"Iisuse... Hristoase...sunt un simplu copil,desi am implinit deja 17 ani. Este varsta adolescentei, dar nu vreau si nu ma pot gandi la ea. Imi vine mult prea greu...
Iti scriu cateva randuri. Nu pot fi sigura(2) ca le vei primi. Tu nu ai nici o adresa. Nu stiu unde esti si ,la urma urmelor, nici cine esti Tu. Lumea nu imi spune aproape nimic despre Tine. Nu Te cunoaste si nici nu vrea sa Te cunoasca. Am incercat sa aflu cat mai multe despre Tine, dar nu am reusit aproape nimic. Nici macar Numele Tau nu este rostit de oamenii din jurul meu. Si atunci, Hristoase, cum sa Te gasesc? Unde esti? Cum esti? Cum sa fiu sigura ca existi? Ca ma cunosti, ca ma iubesti ca ai si pentru mine un rost , o picatura de iubire? In jurul meu nu Te vad, in cei de langa mine nu Te simt. Prea multi dintre cei care ma inconjoara sufera de egoism, de prefacatorie, de ura, de lasitate sau impuritate. Ei nu imi spun nimic despre Tine. Nu vor sa Te caute, sa Te simta, sa Te intalneasca. Cand ii intreb sau le vorbesc despre Tine, imi rad ironic in fata si ma privesc cu mila sau pur si simplu cu dispret. Nu au timp si pentru Tine. Poate ca nici nu cred intru Tine. Sunt prea ocupati cu problemele lor, atat de mici , atat de trecatoare si atat de josnice...Si ma doare urmatorul fapt: ei par mereu veseli si pe deplin fericiti. Zambetul apare mereu pe chipurile lor. Poate ca nu stii cat de des ma apasa tristetea, neputinta, singuratatea...Poate as vrea sa fiu ca ei...Dar ma opreste ceva din adancul inimii mele!
Ma simt prea des parasita in mijlocul lor. Ma simt ca o insula de tristete si de durere in mijlocul unui "ocean de fericire". De ce ei pot fi fericiti, iar eu nu? Cine greseste, Hristoase? Ei sau eu?Daca chiar existe de ce nu vii sa-mi dai un raspuns sigur si clar?Cei care nu au habar de Tine,nu stiu decat sa se distreze si sa-si traiasca din plin viata , tineretea lor. Dar cu mine cum ramane?
Parca as avea in suflet un copilas care se uita in jur, si se uita inspre oameni si ii vine sa planga...nu inteleg mult prea des cuvinte sau atitudini...Dar de ce incap lacrimile doar pe chipul meu? De ce doar ochii mei au lacrimi de durere si de suferinta? Chiar numai eu trebuie sa plang? Chiar numai eu nu am dreptul sa fiu fericita? Oare Tu ma opresti sa nu fiu ca ceilalti? Si de ce faci asta? Poate nu inteleg ce astepti de la mine? Poate nu pot discerne voia Ta....
Toti imi cer, ma cheama, aproape ca ma oblig sa fiu asa fiu ca ei...Dar Tu nu spui nimic. Dar absolut nimic...nici un cuvant macar! Si cum voi sti ce vrei de la mine? Ma hranesc cu lacrimi si iarasi cu lacrimi ...nu pot plange in fata prietenelor mele.
Stii bine ca in preajma lor caut sa zambesc si sa par si eu fericita. Iar daca intr-o zi chiar nu reusesc sa ma prefac a fi fericita si tristetea imi apasa intreaga fiinta, ma doare enorm sa vad ca nimeni nu ma intreaba ce am... Oare chiar nu vad si nu inteleg nimic?
Si in aceste nesfarsite zile oare unde esti, Iisuse Hristoase? As da orice sa Te vad macar cateva secunde. Sa am siguranta ca nu lupt in zadar, ca nu sunt nebuna, ca mai are un rost durerea asta a mea! Dar nu Te vad. Nu Te aud. Cum asa putea continua asa?
Iubesc pe Dumnezeu, dar uneori nu pot s-o demonstrez sau nu stiu cum...Incep sa cred ca nu mai exista nici un rost, ca absolut totul este in zadar!
