost de ajuns.
Asa se face ca El nu a fost leganat intr-un leagan imparatesc, impodobit cu nestemate, ci intr-o sarcacioasa iesle. Ieslea este, negresit, un mormat in miniataura, prefigurand scopul pentru care a primit sa Se nasca, anume pentru a-si da viata pentru noi.
Maretia Domnului este exprimata in smerenia Sa, pe care o vedem oglindita in delicata grija acordata micilor detalii ale zidirii Sale: o gargarita, un petic de muschi ori gingasele contururi pe care le aflam la cele mai obisnuite flori precum pintenul cocosului ori paralutele.
Deodata, am simtit ca Hristos Insusi venise la noi si stiam chiar locul precis unde se afla: nu in mijlocul celulei, ci in partea stanga, langa usa.
O Bucurie si o Pace de negrait se salasluisera in inima mea si intr-o clipita, nimic nu mai conta, nici sobolanii, nici umezeala, nici japonezii, nici boala, nici moartea, interogatoriile ori spaimele, deoarece intelesesem ca tot ceea ce era cu adevarat important si dadator de viata era sa fii aproape de Hristos si sa cunosti Fericirea cea Vesnica, in timp ce lipsa Sa ar insemna Iadul.
Atunci mi s-a revelat intelesul Cuvintelor Sale :" Intru Mine este plinatatea Bucuriei (In 15.11). Asa cum nemarginirea si vesnicia au acelasi izvor, tot asa timpul si moartea sunt in interdependenta si se devoreaza reciproc. Odata cu trecerea timpului, totul se naruieste, chiar si cele mai tainice edeficii ajung candva praf si pulbere. Peste noi imparatea linistea, si din celula apropiata s-a facut deodata auzita cantarea" Noapte lina , noapte sfanta ". Cand au terminat ei am inceput si noi si tot asa s-a intamplat cu celula urmatoare. Intrega inchisoare Bantejuj inalta imne de lauda lui Dumnezeu dimpreuna cu ingerii, multumindu-I pentru bunavoirea Sa aratata neamului omenesc, oferindu-ne preaminunatul dar Care este Fiul Sau.
Fiul Sau este "Pacea "Tatalui, Care este mai presus de toata intelegerea, Pacea intrupata in Persoana lui Hristos ce S-a pogorat in inimile noastre de cand a ales sa vina la noi.
Nu este acea pace care se naste intre oameni atunci cand sunt binevoitori unii cu altii. Este un dar cu mult mai maret, un dar daruit de Insusi Dumnezeu.
A doua zi, unul din gardieni ne-a spus ca a lacrimat atunci cand, apropiindu-se de inchisoare ca sa-si faca rondul de noapte, a auzit cantarea "Noapte lina, noapte sfanta".
Uriasa inchisoare alba a damnatilor, a inaltat laude Domnului, sus, in cer, si tot acolo, in lumina lunii, s-a invesmantat in haina preafrumoasa.
Dupa cum balegarul ajuta la crestere, asa si mizeria indurata de napastuitii acelei inchisori a facut ca in acea sfanta noapte sufletele lor sa se inalte catre Domnul.
Cand ne-am trezit in dimineata zilei de Craciun, am realizat ca mai toti simtiseram prezenta lui Hristos in celula cu o seara inainte. Stiam cu precizie si momentul in care parasise celulala, lasandu-ne ca dar inimile palpitand de adanca multumire si de nadejde plina de bucurie.
"Daca va intoarceti si sunteti in buna pace, va veti izbavi; linistea si nadejdea sunt vartutea voastra" ( Is. 30,15 ). Dimpreuna cu Noe toti cei credincioasi ne-au aratat Calea pe care trebuie sa o urmam in acesta viata pamanteasca catre Imparatia cea Cereasca.
In timp ce vorbeam insufletit despre Craciunul acesta, care fusese cel mai maret din intreaga noastra viata, am auzit planset de copii. Erau micutii doamnei O'Hara. Cel mai mare nu avea mai mult de noua ani. Mama lor isi daduse sufletul, iar chipul ei arata senin si plin de pace, parand a fi cufundata intr-un somn binefacator.
Ne-am intristat grozav cu totii, dand uitarii seara dinainte. Brusc, s-au deschis usile cu obisnuitul lor scrasnet ruginit si in cellula s-a ivit gardianul, insotit de un ofiter japonez. Acesta din urma s-a uitat la femeie si la copii care plangeau imprejurul ei, intreband ce i se intamplase. Inainte ca vreunul sa-i poata raspunde , una din femeile din celula a sarit si a inceput sa zbiere catre el: '"A murit! Amurit si vina e a voastra, caci apa de aici a ucis-o !"
Avea putin peste 30 de ani si murise de tuberculoza. Ofiterul japonez a scos iute o cravasa infipta in centura si a ridicat bratul sa o loveasca.