Cine ar putea sa inteleaga toate acestea? Cui sa ma plang?
Lupt cu mine si ma rog Tie. Nimeni nu ma invata cum si ce anume ar trebui sa Iti spun. Ma rog unde si cum apuc. Am ajuns sa ma ascund, sa ma feresc pana si de propria familie. Parintii se bucura daca merg la discoteca, dar nu se bucura sa ma vada rugandu-ma.
Cine are dreptate, Iisuse?
Ei sau eu, un bulgare de huma ce incearca sa fie si sa faca ceea ce prea multi nu mai sunt si nu mai fac?
Si ma asez pe furis in genunchi si-mi caut cateva cuvinte. Poate ca mai mult plang. Ce vrei sa-Ti spun? Cred ca stii tot si nu ai nevoie de cuvintele mele, dar simt ca totusi ma asculti. Simt ca ma crezi. Si daca n-as simti nici de la Tine mila si iubire, sunt sigura ca as innebuni de durere si singuratate. Poate nu ma rog bine. Poate nici nu ma rog. Dar incerc . Trebuie! Macar pentru ca nu pot fi ca cei ce nu se mai roaga...
Sa-Ti spun ca sunt zile in care nu ma mai rog? Cat pot duce aceasta singuratate? Cat pot respinge singura durerea si suferinta din mine si din jur? Si ma chinuie pana la disperare gandul ca degeaba ma rog.Poate ca acesta este o ispita.
Nu am de unde sa stiu...Si cine intelege cat de grea si de dureroasa este ziua in care nu ma rog? Cui sa-i spun toate acestea? Nimeni nu se mai roaga si eu sa ma rog?! Cat crezi ca mai pot fi oaia neagra a colegilor si a lumii in mijlocul careia traiesc? Cat crezi ca ma pot opune si cat voi putea lupta sa raman diferita?
Daca nu ar fi chiar atat de multa singuratate...in mine si in jurul meu...
Am momente in care nu gasesc absolut nici un sprijin. Ma simt condamnata la nefericire si la lipsa raspunsului la intrebarile esentiale.
Chiar trebuie sa fie zdrobiti de singuratate si de durere cei care vor sa creada intru Tine? Nu exista nicio alta cale? Cine ma obliga sa sufar : Tu sau lumea?
Despre Tine stiu ca nu poti decat sa ierti si sa iubesti. Mai stiu ca fiecare secunda a trecerii Tale pe acest pamant a fost un ocean de suferinta si de durere.
Nu ai ras nici macar o sinmgura data! Poate ca s-a intamplat doar sa zambesti usor...Stiu sigur ca ai plans; nu pentru tine, ci pentru altii. Si mai stiu ca nu ai promis fericire nimanui pe acest pamant, aici si acum.
Ai promis tot ce pare a fi mai bun si mai frumos pentru Imparatia Cerurilor.
Dar de ce toate acestea? Chiar nu imi poti da nimic si pentru aceasta trista copilarie a mea? Chair nu merit un zambet sau o ora de intensa fericire?
Ce mult as vrea sa-mi raspunzi...
Deci sa inteleg ca lumea ma obliga sa sufar? Poate asa stau lucrurile. Imi este usor sa-Ti scriu ca lumea din jurul meu este egoista, mincinoasa si perversa. Stii si Tu mai bine deact mine toate acestea! Ma raneste indiferenta ei. Ma raneste cu rautatea si ipocrizia ei. Ma raneste cu mizeria si lasitatea egoista de care da dovada zilnic. Cui sa ma plang? Celor ce nu mai plang?
Si sa-Ti mai spun ca ma doare mizeria din jur? Cat voi mai putea rabda si cat voi mai putea pastra picatura de demnitate si de candoare in mijlocul unor oameni care nu mai stiu deact sa vorbeasca, sa gandeasca si sa vorbeasca murdar? Tie, Celui Curat si Sfant, cum pot sa-Ti explic ca in aceasta lume totul se rezuma la desfrau?