Insa femeia parca isi iesise din minti si a strigat catre el :" Hai , loveste-ma, ce mai astepti ! De mine nu ai de ce sa te temi, dar este Cineva de Care ar trebui sa te temi, si Acela este..." Si in acest punct si-a indreptat degetul in sus , spunand : " Dumnezeu!". Ofiterul si-a retezat miscarea , a cascat ochii mari la ea si si si-a coborat mana usor cu cravasa. Apoi s-a intors si a parasit in graba celulala. Eram toti consternati. Femeia cu pricina s-a asezat si a purces a plange, descarcandu-se nervos. Eram zguduiti de cele petrecute si ne intrebam daca ofiterul planuia vreo pedeapsa.
Si iata ca nu au trecut nici zece minute si gardianul s-a inapoiat si a cerut femeii sa-l urmeze impreuna cu cei trei copii ai doamnei O'Hara. Sovaind si nauciti de durere, s-au conformat ordinului in timp ce noi am ramas in celula, cuprinsi de panica. Ce avea sa li se intample? Aveau sa fie batuti? Pe masura ce tmpul se scurgea, ne simteam din ce in ce mai mahniti.
Intre timp, gardianul si cateva "numere" au aparut sa trupul doamnei O'Hara. Ingrijorarea cea mai apasatoare ni se aciuase in suflete. Dupa vreo doua ore, spre marea noastra surprindere, femeia s-a reintors, dar fara cei trei copii. Purta pe buze un zambet radios.
Ne-a spus ataunci ca ofiterul japonez a intrbat-o daca cei trei copii aveau afara vreo ruda-si ea i-a raspuns ca bunica lor nu fusese inca arestata si intemnitata. Spre surpriderea ei, ofiterul i-a spus ca hotarase sa dea voie copiilor sa paraseasca inchisoarea, ca sa fie lasati in grija bunicii lor pana la terminarea razboiului.
A scris ceva in japoneza pe o foaie de hartie, a semnat-o si i-a inmanat-o, spunanadu-i :" Da bunicii acesta hartie cu semantaura mea. O va ferii de prizonierat, caci eu personal i-am acordat permisiunea de a ramane in libertate ca sa poarte de grija copiilor. Vreau , ca tu, insotita de gardian, sa ii duci pe acestia la bunica lor si sa ii lasi acolo. Apoi sa te intorci inapoi."
Mai apoi s-au petrecut urmatoarele. Au pornit-o intr-un "sado"( o sareta trasa de cal), si cand au ajuns la casa bunicii, ea i-a dat acesteia vestea mortii fiicei sale. Ce cadou grozav, numai bun de primit in ziua de Craciun!..Bunica s-a prabusit si a inceput a plange, imbratisandu-si strans nepotii, si a luat actul oficail japonez care ii oferea pemisiunea de a scapa de prizonierat pe durarata razboiului. Am trecut de la cea mai crancena dispearare la o bucurie de neinchipuit.
Intr-adevar, Domnul i-a aratat doamnei O'Hara ca El poarta de grija celor trei copilasi si poate misca inima unui ofiter japonez ca sa cationeze dupa voia Sa.
I decursul a douasprezece ore de la moartea mamei, copiii isi redobnadisera libertatea.
Cine este Dumnezeu mai mare ca Dumnezeu nostru? ( Ps. 76, 13)
Niciodata n-am putut uita acest uimitor Craciun, cand o marunta lumanare pe un biet butoi ne-a amintit ca Dumnezeu este cu adevara Lumina Lumii si ca intru El nu este intuneric.(...)
Trebuie sa alegem cui dorim sa-i slujim; nu putem sta cu un picior pe un taram si cu celalalt pe taramul vrajmas. Cand Hristos, Invatatorul cel Bun, a fost rastignit, doar o mica parte dintre ucenici I-au stat alaturi la piciorul crucii.
Asa se petrece si astazi cu Biserica cea Adevarata a lui Hristos. Este foarte mica, cu mult intrecuta in numar de necredinciosii de toate nuantele.
Trebuie sa alegem daca vrem sa facem parte din turma oilor si sa castigam mantuirea, ori sa fim numarati in turma caprelor. " Nu va injugati la jug strain cu cei necredinciosi"( 2 Cor. 6,14 ), suna mustrarea.
Insa cati dintre noi iau aminte la aceasta si parasesc multitudinea de "biserici", care nu sunt decat trupuri fara de suflare, si purced in calea Adevaratei Biserici Vii?
"Cel care cauta va afla"( Lc. 11, 9; Mt. 7, 7 )
El ne-a oferit cel mai pretios dar, aratandu-ne ca ceea ce este cu neputinta la oameni este cu putinta la Dumnezeu.
Dumnezeu poate deschide usi dar le poate si inchide pentru noi, dupa cum Ii este voia. Precum a trimis un inger sa-l scoata pe Sfantul Apostol Petru din inchisoare, tot asa a miscat si inima ofiterului japonez ca sa daruiasca libertatea celor trei micuti. Dupa cum ii promisese mamei muribunde, Dumnezeu a aratat ca are deplina putere spre a purta de grija celor trei copii, dupa cum vegheaza asupra Caii Lactee si tuturor celorlate galaxii."

Nota:
Text extras din cartea " In lagarele japoneze -minuni din secolul XX"