Oare nu vezi tu decaderea aceasta generala care tinde sa atraga , sa ma absoarba exact ca un vartej, ca un taifun? Toti vor doar placere, sex, droguri, senzatii tari.
Poate s-ar sinucide cu totii daca nu ar mai avea parte de ele.
Aproape ca nu amai ramas nimic curat si bun pe aceasta lume. Iti scriu sincer ca ma lupt cu toata fiinta mea sa cred intru Tine. Si ma intreb daca chiar reusesc... Lumea pe care ai creat-o trebuia sa fie buna. Tu asa ai dorit-o si asa ai iubit-o. Dar acum ce mai este bun si frumos in ea?
Pana si firul de iarba, frumusetera unei flori si zambetul unui copil, toate sunt calcate in picioare, manjite sau doar ignorate. Si atunci ce si cine ma ajuta sa cred in Tine?
Am ajuns tinta ironiilor si a rasetelor celor ce ma inconjoara. Daca as vorbi murdar si as trai o viata infama si josnica, nu ar rade de mine. Nu ar vedea ceva deosebit si nu as iesi cu niciun chip in evidenta. M-ar considera ca pe unul de-al lor. Dar eu, totusi, nu as vrea sa fac ceea ce acum ma scarbeste si-mi provoaca repulsie...
Daca Tu, Hristoase , ai trai macar o zi in societatea in care eu ma zbat, cum ai face? Dar cine imi poate spune?
Toti se bucura in jurul meu , iar eu nu reusesc. Am momente grele de deznadejde, Iisuse...La ce bun toata suferinta mea? Chiar merita? Si daca lumea are dreptate cand imi spune ca Tu nu existi si ca esti doar o inchipuire sau un simplu mit? Daca nu fac decat sa-mi ratez tineretea si sa trec pe langa bucuriile si satisfactiile atat de necesare unyui om, dar mai ales unui tanar?
Daca dupa moarte nu mai exsta nimic, iar eu ma hranesc cu iluzii si cu idealuri desarte? Daca nici nu sunt fericita si nici dupa moarte nu voi afla nimic?
Oare Tu nu vezi ca prea multi in jurul meu nu cred in Tine?
De fapt, cine mai crede azi in Tine? Multi jura ca au vazut extraterestrii si ar fi bucurosi ca acesti sa existe, dar dar nu prea vor sa Te accepte si pe Tine. Ei cred in civilizatii disparute, dar nu vor sa auda de Tine.
Iar cu mine cum ramane? Cui ma lasi?
Mai vreau sa stii , Iisuse, ca singuratatea mea devine deseori absoluta. Eu nu stiu in cine sa am incredere si in cine nu. Cine imi este cu adevarat prieten? Traiesc de 17 ani pe acest pamant si inca nu stiu in cine sa am incredere. Prea des am fost tradata, prea des am fost mintita, prea des am fost ranita. De cine? Tocmai de la cei de la care ma asteptam cel mai putin si de la care asteptam un sprijin sincer. Daca as fii sigura ca Tu esti langa mine...Daca as putea macar cateva minute sa-mi las capul in bratele Tale si sa simt ca am fost iertata si iubita cu adevarat de Cineva...
Tu, oare, ai avut prieteni? Arata-mi , invata-ma ce este prietenia! Cineva mi-a spus asa: crestele muntilor nu sunt asa de cutreierate ca si pietele publice. Cu cat urci mai mult, cu atat vei avea mai putini tovarasi de drum. Eu incerc sa urc spre Tine. Si de aceea raman tot mai singura. Tot mai dezamagita. Ma parasesc treptat cei in care am avut incredere. Nu m ainteleg si nu ma cred. Poate ca ei nu au nici o vina. N-a avut cine sa-i invete ce este daruirea, prietenia, iubirea sincera, jertfirea de sine...Poate!
Oamenii nu se mai pot darui in intregime. Ramane mereu o umbra de egoism in fiecare dintre noi. Poate le este chiar si frica sa se daruiasca jertfindu-se. Poate nici ei nu au incredere totala in mine.
Poate ca si eu ii dezamgesc altii. Dar , totusi am nevoie de un sprijin pe lumea asta, de un umar pe care sa-mi plec capul.
Am nevoie de cineva care sa gandeasca si sa simta ca si mine. Sa am macar din cand in cand siguranta faptului ca nu ratacesc pe aiurea si in zadar intr-o lume mincinoasa si egoista. Am nevoie de cineva caruia sa-i spun ce ma doare.
As vrea sa-Ti spun toate acestea chiar Tie. Dar uneori, mi se pare ca esti asa departe! De ce-ai lasat o distanta asa de mare intre mine si Tine , Hristoase? De ce uneori, mult prea rar, simt cu toata fiinta mea ca ma iubesti, ca ma ierti si ca ma ajuti in fiecare clipa a vietii, iar de cele mai multe ori mi se pare ca nici nu ai habar de existenta mea? Pentru ca gresesc, iar pacatele mele Te indeparteaza si Te intristeaza? Oare chiar crezi ca mie imi place sa gresesc? Oare chiar crezi ca imi place sa ma afund in mocirla pe care o detest si de care as vrea sa fug pentru totdeauna?
Urasc pacatul, dar mi se pare imposibil sa nu mai gresesc...Atunci cand, ma apasa o tristete enorma. Atunci simt. Si imi promit sa nu mai repet acea greseala. Dar sunt un copil, Iisuse si sunt slaba. Sunt singura intr-o lume ignoranta, murdara si ipocrita. Chiar nu stii toate acestea? Si totusi gresesc...Ma urasc uneori pe mine insumi. As da orice sa o iau de fiecare data de la inceput. Dar stiu bine ca nu se poate...
Macar da-mi siguranta ca ma ierti! Nu are rost si nu am putere sa mai traiesc daca nici de la Tine nu gasesc iertare. Cei din jurul meu nu cauta iertarea Ta. Nu dau nici un semn ca au nevoie de ea. Si par fericiti! Eu ma chinui, ma zbat, ma sufoc in tristete si neputinta. Nu stiu cat voi putea continua asa...
Ce este binele? Ce este frumosul? Cine sa ma invete? Cine sa-mi arate? Unii spun ca a profita de cei din jur si de viata e bine. Altii traiesc doar pentru a se desfrana. Nu vor nimic si nu asteapta nimic altceva de la viata. Prea putini ma invata ca ceea ce Tu inveti si ceea ce Tu astepti de la oameni este bun si curat si frumos.Tu nu-mi spui nimic. Ma lasi prea mult sa aleg singura. Stiu ca imi respecti si-mi sustii libertatea...Dar da-mi macar un semn ca sunt pe drumul cel bun!
Si Te mai rog ceva...Sa imi spui cine sunt eu si ce rost am pe acest pamant. Ceilalti oameni ma ironizeaza cand vad aceasta dorinta a mea. Tu m-ai adus in aceasta lume? Si ce astepti de la mine?
Exista viata dupa moarte, Iisuse? Raspunsul nu-l pot cauta la cei din jurul meu. Ei traiesc doar
pentru ziua de azi, pentru ceea ce au aici si acum. Nu cauta decat sa-si implineasca poftele si dorintele de moment. Nu-si ridica ochii dincolo de zare, dincolo de ziua de maine.
E drept ca-si fac planuri de viitor. Dar vor doar sa se realizeze pe plan intelectual si material.Si nu inteleg cum pot fi asa de siguri ca vor ajunge sa-si implineasca toate aceste vise ale lor...Ei chiar nu-si pun problema mortii. Mi se pare ca se cred vesnici pe acest pamant...Insa Tu spui ca ne astepti dincolo de clipa mortii. Pe cine trebuie sa cred? Ajuta-ma sa cred...
Se spun atat de multe despre Tine...
Sunt pareri care se contrazic in mod flagrant, Hrisoase! Tot mai putine voci imi spun ca esti Fiul lui Dumnezeu, Intrupat pentru mantuirea noastra. Ca sa nu mai adaug ca de Crucea si de Invierea Ta doar in biserici mai aud vorbindu-se. Pentru multi Tu nu esti deact un om exact ca toti cei din jurul meu. Te-au coborat la nivelul lor, Te-au facut dupa chipul si asemanarea lor, ca nu cumva sa-i judeci, sa nu cumva sa ai vreun drept sa le reprosezi ceva.
Ei vor sa fii unul de-al lor. La fel de murdar, la fel de urat si la fel de patimas.
Iar Tu, Iisuse, nu spui nimic. Chiar nu vrei sa te aperi deloc?
Am citit " Legenda Marelui Inchizitor", scrisa de Dostoievski. Cata dreptate avea genialul scriitor. Tu nu stii sa Te aperi. N-ai facut-o nici in fata lui Pilat. N-o faci nici in fata milioanelor de Pilati si de Iude din zilele noastre.Tu doar taci, iubesti si celor ce se spovedesc la preot le stergi toate pacatele cu buretele milei Tale.
Dar pana cand? Si cat? Nu cumva risti sa pierzi acele putine suflete care atrag cu disperare sa mai creada in Adevarul Tau?
Risti sa ma pierzi si pe mine...Eu singura, Tu singur...Poate n-ar trebui sa se ma intample toate acestea, Iisuse...
Poate ar trebui ca eu sa tac, iar Tu sa vorbesti...
Ar trebui ca raul si mizeria din jur sa dispara, iar ce este curat si frumos sa aibe o sansa la viata si la lumina.
De ce nu pot fi nepasatoare? De ce nu pot fi exact ca cei pe acre nu-i urasc, dar nici nu-i pot lasa in viata mea? De ce nu pot fi nepasatoare si sa nu sufar chair si pentru cele mai mici neajunsuri? Ma doare orice din ceea ce pe altii nu-i doare...As vrea sa invat sa uit, sa nu tin seama de vorbele grele care-mi sunt aruncate in fata! As vrea sa fug din lumea asta! As vrea sa pot uita mai usor...
As vrea sa fiu cu Tine!
Dar am inteles ca acum nu se poate. Am inteles ca la Tine ajung doar prin suferinta! Sa merg al Tine doar pe drumul pe care Tu ai venit la noi. Alta cale nu exista! Acum nu pot fi pe deplin fericita. Lumea nu-mi da acest drept. Nu pot sa fac nici un pact cu ea. Caci si ea vrea totul sau nimic. Exact ca si Tine, Hristoase. Nu am cale de mijloc. Nu ma pot sfasia. Nu pot trai in pacat si in acelasi timp, sa cred si sa Te iubesc. Nimeni nu a reusit asa ceva. Si ma las in mainile Tale.
Ajuta-ma sa cred in ceea ce Tu ai promis! Din cuvintele Tale, doar cele despre faptul ca toata existenta daruita de Tie e numai suferinta s-au implinit in totalitate. Nu-mi ramane deact sa sper, sa cred , sa astept.
As vrea sa-Ti mai scriu. Dar Tu le stii pe toate.
Tu ai nevoie de mine, de inima mea si nu de cuvintele mele. Tu nu ai scris nimic...niciun cuvant. Tu doar ai iubit. Te-ai jertfit si ai vindeact neputintele si durerile noastre. Vindeca-ma si pe mine, Hristoase!
Da-mi putere sa exist!
-------------------------------
Nota:
(2)" N.B. Randurile de mai sus imi apartin in totalitate. Le-am scris gandindu-ma la copiii pe care i-am cunoscut, i-am pretuit si i-am iubit cu toata fiinta mea. Le-am vazut durerile si mult prea des le-am sters lacrimile. Candva le-am fost prefesor de religie. Acum sunt in monahism. De aici le pot fi doar prieten ce-i sprijina cu rugaciunea si cu putinul cuvant.Sunt randuri ce se vor un diagnostic al starii lor sufletesti. Incerc sa-i ajut sa se inteleaga pe ei insusi. Sa descperim impreuna solutii. Si sa ne sprijinim reciproc pe asprul drum al mantuirii."
Text extras din cartea " Iubire, Spovedanie, Libertate" scrisa de Parintele Paulin de la Putna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu