Pastile

"Si tot norodul ce venise impreuna la privelistea aceea, vazand cele ce se facusera, se intorceau batandu-si piepturile" (Luca 23,48)"

Ce priveliste sa fi fost aceea care ii adusese pe privitori in cea mai desavarsita nedumerire? Ce priveliste sa fi fost aceea care pecetluise cu tacerea gurile privitorilor si le cutremurase, totodata , sufletele? Ei venisera ca sa-si indestuleze pofta de iscodire, si au pleact batandu-si piepturile si ducand cu sine o infricosatoare nedumerire...

Ce priveliste sa fi fost aceea?

La acea priveliste priveau nu numai oamenii : priveau la ea cu spaima si cu cea mai adanca evlavie toti ingerii lui Dumnezeu; lucrurile ceresti nu le mai atrageau luarea- aminte; privirile lor erau atrase, tintuite de privelistea care se arata pe pamant. Soarele a vazut ceea ce nu mai vazuse pana atunci si , neputand suferi, si-a ascuns arzele cum isi ascunde ochii omul in fata unei privelisti pe care nu o poate indura: el s-a invesmantat in intuneric adanc, aratand prin acest intuneric intristarea amara, precum moartea.

Pamantul s-a clatinat si s-a cutremurat sub intamplarea savarsita pe el. Templul Vechiului Legamant si-a sfasiat mareata catapeteasma cum nu isi cruta omul hainele cele mai de pret in fata celor mai mari nenorociri.

Si tot norodul ce venise impreuna la privelistea aceea, vazand cele ce se facusera, se intorceau batandu-si piepturile...

Ce priveliste sa fi fost aceea?

A fost o priveliste pe care noi o contemplam acum in pomenire, in slujba care se savarseste, in sfantul Epitaf care sta inaintea ochilor nostri.

Privelistea a fost Fiul lui Dumnezeu, pogorat din ceruri, inomenit pentru mantuirea oamenilor, batjocorit, omorat de oameni.

Ce simtamant, daca nu cel al groazei, trebuie sa cuprinda inima pe de-a-ntregul in fata privelistii acesteia? Ce alta stare decat starea de nedumerire desavarsita trebuie sa cuprinda mintea?

Ce cuvant poate fi rostit inaintea privelistii acesteia? Oare nu va ingheta orice cuvant omenesc pe buze mai inainte de a fi rostit.

Si tot norodul ce venise impreuna la privelistea aceea, vazand cele ce se facusera, se intorceau batandu-si piepturile.

Se intorceau batandu-si piepturile, se intorceau cu nedumerire si groaza cei care venisera sa se uite la Mantuitorul atarnat pe lemnul crucii asemenea unui rod parguit si rosu- venisera sa se uite cu gand iscoditor, din parere de sine ingamfata si mincinoasa.

Credinta tacea in ei.

A strigat catre ei soarele ce s-a intunecat, a strigat pamantul ce s-a cutremurat, au strigat pietrele ce cu sunet s-au crapat si s-au ridicat de pe mormintele celor inviati dintr-o data prin moartea Mantuitorului. Se intorceau cuprinsi de groaza iscoditoare in desert: nu de groaza uciderii de Dumnezeu savarsite, ci de groaza cumplitei priviri si inspaimantatorului g;as al firii nesimtitoare ce se cutremurase, aratandu-si cunoasterea de Dumnezeu inaintea oamenilor, ce nu Il cunoscusera.

Se intorceau batandu-si piepturile de frica pentru sine, pentru trupul si sangele lor, de dragul placerii carora fusese varsat sangele, sfasiat trupul Dumnezeu-Omului.

In vreme ce iudeii, care se odihneau pe Lege( Romani 2,17), care se faleau cu stiinta cuprinzatoare si neratacita a Legii, care se nedumereau privind la intamplarea prezisa de Lege si de Proroci, privind Jertfa Cea de buna voie, ai carei jertfitori fusesera fara sa inteleaga, in vreme ce iudeii, zic, erau nedumeriti si se intorceau tulburati de teama si de intunecata presimtire a propriei nenorocii, statea inaintea crucii si a Jertfei un pagan sutas- statea acolo neclintit.

El nu putea sa plece, fiindca era capetenia strajii ce pazea Jertfa: i s-a dat aceasta fericita putinta fiindca in inima lui se ascundea o credinta ce pentru Stiutorul inimilor era vadita.

Cand firea si-a vestit marturisirea lui Dumnezeu printr-o marturisire aratata, in fata a tot poporul. Cu adevarat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acela, a grait despre el pribeagul omorat ce atarna in fata sa, recunoscand in El pe Dumnezeu ( Matei 27,54).

Iudeii, care se mandreau cu cunoasterea slovei Legii si cu dreptatea lor cea la aratare, de forma, erau nedumeriti inaintea Fiului Omului si Fiului lui Dumnezeu rastignit pe cruce.

Pe de o parte ii speriau semnele- cutemurul, sfasierea catapeteasmei templului, adancul intuneric cazut chiar la amiaza; pe de alta, ii orbeau si ii impiedicau cugetarea trupeasca si amagirea de sine trupeasca, care si-l inchipuiau pe Mesia in stralucirea slavei pamantesti, ca imparat plin de fala, cuceritor al lumii, in fruntea unei osti numeroase, in mijlocul unei cete de curteni impodobiti.

In acest timp, ostasul pagan L-a marturisit pe pribeagul omorat ca Dumnezeu; L-a marturisit ca Dumnezeu un talhar nelegiuit.

Pogoara-Te de pe cruce! -ii spuneau in batjocura Dumnezeu-Omului orbii arhierei si carturari iudei, nepricepand ce Jertfa atotsfanta, ce Ardere de tot atotsfanta si atotputernica ii adusera lui Dumnezeu- pogoara-Te de pe cruce, ca sa vedem si sa credem ( Marcu 15, 30, 32): in acest timp, talharul cel grosolan si nestiutor L-a recunoscut drept Dumnezeu, suit pe cruce din pricina dreptatii Lui dumnezeiesti , nu din pricina vreunui pacat al Sau.

Cu ochii cei trupesti el vedea un sarman , despuiat, rastignit langa el, supus aceleasi sorti, neajutorat, osandit si de puterea duhovniceasca si de puterea cetateneasca, care fusese si era in continuare sfasiat si chinuit prin toate felurile in care se vadeste ura: cu ochii inimii smerite el L-a vazut pe Dumnezeu.

Puternicii, slavitii, inteleptii, dreptii acestei lumi L-au acoperit pe Dumnezeu cu batjocuri si cu ocari: talharul s-a intors catre El cu rugaciunea rostita la buna vreme si cu deplina izbanda: Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru imparatia Ta (Luca 23,42)

Langa cruce si langa Domnul rastignit statea Pururea Fecioara , Maica lui Dumnzeu. Ca o sabie a strapuns intristarea inima Ei: prezicerea sfantului batran Simeon s-a implinit.

Dar Ea stia ca pe cruce se savarseste rascumpararea neamului omenesc, stia ca Fiul ei, Fiul lui Dumnezeu, a binevoit a Se sui pe cruce si a Se aduce jertfa de impacare pentru omenirea lepadata; stia ca Domnul, dupa savarsirea rascumpararii oamenilor prin moartea Sa, avea sa invie, si impreuna cu Sine avea sa invie omenirea toata.

Stia acestea-si tacea.

Ea tacea inaintea marii intamplari; tacea din pricina durerii covarsitoare: tacea inaintea voii lui Dumnezeu care se savarsea, impotriva hotararilor careia nu se poate ridica nici un glas.

Langa cruce statea ucenicul iubit al Domnului.

El privea spre inaltimea crucii-in negraita dragoste a Jertfei Celei de buna voie contempla Dragostea dumnezeiasca.

Dragostea dumnezeiasca este izvorul teologiei.

Ea este dar al Sfantului Duh, si teologia este dar al Sfantului Duh( Romani 5,5). Ea le-a descoperit Apostolilor intelesul de taina al rascumpararii.

Dragostea lui Hristos ne tine, teologhiseste ucenicul si trimisul lui Hristos, pe noi, cei care socotim acestea: ca de a murit Unul pentru toti, inseamna ca toti au murit( II Cor. 5,14).

Din nesfarsita dragoste pe care o poarta Domnul omenirii si de care este in stare numai Domnul, pe cruce a patimit in Domnul si a murit in Domnul intreaga omenire.

Iar daca intreaga omenire a patimit in El, a si fost indreptatita in El; daca a murit in El, a si primit viata in El.

Moartea Domnului s-a facut izvor al vietii. Dintr-o data a rasunat de pe cruce glasul Domnului rastignit catre Cea Pururea Fecioara: Femeie iata fiul tau; dupa ceea glasul Lui catre ucenicul cel iubit: Iata maica ta ( Ioan 19, 26-27).

Nimicind pe lemnul crucii pacatul pe care stramosii l-au facut cu lemnul din rai (93), nascand omenirea intru viata noua prin moartea sa cea de viata facatoare, Domnul intra in drpturile de Nascator al neamului omenesc si o arata pe Maica Sa dupa omenire drept Maica a ucenicului si a tuturor ucenicilor Sai, a semintiei crestinesti.

Adam cel vechi este inlocuit de Adam cel nou, Eva cazuta de Maria cea fara de prihana. De au murit prin greseala unuia cei multi, a spus Apostolul cu mult mai vartos harul lui Dumnezeu si darul prin harul unui om, Iisus Hristos, intru multi s-a inmultit (Romani 5,15). Prin mijlocirea Domnului nostru Iisus Hristos, au fost revarsate asupra neamului omenesc binefaceri fara numar si negraite: a fost savarsita nu doar rascumpararea oamenilor, ci si infierea lor de catre Dumnezeu.

Dupa ce ne-am luminat prin contemplarea acestei mari intamplari, sa ne intoarcem, iubiti frati, la casele noastre si sa ducem cu noi ganduri adanci, mantuitoare, lovind cu aceste ganduri in inimile noastre.

Am pomenit , am contemplat in chip viu lucrarea Dragostei dumnezeiesti, lucrare mai presus de cuvant, mai presus de intelegere.

La aceasta dragoste au raspuns mucenicii cu siroaiele sangelui lor, pe care l-au varsat ca apa; la aceasta Dragoste au raspuns cuviosii prin omorarea trupului cu patimile si cu poftele ( Galateni 5,24); la aceasta Dragoste au raspuns multi pacatosi cu paraie de lacrimi, cu suspine din inima,cu marturisirea pacatelor lor, si au luat din ea vindecare sufleteasca; la aceasta Dragoste au raspuns multi dintre cei impovarati de necazuri si suferinte, si aceasta Dragoste le-a acoperit necazurile cu mangaierea cea dumnezeiasca.

Sa raspundem si noi la dragostea Domnului nostru catre noi impreuna-simtind cu dragostea Lui prin viata dupa indreptarul atatsfintelor Lui porunci. Acest semn al dragostei il cere El de la noi, si numai pe acesta il primeste de la noi.

De ma iubeste cineva, a zis El, cuvantul Meu va pazi. Cel ce nu Ma iubeste, cuvintele Mele nu le pazeste ( Ioan 14,23-24).

Daca nu vom raspunde la dragostea Domnului catre noi, cu dragoste catre El, sangele Dumnezeu-Omului nu a fost, oare, varsat pentru noi in zadar?

Nu in zadar a fost sfasiat pentru noi atatsfantul Lui Trup ?

Nu in zadar a fost pusa pe jertfelnicul crucii si junghiata Marea Jertfa?

Atotputernica este mijlocirea ei spre mantuirea noastra: atotputernica este si plangerea ei impotriva celor ce o dispretuiesc.

Glasul sangelui dreptului Abel s-a inaltat din pamant la cer si s-a infatisat lui Dumnezeu, invinuind pe cel care varsase acest sange: glasul Marii Jertfe rasuna chiar in mijlocul cerului, pe insasi tronul Dumnezeirii, pe care sade Marea Jertfa. Glasul plangerii Ei este totodata si hotarare dumnezeiasca ce rosteste pedeapsa vesnica asupra vrajmasilor si dispretuitorilor Cuvantului lui Dumnezeu.

Ce folos este intru sangele Meu, cand ma pogor Eu intru stricaciune? (Ps. 29,9), spune Jertfa atotsfanta invinuindui-i pe crestini, care au fost rascumparati de Ea, au primit pretul Ei in sine si impreuna ci sine au aruncat-o in putoarea pacatului.

Aceasta cumplita faradelege este savarsita de orice om care, luand madularele lui Hristos- sufletul si truplu sau, care au fost rascumparate de Hristos si sunt ale lui Hristos- le face madulare ale curviei ( I Cor.6,15) prin impreunarea de multe feluri cu pacatul.

Au nu stiti, spune Apostolul, ca sunteti casa lui Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu locuieste intru voi!

De va strica cineva casa lui Dumnezeu, strica-l-va pe acela Dumnezeu ( Cor. 3, 16-17) .

Amin"

------------------------------------------

Nota:

(93) Pomul cunostintei binelui si raului

Text extras din cartea Predici la Triod si Penticostar , predici rostite de Sfantul Ignatie Briancianinov

Rugaciune la revarsatul zorilor

O frumoasa rugaciune a Parintelui Arhimandrit Sofronie Saharov
--------------------------------------

"Doamne Cel Vesnic si Facatorule a toate
Care in bunatatea Ta cea nepatrunsa m-ai chemat in aceasta viata,
Care ai revarsat peste mine harul Botezului si pecetea Duhului Sfant,
Care ai sadit in mine dorinta de a Te cauta pe Tine, singurul adevaratul Dumnezeu, asculta rugaciunea mea. N-am viata, nici lumina, nici bucurie, nici intelepciune, nici tarie fara numai in Tine, Dumnezeule.
Din pricina faradelegilor mele nu indraznesc sa-mi ridic ochii mei spre Tine. Dar Tu ai spus ucenicilor Tai: "Tot ce veti cere in rugaciune cu credinta, veti primi" si " Orice veti cere in numele Meu, voi face voua".
De aceea, indraznind sa te chem:Pazaste-ma de orice prihana a trupului si a duhului.
Invata-ma sa ma rog cum se cuvine. Binecuvinteaza aceasta zi pe care ai dat-o slugii Tale nevrednice. Cu puterea binecuvantarii Tale fa-ma in stare sa graiesc si sa lucrez in toata vremea spre slava Ta cu duh curat, cu smerenie, rabdare,dragoste, blandete, pace, curaj, intelepciune, dandu-mi de-a pururea seama de prezenta Ta.
Doamne Dumnezeule, in necuprinsa Ta bunatate, arata-mi calea voii Tale, si da-mi sa umblu in fata Ta fara de pacat.
Tu Doamne, Tu stii cele de care am nevoie. Cunosti orbirea si nestiinta mea, cunosti neputinta si stricaciunea sufletului meu, dar nici durerea si intristarea mea nu-Ti sunt ascunse Tie.
De aceea asculta rugaciunea mea si prin Duhul Tau Cel Sfant invata-ma calea pe care sa merg; iar atunci cand vointa mea ticaloasa ma va conduce pe alte carari nu ma cruta, Doamne, ci sileste-ma sa ma intorc la Tine.
Prin puterea iubirii Tale, fa-ma sa ma tin cu tarie de ceea ce este bine. Pazeste-ma de tot cuvantul sau fapta care strica sufletul; de orice porniri care nu gasesc buna-placere inaintea Ta si-l ranesc pe semenul meu.
Invata-ma ce trebuie sa spun si cum trebuie sa vorbesc.
Daca e voia Ta sa nu raspund, fa-ma sa tac in duh de pace, sa nu intristez, nici sa-i ranesc pe semenii mei. Aseaza-ma in calea poruncilor Tale si pana la ultima mea suflaren sa nu ma lasi sa ratacesc departe de lumina indreptarilor Tale, ca poruncile Tale sa fie singura lege a fiintei mele pe acest pamant in veci.
Doamne, rogu-Te, ai mila de mine.
Pazeste-ma in intristarea si nenorocirea mea si nu ascunde calea mantuirii de la mine.
In nebunia mea, Dumnezeule, cer de la Tine lucruri multe si mari. Dar imi aduc pururea aminte de rautatea mea, de ticalosia si josnicia mea.
Miluieste-ma!
Nu ma departa de la Fata Ta din pricina nevredniciei mele. Ci sporeste in mine constiinta acestei nevrednicii si da-mi mie, celui mai rau dintre oameni, sa Te iubesc pe Tine asa cum ai poruncit: din toata inima mea si din tot sufletul meu si din tot cugetul meu si cu toata taria mea : din toata fiinta mea.
Da, Doamne, prin Duhul Tau Cel Sfant, invata-ma dreapta judecata si cunostiinta. Da-mi sa cunosc adevarul Tau inainte de a intra in mormant. Tine-ma in viata in aceasta lume ca sa-Ti pot aduce pocainta dupa vrednicie. Nu ma lua la jumatatea zilelor mele , nici cand mintea mea e oarba inca. Cand Iti va bineplacea sa pui capat vietii mele da-mi de veste dinainte ca sa-mi pot pregatii sufletul sa vina inaintea Ta.
Fii cu mine, Doamne, in acel ceas infricosator si da-mi bucuria mantuirii Tale.
Curateste-ma de toate gandurile tainice, de toata rautatea ascunsa in mine; si da-mi raspuns bun la scaunul Tau de judecata.
Doamne, in mare mila Tasi necuprinsa Ta dragoste de oameni, asculta rugaciunea mea!"

Scrisoare catre Iisus Hristos

"Iisuse... Hristoase...sunt un simplu copil,desi am implinit deja 17 ani. Este varsta adolescentei, dar nu vreau si nu ma pot gandi la ea. Imi vine mult prea greu...

Iti scriu cateva randuri. Nu pot fi sigura(2) ca le vei primi. Tu nu ai nici o adresa. Nu stiu unde esti si ,la urma urmelor, nici cine esti Tu. Lumea nu imi spune aproape nimic despre Tine. Nu Te cunoaste si nici nu vrea sa Te cunoasca. Am incercat sa aflu cat mai multe despre Tine, dar nu am reusit aproape nimic. Nici macar Numele Tau nu este rostit de oamenii din jurul meu. Si atunci, Hristoase, cum sa Te gasesc? Unde esti? Cum esti? Cum sa fiu sigura ca existi? Ca ma cunosti, ca ma iubesti ca ai si pentru mine un rost , o picatura de iubire? In jurul meu nu Te vad, in cei de langa mine nu Te simt. Prea multi dintre cei care ma inconjoara sufera de egoism, de prefacatorie, de ura, de lasitate sau impuritate. Ei nu imi spun nimic despre Tine. Nu vor sa Te caute, sa Te simta, sa Te intalneasca. Cand ii intreb sau le vorbesc despre Tine, imi rad ironic in fata si ma privesc cu mila sau pur si simplu cu dispret. Nu au timp si pentru Tine. Poate ca nici nu cred intru Tine. Sunt prea ocupati cu problemele lor, atat de mici , atat de trecatoare si atat de josnice...Si ma doare urmatorul fapt: ei par mereu veseli si pe deplin fericiti. Zambetul apare mereu pe chipurile lor. Poate ca nu stii cat de des ma apasa tristetea, neputinta, singuratatea...Poate as vrea sa fiu ca ei...Dar ma opreste ceva din adancul inimii mele!

Ma simt prea des parasita in mijlocul lor. Ma simt ca o insula de tristete si de durere in mijlocul unui "ocean de fericire". De ce ei pot fi fericiti, iar eu nu? Cine greseste, Hristoase? Ei sau eu?Daca chiar existe de ce nu vii sa-mi dai un raspuns sigur si clar?Cei care nu au habar de Tine,nu stiu decat sa se distreze si sa-si traiasca din plin viata , tineretea lor. Dar cu mine cum ramane?

Parca as avea in suflet un copilas care se uita in jur, si se uita inspre oameni si ii vine sa planga...nu inteleg mult prea des cuvinte sau atitudini...Dar de ce incap lacrimile doar pe chipul meu? De ce doar ochii mei au lacrimi de durere si de suferinta? Chiar numai eu trebuie sa plang? Chiar numai eu nu am dreptul sa fiu fericita? Oare Tu ma opresti sa nu fiu ca ceilalti? Si de ce faci asta? Poate nu inteleg ce astepti de la mine? Poate nu pot discerne voia Ta....

Toti imi cer, ma cheama, aproape ca ma oblig sa fiu asa fiu ca ei...Dar Tu nu spui nimic. Dar absolut nimic...nici un cuvant macar! Si cum voi sti ce vrei de la mine? Ma hranesc cu lacrimi si iarasi cu lacrimi ...nu pot plange in fata prietenelor mele.

Stii bine ca in preajma lor caut sa zambesc si sa par si eu fericita. Iar daca intr-o zi chiar nu reusesc sa ma prefac a fi fericita si tristetea imi apasa intreaga fiinta, ma doare enorm sa vad ca nimeni nu ma intreaba ce am... Oare chiar nu vad si nu inteleg nimic?

Si in aceste nesfarsite zile oare unde esti, Iisuse Hristoase? As da orice sa Te vad macar cateva secunde. Sa am siguranta ca nu lupt in zadar, ca nu sunt nebuna, ca mai are un rost durerea asta a mea! Dar nu Te vad. Nu Te aud. Cum asa putea continua asa?

Iubesc pe Dumnezeu, dar uneori nu pot s-o demonstrez sau nu stiu cum...Incep sa cred ca nu mai exista nici un rost, ca absolut totul este in zadar!

Cine ar putea sa inteleaga toate acestea? Cui sa ma plang?

Lupt cu mine si ma rog Tie. Nimeni nu ma invata cum si ce anume ar trebui sa Iti spun. Ma rog unde si cum apuc. Am ajuns sa ma ascund, sa ma feresc pana si de propria familie. Parintii se bucura daca merg la discoteca, dar nu se bucura sa ma vada rugandu-ma.

Cine are dreptate, Iisuse?

Ei sau eu, un bulgare de huma ce incearca sa fie si sa faca ceea ce prea multi nu mai sunt si nu mai fac?

Si ma asez pe furis in genunchi si-mi caut cateva cuvinte. Poate ca mai mult plang. Ce vrei sa-Ti spun? Cred ca stii tot si nu ai nevoie de cuvintele mele, dar simt ca totusi ma asculti. Simt ca ma crezi. Si daca n-as simti nici de la Tine mila si iubire, sunt sigura ca as innebuni de durere si singuratate. Poate nu ma rog bine. Poate nici nu ma rog. Dar incerc . Trebuie! Macar pentru ca nu pot fi ca cei ce nu se mai roaga...

Sa-Ti spun ca sunt zile in care nu ma mai rog? Cat pot duce aceasta singuratate? Cat pot respinge singura durerea si suferinta din mine si din jur? Si ma chinuie pana la disperare gandul ca degeaba ma rog.Poate ca acesta este o ispita.

Nu am de unde sa stiu...Si cine intelege cat de grea si de dureroasa este ziua in care nu ma rog? Cui sa-i spun toate acestea? Nimeni nu se mai roaga si eu sa ma rog?! Cat crezi ca mai pot fi oaia neagra a colegilor si a lumii in mijlocul careia traiesc? Cat crezi ca ma pot opune si cat voi putea lupta sa raman diferita?

Daca nu ar fi chiar atat de multa singuratate...in mine si in jurul meu...

Am momente in care nu gasesc absolut nici un sprijin. Ma simt condamnata la nefericire si la lipsa raspunsului la intrebarile esentiale.

Chiar trebuie sa fie zdrobiti de singuratate si de durere cei care vor sa creada intru Tine? Nu exista nicio alta cale? Cine ma obliga sa sufar : Tu sau lumea?

Despre Tine stiu ca nu poti decat sa ierti si sa iubesti. Mai stiu ca fiecare secunda a trecerii Tale pe acest pamant a fost un ocean de suferinta si de durere.

Nu ai ras nici macar o sinmgura data! Poate ca s-a intamplat doar sa zambesti usor...Stiu sigur ca ai plans; nu pentru tine, ci pentru altii. Si mai stiu ca nu ai promis fericire nimanui pe acest pamant, aici si acum.

Ai promis tot ce pare a fi mai bun si mai frumos pentru Imparatia Cerurilor.

Dar de ce toate acestea? Chiar nu imi poti da nimic si pentru aceasta trista copilarie a mea? Chair nu merit un zambet sau o ora de intensa fericire?

Ce mult as vrea sa-mi raspunzi...

Deci sa inteleg ca lumea ma obliga sa sufar? Poate asa stau lucrurile. Imi este usor sa-Ti scriu ca lumea din jurul meu este egoista, mincinoasa si perversa. Stii si Tu mai bine deact mine toate acestea! Ma raneste indiferenta ei. Ma raneste cu rautatea si ipocrizia ei. Ma raneste cu mizeria si lasitatea egoista de care da dovada zilnic. Cui sa ma plang? Celor ce nu mai plang?

Si sa-Ti mai spun ca ma doare mizeria din jur? Cat voi mai putea rabda si cat voi mai putea pastra picatura de demnitate si de candoare in mijlocul unor oameni care nu mai stiu deact sa vorbeasca, sa gandeasca si sa vorbeasca murdar? Tie, Celui Curat si Sfant, cum pot sa-Ti explic ca in aceasta lume totul se rezuma la desfrau?

Oare nu vezi tu decaderea aceasta generala care tinde sa atraga , sa ma absoarba exact ca un vartej, ca un taifun? Toti vor doar placere, sex, droguri, senzatii tari.

Poate s-ar sinucide cu totii daca nu ar mai avea parte de ele.

Aproape ca nu amai ramas nimic curat si bun pe aceasta lume. Iti scriu sincer ca ma lupt cu toata fiinta mea sa cred intru Tine. Si ma intreb daca chiar reusesc... Lumea pe care ai creat-o trebuia sa fie buna. Tu asa ai dorit-o si asa ai iubit-o. Dar acum ce mai este bun si frumos in ea?

Pana si firul de iarba, frumusetera unei flori si zambetul unui copil, toate sunt calcate in picioare, manjite sau doar ignorate. Si atunci ce si cine ma ajuta sa cred in Tine?

Am ajuns tinta ironiilor si a rasetelor celor ce ma inconjoara. Daca as vorbi murdar si as trai o viata infama si josnica, nu ar rade de mine. Nu ar vedea ceva deosebit si nu as iesi cu niciun chip in evidenta. M-ar considera ca pe unul de-al lor. Dar eu, totusi, nu as vrea sa fac ceea ce acum ma scarbeste si-mi provoaca repulsie...

Daca Tu, Hristoase , ai trai macar o zi in societatea in care eu ma zbat, cum ai face? Dar cine imi poate spune?

Toti se bucura in jurul meu , iar eu nu reusesc. Am momente grele de deznadejde, Iisuse...La ce bun toata suferinta mea? Chiar merita? Si daca lumea are dreptate cand imi spune ca Tu nu existi si ca esti doar o inchipuire sau un simplu mit? Daca nu fac decat sa-mi ratez tineretea si sa trec pe langa bucuriile si satisfactiile atat de necesare unyui om, dar mai ales unui tanar?

Daca dupa moarte nu mai exsta nimic, iar eu ma hranesc cu iluzii si cu idealuri desarte? Daca nici nu sunt fericita si nici dupa moarte nu voi afla nimic?

Oare Tu nu vezi ca prea multi in jurul meu nu cred in Tine?

De fapt, cine mai crede azi in Tine? Multi jura ca au vazut extraterestrii si ar fi bucurosi ca acesti sa existe, dar dar nu prea vor sa Te accepte si pe Tine. Ei cred in civilizatii disparute, dar nu vor sa auda de Tine.

Iar cu mine cum ramane? Cui ma lasi?

Mai vreau sa stii , Iisuse, ca singuratatea mea devine deseori absoluta. Eu nu stiu in cine sa am incredere si in cine nu. Cine imi este cu adevarat prieten? Traiesc de 17 ani pe acest pamant si inca nu stiu in cine sa am incredere. Prea des am fost tradata, prea des am fost mintita, prea des am fost ranita. De cine? Tocmai de la cei de la care ma asteptam cel mai putin si de la care asteptam un sprijin sincer. Daca as fii sigura ca Tu esti langa mine...Daca as putea macar cateva minute sa-mi las capul in bratele Tale si sa simt ca am fost iertata si iubita cu adevarat de Cineva...

Tu, oare, ai avut prieteni? Arata-mi , invata-ma ce este prietenia! Cineva mi-a spus asa: crestele muntilor nu sunt asa de cutreierate ca si pietele publice. Cu cat urci mai mult, cu atat vei avea mai putini tovarasi de drum. Eu incerc sa urc spre Tine. Si de aceea raman tot mai singura. Tot mai dezamagita. Ma parasesc treptat cei in care am avut incredere. Nu m ainteleg si nu ma cred. Poate ca ei nu au nici o vina. N-a avut cine sa-i invete ce este daruirea, prietenia, iubirea sincera, jertfirea de sine...Poate!

Oamenii nu se mai pot darui in intregime. Ramane mereu o umbra de egoism in fiecare dintre noi. Poate le este chiar si frica sa se daruiasca jertfindu-se. Poate nici ei nu au incredere totala in mine.

Poate ca si eu ii dezamgesc altii. Dar , totusi am nevoie de un sprijin pe lumea asta, de un umar pe care sa-mi plec capul.

Am nevoie de cineva care sa gandeasca si sa simta ca si mine. Sa am macar din cand in cand siguranta faptului ca nu ratacesc pe aiurea si in zadar intr-o lume mincinoasa si egoista. Am nevoie de cineva caruia sa-i spun ce ma doare.

As vrea sa-Ti spun toate acestea chiar Tie. Dar uneori, mi se pare ca esti asa departe! De ce-ai lasat o distanta asa de mare intre mine si Tine , Hristoase? De ce uneori, mult prea rar, simt cu toata fiinta mea ca ma iubesti, ca ma ierti si ca ma ajuti in fiecare clipa a vietii, iar de cele mai multe ori mi se pare ca nici nu ai habar de existenta mea? Pentru ca gresesc, iar pacatele mele Te indeparteaza si Te intristeaza? Oare chiar crezi ca mie imi place sa gresesc? Oare chiar crezi ca imi place sa ma afund in mocirla pe care o detest si de care as vrea sa fug pentru totdeauna?

Urasc pacatul, dar mi se pare imposibil sa nu mai gresesc...Atunci cand, ma apasa o tristete enorma. Atunci simt. Si imi promit sa nu mai repet acea greseala. Dar sunt un copil, Iisuse si sunt slaba. Sunt singura intr-o lume ignoranta, murdara si ipocrita. Chiar nu stii toate acestea? Si totusi gresesc...Ma urasc uneori pe mine insumi. As da orice sa o iau de fiecare data de la inceput. Dar stiu bine ca nu se poate...

Macar da-mi siguranta ca ma ierti! Nu are rost si nu am putere sa mai traiesc daca nici de la Tine nu gasesc iertare. Cei din jurul meu nu cauta iertarea Ta. Nu dau nici un semn ca au nevoie de ea. Si par fericiti! Eu ma chinui, ma zbat, ma sufoc in tristete si neputinta. Nu stiu cat voi putea continua asa...

Ce este binele? Ce este frumosul? Cine sa ma invete? Cine sa-mi arate? Unii spun ca a profita de cei din jur si de viata e bine. Altii traiesc doar pentru a se desfrana. Nu vor nimic si nu asteapta nimic altceva de la viata. Prea putini ma invata ca ceea ce Tu inveti si ceea ce Tu astepti de la oameni este bun si curat si frumos.Tu nu-mi spui nimic. Ma lasi prea mult sa aleg singura. Stiu ca imi respecti si-mi sustii libertatea...Dar da-mi macar un semn ca sunt pe drumul cel bun!

Si Te mai rog ceva...Sa imi spui cine sunt eu si ce rost am pe acest pamant. Ceilalti oameni ma ironizeaza cand vad aceasta dorinta a mea. Tu m-ai adus in aceasta lume? Si ce astepti de la mine?

Exista viata dupa moarte, Iisuse? Raspunsul nu-l pot cauta la cei din jurul meu. Ei traiesc doar

pentru ziua de azi, pentru ceea ce au aici si acum. Nu cauta decat sa-si implineasca poftele si dorintele de moment. Nu-si ridica ochii dincolo de zare, dincolo de ziua de maine.

E drept ca-si fac planuri de viitor. Dar vor doar sa se realizeze pe plan intelectual si material.Si nu inteleg cum pot fi asa de siguri ca vor ajunge sa-si implineasca toate aceste vise ale lor...Ei chiar nu-si pun problema mortii. Mi se pare ca se cred vesnici pe acest pamant...Insa Tu spui ca ne astepti dincolo de clipa mortii. Pe cine trebuie sa cred? Ajuta-ma sa cred...

Se spun atat de multe despre Tine...

Sunt pareri care se contrazic in mod flagrant, Hrisoase! Tot mai putine voci imi spun ca esti Fiul lui Dumnezeu, Intrupat pentru mantuirea noastra. Ca sa nu mai adaug ca de Crucea si de Invierea Ta doar in biserici mai aud vorbindu-se. Pentru multi Tu nu esti deact un om exact ca toti cei din jurul meu. Te-au coborat la nivelul lor, Te-au facut dupa chipul si asemanarea lor, ca nu cumva sa-i judeci, sa nu cumva sa ai vreun drept sa le reprosezi ceva.

Ei vor sa fii unul de-al lor. La fel de murdar, la fel de urat si la fel de patimas.

Iar Tu, Iisuse, nu spui nimic. Chiar nu vrei sa te aperi deloc?

Am citit " Legenda Marelui Inchizitor", scrisa de Dostoievski. Cata dreptate avea genialul scriitor. Tu nu stii sa Te aperi. N-ai facut-o nici in fata lui Pilat. N-o faci nici in fata milioanelor de Pilati si de Iude din zilele noastre.Tu doar taci, iubesti si celor ce se spovedesc la preot le stergi toate pacatele cu buretele milei Tale.

Dar pana cand? Si cat? Nu cumva risti sa pierzi acele putine suflete care atrag cu disperare sa mai creada in Adevarul Tau?

Risti sa ma pierzi si pe mine...Eu singura, Tu singur...Poate n-ar trebui sa se ma intample toate acestea, Iisuse...

Poate ar trebui ca eu sa tac, iar Tu sa vorbesti...

Ar trebui ca raul si mizeria din jur sa dispara, iar ce este curat si frumos sa aibe o sansa la viata si la lumina.

De ce nu pot fi nepasatoare? De ce nu pot fi exact ca cei pe acre nu-i urasc, dar nici nu-i pot lasa in viata mea? De ce nu pot fi nepasatoare si sa nu sufar chair si pentru cele mai mici neajunsuri? Ma doare orice din ceea ce pe altii nu-i doare...As vrea sa invat sa uit, sa nu tin seama de vorbele grele care-mi sunt aruncate in fata! As vrea sa fug din lumea asta! As vrea sa pot uita mai usor...

As vrea sa fiu cu Tine!

Dar am inteles ca acum nu se poate. Am inteles ca la Tine ajung doar prin suferinta! Sa merg al Tine doar pe drumul pe care Tu ai venit la noi. Alta cale nu exista! Acum nu pot fi pe deplin fericita. Lumea nu-mi da acest drept. Nu pot sa fac nici un pact cu ea. Caci si ea vrea totul sau nimic. Exact ca si Tine, Hristoase. Nu am cale de mijloc. Nu ma pot sfasia. Nu pot trai in pacat si in acelasi timp, sa cred si sa Te iubesc. Nimeni nu a reusit asa ceva. Si ma las in mainile Tale.

Ajuta-ma sa cred in ceea ce Tu ai promis! Din cuvintele Tale, doar cele despre faptul ca toata existenta daruita de Tie e numai suferinta s-au implinit in totalitate. Nu-mi ramane deact sa sper, sa cred , sa astept.

As vrea sa-Ti mai scriu. Dar Tu le stii pe toate.

Tu ai nevoie de mine, de inima mea si nu de cuvintele mele. Tu nu ai scris nimic...niciun cuvant. Tu doar ai iubit. Te-ai jertfit si ai vindeact neputintele si durerile noastre. Vindeca-ma si pe mine, Hristoase!

Da-mi putere sa exist!

-------------------------------

Nota:

(2)" N.B. Randurile de mai sus imi apartin in totalitate. Le-am scris gandindu-ma la copiii pe care i-am cunoscut, i-am pretuit si i-am iubit cu toata fiinta mea. Le-am vazut durerile si mult prea des le-am sters lacrimile. Candva le-am fost prefesor de religie. Acum sunt in monahism. De aici le pot fi doar prieten ce-i sprijina cu rugaciunea si cu putinul cuvant.Sunt randuri ce se vor un diagnostic al starii lor sufletesti. Incerc sa-i ajut sa se inteleaga pe ei insusi. Sa descperim impreuna solutii. Si sa ne sprijinim reciproc pe asprul drum al mantuirii."

Text extras din cartea " Iubire, Spovedanie, Libertate" scrisa de Parintele Paulin de la Putna.

Credinta Ortodoxa

Unica osandire ingaduita

Acest subtitlu este al 5-lea capitol din cartea intitulata "Vederea pacatelor noastre" scrisa de Arhimandritul Serafim Alexiev .

Cartea aceasta este o talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul.

"Asa, Doamne, Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad pacatele mele si sa nu osandesc pe fratele meu!"

Probabil multi au aflat-o.

Acum ceva vreme, ii spuneam unei perosoane foarte apropiate mie ca am un "ghimpe in deget" si am rugat-o sa ma ajute sa-l scot. Intelegand vorbele mele si bucurandu-se ca ma deranjeaza a venit dupa cateva zile si mi-a daruit aceasta carte.

Continutul ei este mai mult decat o apa limpede si buna la gust, este usurarea ce mi-a venit dupa ce mi-am scos ce ma deranja, dar am vrut sa transcriu aici pe blogul meu doar al 5 -lea capitol. De ce ?

Pentru ca sunt ortodoxa. Doar pentru ca sunt ortodoxa...

Dumnezeu sa ne ajute, sa ne pastram Credinta Ortodoxa, pana la ultima suflare!

---------------------------------------------------------------------

"In istorisirile de demult citim: Un sihastru a vazut pe un oarecare frate al sau ca gresea si a inceput sa se tanguiasca: " Vai mie! Cum fratele meu greseste acum, poate si eu voi gresi maine!" Dupa aceasta,intorcandu-se catre ucenicul sau, a adaugat. "In orice greu pacat ar cadea in prezenta ta vreun frate, tu sa nu il osandesti! Ci chiar trebuie sa fii incredintat ca tu pacatuiesti mai mult decat el, chiar daca acesta ar fi un om de lume.

Ca o exceptie de la aceasta pravila trebuie sa fie situatia in care auzi pe cineva ca aduce hula lui Dumnezeu ori ca vorbeste ceva eretic."

Aceasta povestire de la Sfintii Parinti ilustreaza in chip minunat raspunsul ortodox despre cum trebuie sa fie relationarea noastra catre cele doua posibile chipuri de oameni pacatosi: 1) cei ce pacatuiesc in comportarea lor morala si 2) cei ce pacatuiesc impotriva credintei.

Catre primii trebuie sa avem ingaduinta si sa nu-i osandim, deoarece si sufletele noastre sunt pacatoase, iar prin osandire devin si mai pacatoase. Insasi Biserica cu marinimie rabda si lecuieste asemenea pacatosi, asteptand pocainta si indreptarea acestora. La astfel de pacatosi se refera dumnezeiestile cuvinte ca trebuie intotdeauna sa-i iertam daca se caiesc, si nu doar de sapte ori pe zi, ci pana la" saptezeci de ori cate sapte"( Mt.18, 21-22; vezi Lc.17,4 )

Catre ceilalti insa ni s-a poruncit sa nu fim ingaduitori, ci cu multa luare aminte, critici si fara de impacare.

Sfantul Apostol Pavel, care ne invata de fiecare data sa nu defaimam pe semenii nostri pentru slabiciunile lor morale,nici sa-i dispretuim, ci cu dragoste sa-i lecuim ( vezi Cor.13, 1-7 ) devine dintr-o data foarte aspru cand se pune problema celor ce gresesc impotriva curatiei credintei.

Ingrijorat parinteste pentru cei neputinciosi( vezi Tesal.2, 7-8)...el devine foarte vehement impotriva ereticilor : " Paziti-va de caini! Paziti-va de lucratorii cei rai! (Filip. 3,2 ). Luati aminte sa nu va fure mintile cineva cu filosofia si cu desarta inselaciune din predania omeneasca, dupa intelesurile cele slabe ale lumii, si nu dupa Hristos!" ( Col. 2,8 ). De ce el este atat de taios fata de invatatorii cei mincinosi ? Pentru ca, fara discutie, invataturile cele mincinoase sunt otrava pentru suflet, iar purtarea fara discernamant catre ei si implinirea unor asemenea invataturi conduc catre pieirea vesnica.

Insa erezia este de-a dreptul pierzare.

Nicaieri in Sfanta Scriptura nu intalnim indicatii ca am putea sa iertam pacatele impotriva credintei poruncite de Dumnezeu....

Cei ce pacatuiesc impotriva credintei ortodoxe pacatuiesc direct impotriva lui Dumnezeu si nu impotriva oamenilor. Ei hulesc Adevarul relevat, si nu parerile oamenilor obisnuiti. De aceea s-a spus:" De omul eretic, dupa intaia si a-doua mustrare, departeaza-te!" ( Tit 3,10 ). Chiar Sfanta Biserica, aceasta grijulie Maica pentru fii ei care gresesc, este foarte aspra fata de eretici.

Dupa chemarea repetata spre venirea in fire si pocainta, prin refuzul din partea lor de a se pocai, ea ii indeparteaza de comuniunea sa ca neintelepti si indarjiti, stricatori ai adevarurilor dumnezeiesti. Insa cei eretici nu pot sa ramana madularele ei, chiar daca mai inainte au fost( I In. 2,19). Ei nu mai apartin organismului binecuvantat, pentru ca s-au indepartat de Adevar, adica de Dumnezeu, care este Insusi Adevarul (Evr.10,10; In.14,6) si s-au unit cu minciuna, adica cu diavolul, numit mincinos si tatal minciunii(In.8,44).

Cum nu poate fi nici o partasie intre lumina si intuneric, tot astfel nu poate sa existe nici o partasie bisericiasca de rugaciune si de Taine intre crestinul ortodox si eretic.

Caci primul, desi pacatos, din toata inima a imbratisat dogmele revelate, s-a smerit inaintea acestora, traieste si se mantuieste prin acestea, in timp ce ultimul este un mandru inchinator la ratacirile sale prin care si piere.

Ce este erezia?

Invatatura mincinoasa care, mai putin ori mai mult, denatureaza adevarata invatatura dumnezeiasca si lucreaza cu viclenie sa o schimbe si chiar sa se inalte in locul ei. Adevarurile de credinta ne-au fost relevate odata pentru totdeauna( Iuda 1,3) de Dumnezeu! Iar eresurile sunt nascocirea diavolului, care nezuieste sa semene samanta discordiei in inimile oamenilor si sa-i rupa de al Dumnezeu, sa-i dezbine,sa-i faca sa se certe intre ei si astfel sa-i stapaneasca.

Adevarul conduce catre Dumnezeu. El ne invata sa marturisim Sfanta Treime: sa ne inchinam lui Dumnezeu Tatal , Fiului Sau Cel dumnezeiesc care a venit pe pamant sa ne rascumpere din pacatele noastre si de asemenea Duhului Celui dumnezeiesc, Care este Duhul Adevarului( In.15, 26) si care ne invata la orice adevar(In. 16,13).

Viata vesnica se dobandeste prin cunoasterea Adevaratului Dumnezeu Celui Unu si a Celui trimis de El- Iisus Hristos( In. 17,3), iar ratacirea ca rod al duhului intunecat al rautatii, intuneca si pierde pe om.

Ca sa ne fereasca de o asemenea pierzanie, Sfantul Apostol Pavel, insuflat de Sfantul Duh, scrie :" Si va indemn fratilor, sa va paziti de cei ce fac dezbinari si sminteli impotriva invataturii pe care ati primit-o! Departati-va de ei!( Rom. 16,17).

Din aceeasi pricina, canoanele apostolice interzic foarte aspru partasia la rugaciune cu ereticii, poruncind :" Daca cineva se roaga cu cel ce nu are partasie cu Biserica, fie chiar si in casa lui, sa fie afurisit! ( Canoanele Sfintilor Apostoli 10,45,61; Laodiceea 6,32,33 ).

Sinoadele generale si locale ale Sfintei Biserici Ortodoxe au avut ca cea mai importanta sarcina a lor sa pazeasca mostenirea invataturii apostolice fara pata fata de eresuri ( Tim. 6,3). Ele au impus ereticilor sa se smereasca inaintea adevarului dumnezeiesc pastrat in Biserica si sa se lepede de invatatura lor cea mincinoasa. In caz de impotrivire Biserica i-a excomunicat...Insa Biserica nu a procedat cu asprime,ci, din contra, plina de iubire.

Plina de iubire si catre eretici, si catre fii ei credinciosi.

Prin excomunicarea celor ce s-au abatut de la adevar, ea a facut o ultima si mareata incercare sa-i intelepteasca, oferindu-le posibilitatea ca in urma excomunicarii, sa se pocaiasca daca doresc. Iar catre adevartii ei fii, aceasta a fost plina de grija, pazindu-i de eresurile pierzatoare.

Caci se stie ca eresul, ca nascocire a diavolului, conduce la iad. Procedand cu asprime catre eretici, Biserica nu a urmarit vreun oarecare capriciu omenesc, ci porunca limpede a lui Hristos, care spune despre omul de neindreptat:"Iar de ne va asculta nici de Biserica, sa-ti fie ca un pagan si vames!( Mt.18,17)

Aceste principii de veacuri ale Bisericii, pastrate cu sfintenie pana de curand, sunt incalcate astazi de catre o multime de crestini ortodocsi, sub influenta ratacirilor mderne si mai cu seama a asa-numitei miscari ecumenice,infiintata de Consiliul Mondial al Bisericilor. Aceasta miscare este la temelia ei de origine protestanta. Cu ea colaboreaza strans si romano- catolicismul, chiar daca din considerente tactice, acesta pana astazi, in mod formal,nu intra in aceasta comunitate ecumenica.

La ea participa aproape toate sectele si eresurile din lumea de astazi, care se autointituleaza in chip cu totul nedrept-biserici.

Ecumenismul pretinde ca poate sa uneasca pe ortodocsi cu ereticii si chiar cu cei de alte religii. Sub influenta lor si sub influenta spiritului umanismuluiinselator al lumii de astazi, multi spun acum: " Ce rau este in faptul ca toti credinciosii de pe pamant sa se uneasca si sa inceteze sa se mai certe intre ei?"

Argumentul este la infatisare foarte laudabil, atata timp cat fundamenteaza pe dorinta de pace. Se stie ca nici un om intelept nu doreste sa aibe razboi.

Insa in spatele acestei minunate propuneri se ascund nu planuri luminoase, ci planuri intunecoase, diavolesti, de suestimare a adevarului dumnezeiesc, de aliniere a adevaratei Biserici a lui Hristos, cu adunarile ereticilor care pretind ca ele sunt adevarate "biserici" si de subminare a vesnicelor temelii ele uneia, sfinte , sobornicesti si apostolesti Biserici, intemeiate de Mantuitorul, care este doar Ortodoxia.( Mt.16,18)

Mantuitorul a spus: '" Feriti-va de prorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori! Dupa roadele lor ii veti cunoaste( Mt.7, 15-16).

Sa vedem care sunt roadele participantilor la ecumenism, porniti sa se uneasca cu ereticii! Militand, chipurile, pentru indepartarea vrajbei cu cei excomunicati, ei intra in conflict ideologic cu propria lor Biserica si cu semenii lor.

Creand legaturi cu heterodocsi, ei rup legaturile cu fratii lor ortodocsi care nu doresc sa incalce pravilele apostolice prin rugaciuni facute laolalta cu ereticii si care nu indraznesc ca calce in picioare cuvantul lui Dumnezeu in care citim:" Daca cineva vine la voi si nu aduce invatatura aceasta, sa nu-l primiti in casa si sa nu-i ziceti: " Bun venit! Caci cel ce-i zice :Bun venit! se face partas la faptele lui cele rele.( II In.1,10)

Pana unde se poate ajunge pe aceasta cale a ecumenismului?

Pana la infratirea cu ereticii si pana la ruperea legaturilor fratesti cu ortodocsii.

Nu este oare acesta un plan diavolesc de sfarsire a unitatii ortodoxiei, pe motivul ca se lucreaza chipurile, spre a se ajunge la idealul indicat de Hristos- ca toti sa fie una(In.17,21)?

Insa Mantuitorul niciodata nu a dorit sa existe partasie intre adevar si minciuna. Intre ortodoxie si invatatura mincinoasa, intre lumina si intuneric, intre Hristos si Veliar ( Cor.6,15)

Dimpotriva El vine sa aduca dezbinare intre sufletele credincioase si diavol. Cuvintele Lui dumnezeiesti sunt limpezi si indiscutabile :" Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace ci sabie!"( Mt.10,34; Lc.12,51)

El intr-adevar Se roaga pentru unitate, insa pentru unitatea in Adevar si nu impotriva Adevarului.

Daca sectantii, ereticii, invatatorii cei mincinosi doresc sa se lepede de ratacirile lor si sa se intoarca in sanul Credintei Ortodoxe, atunci aceasta va fi implinirea Testamentului lui Hristos- ca toti sa fie una(In. 17,21).

Iar atunci bucuria in cer va fi nesfarsita. Insa atata timp cat exista despartire de Adevar, nu poate sa existe o turma si un pastor(In. 10,6). Hristos nu include pe toti in turma Sa....:"Dar voi...nu sunteti dintre oile Mele(In.10,26). Si daca dupa cuvintele lui Hristos, exista oi care nu sunt din staulul Sau, si pe care El insusi nu le primeste din pricina necredintei in El, de neconceput si inselatoare este propovaduirea unitatii celei mincinoase a ecumenismului.

...Dar ca sa intre in ea, ei trebuie sa auda glasul Mantuitorului, adica sa primeasca fara obiectii Adevarul vestit de El asa cum Il primeste si Il propovaduieste Biserica Ortodoxa, intemeiata de El ca stalp si temelie a adevarului(Tim.3,15).

Aceia care nu primesc intregul adevar dumnezeiesc, ci doar o parte din el, si care-l amesteca cu minciuna nu apartin turmei lui Hristos.

Tot astfel si aceia care in aparenta sunt in staul,dar launtric se rup de El, de dogmele si canoanele Lui, nu sunt madulare ale Lui. Aceasta va devenii limpede daca nu acum, atunci neindoielnic la infricosatoarea Judecata a lui Hristos.

Duhul umanist inselator al timpurilor noastre schimba duhul clasic evanghelic si asaza pecetea sa de gandire chiar si asupra crestinilor ortodocsi invatati.

Acest duh umanist inselator este intru totul limpede impotriva Sinoadelor Ecumenice si atrage pe multi catre incalcarea Adevarului( Tesal.2,3) . El ii indeamna catre neascultarea de Maica Biserica. Aceasta face de neimpacat eresul cu invatatura sanatoasa, dar astazi se insufla intelegerea gresita de egalitate in drepturi intre minciuna diavoleasca si adevarul Revelatiei dumnezeiesti.....

Exista autori ortodocsi moderni precum Serghei Bolsakov si altii asemenea, care vorbind despre nevoitorii contemporani, subliniaza ca cea mai importanta calitate a acestora faptul ca ei nu au osandit pe nimeni- nici chiar pe eretici. Prin asemenea semne ale egalitatii intre osandirea interzisa si cea ingaduita, astfel de autori introduc tainic tendinta pagubitoare de a fi amestecat adevarul cu minciuna in vantajul indiferentei credinte ecumenice, lucru care inlesneste unirea Ortodoxiei cu celelalte marturisiri si chiar si cu religiile pagane.

Serghei Bolsakov da ca pilda de o asemenea "neosandire" pe raposatul arhiepiscop de Canterbury William Temple.

Intr-adevar , William Temple nu a osandit nici pe cei mai vaditi eretici in biserica sa. Ca un mare ecumenist, el a impartasit principiul pierzator al universalitatii, conform caruia toti pot sa se uneasca cu toti, indiferent de neintelegerile dintre ei privitoare la dogme.

Dupa ce in 1954, a fost creara baza ecumenismului, pastrand un minim dogmatic de unire a credintelor crestine- la care s-a luat credinta minimala in Hristos ca Dumnezeu si Mantuitor-, W.Temple a marturisit ca neacceptarea acestei baze nu trebuie sa fie o piedica, pentru ca ecumenistii sa continue sa colaboreze si cu alte denominatiuni si culte care nu recunosc pe Dumnezeu ca Mantuitor.

Ce altceva poate sa semnifice acestea, decat de larga deschidere a portii pentru unirea Adevarului cu minciuna?

Unii vor incerca sa indreptateasca neosandirea ereticilor cu argumentul ca ea se savarseste in numele pacii si al indepartarii razboiului. Insa cine atata razboiul?

Tocmai acele forte masonice intunecate care propovaduiesc si amestecarea marturisirilor, si apropierea credintelor! Scopul lor nu este indepartarea infricosatorului pentru noi toti razboi, ci nimicirea Adevarului si aducerea crestinilor ortodocsipana la renuntarea la acest Adevar( II Tesal.2,3).

Sa ilustram aceste idei cu un exemplu printr-o povestire:

Intr-o padure intinsa traiau multi iepuri , caprioare, si cerbi. Pentru toti ere destula pasune. Animalele erau fericite si-si petreceau zilele in pace. Insa in apropiere pandeau lupii. Din timp in timp acestia atacau blandele caprioare si le sfasiau pe unele dintre ele. Nu era astamparata foamea lupilor, cai caprioarele si iepurii earu animale foarte prevazatoare si se ascundeau cu iscusinta.

S-au strans atunci lupii la sfat ca sa hotarasca chestiunea privitoare la hrana intr-o vreme de restriste. Cel mai viclean batran lup, viclean precum un diavol, a spus:

-Am nascocit un plan. Vom aprinde padurea si astfel vom avea la indemana toti iepurii, caprioarele si cerbii din ascunzisurile lor...., si dupa aceea,....voi banuiti ce putem sa facem dupa aceea!......

Planul a fost acceptat si apdurea incendiata.

-Incendiu! Incendiu!- s-au auzit intr-o dimineata strigate de groaza.

Au iesit nelinistite din barlogurile si ascunzisurile lor toate animalele.....Toate erau speriate si blande in fata nenorocirii generale.

-Ce va mirati?!- a srigat batranyul lup catre surorile lor ierbivore. Hai sa ne infratim si sa fugim cu totii impreuna! Fugiti cu noi! Noi stim unde este neprimejdios.

O caprioara batrana intelepta s-a intors catre surorile sale mai tinere si le-a strigat:

- Nu trebuie mers impreuna cu lupii! Sa fugim de foc, insa nu impreuna cu vrejmasii nostrii, ci in alta directie.

Unele au ascultat-o si au pornit impreuna cu ea. Insa cele mai multe dintre ierbivore s-au despartit de ea si au urmat lupilor.

-Unde sunt toti, acolo vom fi si noi!- au spus ele

-In mijlocul multimii vom fi mai linistite!

Toate animalele, unele de-a stanga impreuna cu lupul in frunte, iar altele de-a dreapta impreuna cu intelepta caprioara, au inceput o fuga nebuna si au iesit din raza focului. Insa cand au ajuns la "loc sigur", lupii insetati de sange s-au napustit peste suratele lor ...lipsite de aparare si au organizat un sinistru ospat....

O asemenea soarta pregateste oilor ortodoxe ale lui Hristos incepatorul atatator al infernelor focuri duhovnicesti....

Insa cine se gandeste la acestea? Cine are drag de vesnica lui mantuire?

Cine vede in unul si acelasi chip si pe atatatorul razboaielor , si pe mincinosul propovaduitor al pacii?!

Totul se amesteca in timpul nostru nefericit, al stiintelor materialiste si al intunericului duhovnicesc!

Defaimarea semenilor pentru pacatele lor morale, deja nu mai socheaza pe nimeni, in ciuda faptului ca aceasta este interzis limpede de Dumnezeu( Mt.7,1-3; Lc.6,37) si ca naste razboaie de fiecare zi intre oameni.

Insa ridicarea glasului fata de pacatele impotriva adevaratei credinte se socoteste ca ingustime a mintii.

A manifesta ura fata de vrajmasii personali este considerat un lucru normal.

Insa ura impotriva invataturii mincinoase pe taram religios este un sentiment neinteles pentru multi, in ciuda faptului ca, insusi cuvantul lui Dumnezeu ne indeamna categoric la aceasta prin gura Sfantului Proroc David, care scrie:" Oare nu pe cei ce Te urasc pe Tine , Doamne, am uarat si asupra vrajmasilor Tai m-am mahnit? Cu ura desavarsita i-am urat pe ei si m-i s-au facut dusmani( Ps.138,21,22)

Merita sa ne oprim atentia acestor ganduri importante ale psalmilor. Ce se intelege aici prin vrajmasii lui Dumnezeu? Sfantul Atanasie cel Mare raspunde:

"Vrajmasii lui Dumnezeu sunt in primul rand si in adevaratul sens al cuvantului, demonii cei necurati; in al doilea rand dupa demoni, sunt aparatorii inchinatii la idoli si incepatorii eresurilor".

Insa cum poate cuvantul lui Dumnezeu sa propovaduiasca ura?

Trebuie sa subliniem ca in mod evident aici nu este vorba de ura obisnuita, pe acre omul o incearca fata de propriii lui dusmani, intrucat chestiunea nu se refera la un asemenea fel de dusmani, ci la vrajmasii lui Dumnezeu.

De aceea aceasta ura incercata fara de ei nu este pacat.

Aceasta nu intamplator este numita "ura desavarsita".

In ura catre proprii dusmani exista patima,rautate, razbunare,-manifestari ale nedesavarsirii omenesti. Iar in ura catre vrajmasii lui Dumnezeu, asa cum a incercat-o blandul David, nu exista asemenea nedesavarsiri......

Iar privitor la acestea lucrurile sunt atat de limpezi si de simple! La apararea Sfintei Ortodoxii de eresuri ,nu este vorba de dreptatea noastra, ci de dumnezeiasca dreptate si de adevar.

Dumnezeu, Care este Insusi Adevarul( Ierem.10,10) a descoperit prin Dumnezeiasca Scriptura mantuitoarele adevaruri de credinta. Ele provin nu din mintile oamenilor, ci din Dumnezeiasca Descoperire a Vechiului si Noului Testament. Transmise prin barbati alesi de Dumnezeu, aceste adeavaruri au pregatit in epoca Vechiului Testament mantuirea intregii omeniri afundate in ratacirile pagane.

In Noul Testament,Insusi Domnul nostru Iisus Hristos,Fiul lui Dumnezeu, ne-a descoperit adevarurile despre Dumnezeu Unul dupa Fiinta si Intreit in Persoane, despre purtarea Sa de grija asupar intregului neam omenesc, despre rascumpararea savarsita de Fiul lui Dumnezeu, despre iertarea care se obtine prin credinta si fapte bune, despre preotia primita prin continuitate apostolica, despre Tainele prin care ni se transmite Harul, despre Biserica, intemeiata pe adevarata credinta in Iisus Hristos(Mt.16, 16-18) si menita sa fie pentru cautatorii mantuirii ca o Arca a lui Noe in mijlocul oceanului ratacirilor pana la sfarsitul lumii, si celelalte.

Abaterea de la Sfanta Ortodoxie,este prin urmare,o nenorocire in mod hatarat.

Iar a ramane in Adevar in ciuda smintelilor de astazi este o temelie a nadejdii ca Dumnezeu ne va milui.

Cel ce crede in adevarurile Revelatiei dumnezeiesti aduce cinstire lui Dumnezeu. Iar cel ce se impotriveste acestora, Il scoate pe Dumnezeu mincinos.( I In.5,10)

Iar acest fapt este un sacrilegiu!

Este hula impotriva Sfantului Duh, care nu se va ierta nici in veacul acesta, nici in cel viitor!.( Mt.12,32).

Insa adevarata Biserica a lui Hristos va ramane intreaga pana la sfarsitul lumii, dupa neschimbata fagaduinta a Mantuitorului( Mt. 16,18) si va ramane la locul ei fie doar si in persoana putinilor credinciosi crestini ortodicsi ramasi pana la moarte( Apoc.2,10)

Biserica pluteste si va continuasa pluteasca deasupra noianului ratacirilor si a falselor invataturi ca o adevarata Arca a lui Noe, nazuind catre Araratul, cel ceresc.( Fac. 8,4).

Daca cineva ti-ar spune:<<>>, tu fiule , raspunde-i astfel :

<<>>

Oare nu auzi ce spune Scriptura: Este un Domn,o credinta,un botez! ( Efes.4,5).

O chemare minunata

"Pe tanarul monah P. l-am cunoscut in balconul unei manastiri din Sfantul Munte Athos impletea metanii si repeta rugaciunea: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul! ". Rugaciunea nu se auzea, insa miscarea buzelor lui trada faptul ca se ruga neincetat. La fiecare nod isi marturisea pacatosenia, lucrare care te urca la inaltimea smereniei.

Fiecare monah cunoaste foarte bine necesitatea si importanta acestei virtuti pentru sporirea lui duhovniceasca. Monahul cel tanar stia ca smerenia este virtutea de temelie pentru desavarsire, pentru ca ea sporeste bogatia duhovniceasca si nimiceste cu desavarsire patimile.

Ne-am hotarat sa-i intrerupem rugaciunea si sa-l intrebam:

- Parinte P. cum ati hotarat sa veniti in Sfantul Munte, fortareata monahismului si sa traiti impreuna cu minunatii ei cetateni?

Parintele P. ne-a privit putin in tacere, a strabatut apoi trecutul cu privirea, ne-a zambit ingereste, ca un copil, si ne-a spus:

-Era in luna lui ianuarie 1982, cand s-a petrecut ceva minunat care a schimbat cursul vietii mele, conceptiile si obiceiurile mele.

Pe atunci noi , tinerii, ne lasam parul mare ca sa nu parem inapoiati, iar viata noastra se desfasura intre cafenele si localuri de noapte. Nu ne preocupa suferinta omeneasca, nu ne gandeam cat de mult au cazut oamenii din slava si frumusetea vietuirii in Hristos, ci eram robiti de patimi, orbecaiam in intunericul pacatului, ne intovaraseam cu serpii si cu scorpionii cei intelegatori, adica cu diavolii cei vicleni, dupa care otraveam si pe alti prieteni de-ai nostri cu veninul lor cel stricator de suflet.

Eram invesmantati in omul cel vechi, in materia cea moarta. Este un lucru cu anevoie si minunat sa-si stapaneasca cineva firea si patimile, insa noi slujeam patimilor, iar pentru aceasta nu este trebuinta de osteneli si jertfe.

Noi insine nu aveam nici cea mai mica dorinta de a intoarce spre folosul nostru nimic din cele ce faceam, deoarece preferam cele nefolositoare si vatamatoare in locul celor folositoare de suflet.

Noi, tinerii desertaciunii, incercam sa impletim funia de nisip sau sa masuram apa unui fluviu cu un paharel. Incercam sa adunam vantul si fumul in locul luminii adevarului.

In acea zi de ianuarie plecam de la barul unui prieten de-al meu.

Era trecut de miezul noptii.

Nu am mers mai mult de 70 de metri de la bar, cand deodata am vazut pe bulevardul central o Monahie maiestuoasa iesind de pe o straduta laturalnica. Cand am vazut-o m-am emotionat. Imi treceau prin minte mii de ganduri care ma tulburau si ma nedumereau. Pe atunci aveam doar douazeci si cinci de ani.

Ca sa nu o sperii, am incetinit mersul, dandu-i posibilitatea sa iasa in bulevard.

Fata ii era descoperita si un zambet plin de bunatate ii impodobea chipul. Nu pasea pe pamant, ci parca aluneca la 30 de centimetrii deasupra pamantului.

M-au cuprins fiorii si ma intrebam de ce se intampla acestea cu mine, pacatosul.

Preasfanta Fecioara Maria, Maica Domnului se milostivise de mine!

Domnul ma chema langa El!

Am simtit o mare bucurie si mergeam acum vesel cantand Psalmul : " Ca un dobitoc eram inaintea Ta. Dar eu sunt pururea cu Tine" ( Ps.72 ,22) si " Fie numele Domnului binecuvantat in veci" ( Ps.1,21).

Domnul , Care" oile Sale le cheama pe nume" (Ioan 10,13), ma chemase tainic pentru desfatari si nevointe duhovnicesti.

Si astfel am venit aici, la locul ascultarii si al smereniei celei urmatoare lui Hristos."

Dumnezeiescul Copil

"Unei tinere evlavioase i s-a nascut dorinta de a-L vedea pe Domnul, copil de trei ani.
Intr-o dimineata a mers la biserica sa participe la Dumnezeiasca Liturghie. Dupa ce au plecat toti, tanara a ramas in biserica si s-a rugat Maicii Domnului, pana la amiaza, asa cum obisnuia. In timp ce se ruga, a vazut un copil de trei ani umbland in jurul Sfantei Mese. Copilul stralucea de lumina, iar frumusetea Lui era nespusa.
Evlavioasa tanara a crezut ca era copilul vreunui om bogat pe care l-au uitat in biserica.
Dupa ce l-a luat de mana a inceput sa-i vorbeasca cu bunatate si sa-l sarute, deoarece era foarte frumos si plin de Har. Dar si copilul o privea cu o privire blanda, ingereasca.
- Al cui esti copile? l-a intrebat tanara
Acela insa nu a raspuns nimic. Tanara a crezut ca nu poate vorbi, deoarece este inca mic. Ea insa avea mare dorinat sa-l auda vorbind. De aceea i-a spus:
- Copile, spune : " Bucuta-te, Cea plina de Har!"
Atunci pruncul a spus cu un glas dulce:
-" Bucura-te, Cea plina de Har!"
-" Spune: "Domnul este cu Tine!" l-a indemnat iarasi tanara.
-" Domnul este cu Tine!", a repetat Copilul.
Tanara a continuat sa-l indemne sa repete dupa ea toata cantarea ingereasca. Cand a ajuns la cuvintele: "Binecuvantat este rodul pantecelui Tau", Copilul Iisus cel smerit cu inima nu a repetat. Tanara a insistat inca de doua ori ca Pruncul sa spuna acele cuvinte. Insa Copilul, privind-o cu bucurie, i-a spus:
- Bucura-te si tu, iubita Mea fiica, caci ceea ce ai dorit ai vazut.
Dupa ce a spus acestea, dumnezeiescul Copil S-a facut nevazut.
Atunci acea tanara evlavioasa si virtuoasa si-a dat seama ca acel Copil a fost Insusi Stapanul Hristos. De atunci inima ei s-a ranit de dragostea Lui si mereu ii multumea ca i-a ascultat rugaciunea si a veselit-o cu dumnezeiasca Lui aratare."

Vederea Mantuitorului

Am aflat aceasta minune in cartea "Limonariul mirenilor". Sa spun sincer, este un lucru infricosator chiar si de a transcrie aceasta vedenie deoarece raspunderea este mare. Am ales totusi de a face acest lucru, gandindu-ma ca aceasta minunata carte este tiparita cu o sfanta binecuvantare a Prea Sfintitului Parinte Galaction, Episcopul Alexandriei si Teleormanului ceea ce aduce si asupra transcrierii mele aceeasi binecuvantare, impletind buna mea intentie si nevoie de a impartasii cu cat mai multi oameni ceea ce mie imi mangaie sufletul.

Sa ne fie aceasta vedenie spre intarirea credintei si spre o mai mare nevoie de Dumnezeu in viata noastra.

" Intr-o zi la amiaza, maicuta Gavriila isi facea rugaciunea. Si atunci a avut o vedere, o vizita. Sa o lasam chiar pe ea sa ne-o descrie.

Ne-a povestit-o vorbind aproape singura, pentru ca noi ne tineam rasuflarea si nu indrazneam sa zicem nimic.

Era seara tarziu, la casa ei din Atena, pe 28 ianuarie 1986.

Cina aceasta era darul aniversarii....Am inregistrat-o fara sa stim ce va spune, si fara ca ea sa stie. Nadajduiesc ca ne-a iertat....

Maicuta : Parul Sau era castaniu inchis.

Pielea aurie. Am avut aceasta experienta....Dar numai pana aici. I-am vazut ochii.

Doar ochii si fruntea.....De neuitat.....Cu totul supralumesti......Maronii, plini de viata si lumina. Ca si cand nu era nevoie sa vorbeasca.

Erau doar ochii si erau foarte aproape de ai mei. Atat de aproape incat pentru o clipa am crezut ca am in fata o oglinda....dar nu erau ai mei. Erau ai Lui....

Numai ochii......

Acesti ochi sunt de neuitat si au aparut intr-un moment din viata mea in care aveam cu adevarat mare nevoie sa mi se intample ceva supralumesc....

Eram acolo, in Himalaya, unde ramasesem la Uttar Kashi singura, timp de un an.

Atunci s-a intamplat acea prigoana, cand ma alungau de acolo, stii...inainte de a se petrece acele lucruri groaznice, atunci i-am vazut.....Si nu era noapte. Era zi. Eram intinsa si am inchis ochii pentru o clipa si s-a intamplat.

Nici nu m-am speriat, nici nu am fost uimita. Imi dadeam insa seama ai cui sunt acesti ochi si am vazut ca sunt ocrotita si ca nu trebuie sa-mi fie frica de nimic. Ai inteles ? Asta a fost....

-Si erau dulci ochii aceia?

Maicuta: Da , foarte mult. O asemenea expresie n-am vazut-o nicaieri in lume.

Erau sensibili. Foarte sensibili. Parea ca-ti acopera tot sufletul si toata existenta. Dar numai ochii....N-am vazut fata....Am avut insa in acel ceas simtamantul ca este El......"

Sfantul Teofan Zavoratul

Peri si Ingerul

Am gasit aceasta povestioara spusa de Sfantul Teofan , fiicei lui duhovnicesti, in cartea "Cum sa dobandim o viata duhovniceasca".

M-a impresionat.

Sa fie spre folosul celor, care nu stiu cat de important este sa-si planga pacatele.

"Peri era un duh care a fost inselat si a cazut de la Dumnezeu, dar care si-a revenit si s-a intors in Cer. Dar cand a ajuns la portile Cerului, le-a gasit inchise. Ingerul care le pazea i-a spus :" Sa nadajduim ca vei putea intra,dar adu un dar scump."

Peri zbura pe pamant.

El a vazut un razboi. Un soldat viteaz era pe moarte, si in lacrimile mortii el se ruga lui Dumnezeu pentru tara sa.

Peri a luat o lacrima si a dus-o la Cer. Totusi, portile nu s-au deschis. Ingerul i-a spus: "Este un dar frumos, dar nu-ti poate deschide portile Cerului."

Asta inseamna ca toate virtutile de obste sunt bune, dar ele singure nu pot duce la Cer.

Peri zbura inapoi spre pamant. El a vazut o molima mare. Un barbat frumos murea. Logodnica lui il ingrijea cu daruire, dar ea insasi se molipsi. Abia inchisese ochii logodnicului si cazu si ea moarta pe pieptul lui. In ochi avea lacrimi. Peri a luat una si a adus-o, dar portile Cerului au ramas tot inchise.

Ingerul i-a spus atunci: Este un dar frumos, dar nici asta inca nu-ti poate deschide portile Cerului!

Asta inseamn ca numai virtutile care se manifesta in familie nu-l pot duce pe om la Cer.

" Mai cauta ! Inca este nadejde".

Peri s-a intors din nou pe pamant si gasit pe cineva care se pocaia.

El a luat o lacrima si a adus-o.

Pe cand se apropia de Cer, portile ii erau deja deschise.

Astfel ada, daca vrei, asemenea lacrimi lui Dumnezeu.

Se face bucurie in cer pentru ca omul varsa lacrimi si se pocaieste, simtindu-si pacatosenia.

Aceasta este pentru noi calea cea mai demna de incredere.

Pocaiti-va si credeti in Evanghelie ( Marcu 1,15 ).

Dumnezeu sa te binecuvinteze!"

Sfantul Iustin Popovici

"Fost-a om trimis de la Dumnezeu" ( In. 1,6 )

Numele lui era Iustin

Arhim.Gheorghe Kapsanis

Acum un an , poate si mai mult, nu mai imi amintesc cu exactitate, am ajuns la mormantul unui parinte.

Undeva in muntii Serbiei, intr-o manastire ireala, dupa zidirile bisericutei odihnea un Sfant.

In naivitatea mea nici nu stiam la Cine am venit.

Abia pe parcurs, mult dupa aceea, am realizat unde am fost si la mormantul cui m-a adus Dumnezeu .

Cutremurator, caci atunci eram inconstienta, dar acum daca va mai ingadui Dumnezeu sa merg nu ma voi mai dezlipi de acel simplu loc de veci al marelui Sfant Iustin Popovici.

Am vrut de mult sa scriu despre el si ma bucur in inima mea ca a venit momentul.

Din viata Sfantului am ales a asterne, diferite momente, intamplari si cuvinte rostite ca si motto-uri de viata pentru cei doritori de adevar.

Sa ne fie spre folosul sufletului toate cele traite si rostite de el.

"Parintele Iustin Popovici s-a nascut in orasul Vranie, din sudul Serbiei, de sarbatoarea Buneivestiri,in anul 1894, din parinti binecredinciosi, pe nume Spiridon si Anastasia.

La botez a primit numele de Blagoie, care aminteste de ziua praznicului in care s-a nascut (1).

Familia sa avea adanci radacini preotesti. Bunicul , popa Alexa, fusese al saptelea preot la rand din familia Popovici.

Tatal lui Blagoie, Spiridon Popovici, a intrerupt aceasta traditie pentru o generatie, dar nu a fost mai putin credincios si evlavios si a mentinut in familia sa toata mostenirea crestina pe care o dabandise de la stramosii sai.

In aceste conditii a crescut si Blagoie.

Iar mai apoi legatura sa tainica cu Sfantul Ioan Gura de aur reiese si dintr-o insemnare de mai tarziu gasita pe moltfelniculsau dupa mutarea la Domnul: " In ajunul zilei Sfantului Prooroc Ieremia, 1/14 mai 1955, la miezul noptii, la Leskovat l-am vazut in vis pe Sfantul Ioan Gura de Aur, intr-o minunata imbracaminte arhiereasca aurita, cu o Evanghelie de aur starlucita in maini. El vine spre mine, eu ma grabesc in intampinarea lui , cad inaintea picioarelor lui, ii sarut poala si picioarele, el imi pune Evanghelia pe cap si citeste. Cand termina de citit, eu il intreb cu bucurie ce a citit. El imi raspunde : <<>> A urmat o dulceata a inimii, o bucurie de nedescris in suflet..."

Inca si un fiu duhovnicesc al parintelui Iustin a avut in 1966 urmatorul vis : l-a vazut pe Sfantul Ioan Gura de Aur in chilia parintelui Iustin.

Parintele facea metanii , iar sfantul il binecuvanta si zicea <<>

Voia ca toate gandurile sale sa fie indreptate spre Dumnezeu si considera pagubitor orice gand, orice miscare care nu era spre slava lui Hristos, orice clipa in care ochii sai nu varsau lacrimi.

"Cel mai frumos si mai de pret lucru pe care el ne-a invatat a fost sa-L iubim pe Hristos."

Din cugetarile Sfantului: " E usor sa fii romano-catolic si e si mai usor sa fii protestant, dar greu - prea greu sa fii ortodox. Caci a fi ortodox inseamna a fi in nevointa neincetata ( de a te ridica ) de la om la Dumnezeu-om, a fi in neincetata zidire de sine prin nevointe dumnezeiesc -omenesti ".

O insemnare obisnuita din jurnalul sau de taina ne arata ca , de pilda, la inceputul anului nou 1923 face doua mii de metanii, rugandu-se cu lacrimi Sfantului Vasile cel Mare , a carui zi de praznuire, cu urmatoarele cuvinte : '' Sfinte Parinte Vasile cel Mare, invie mortul din mine in Noul An ".

In timpul Postului cel Mare rugaciunile si metaniile sale se inmulteau, ajungad ca in ajun de Vinerea Mare sa faca cate 3200 de metanii si 1800 de rugaciuni. Rugaciunea ii era indispensabila, dupa cum el insusi nota :" Fara rugaciune nu ma incumet sa dau ochii cu nimeni, cu nimic, cu nici o fata, cu nici o creatura."

Cateva intamplari

"Odata pe cand parintele era profesor univesitar, a plecat intr-o vara sa viziteze manastirea Sfantului Prohor Pcinski, inchiriind o trasura care sa-l duca pana acolo.

Pe drum a zarit o batrana care mergea pe jos in aceeasi directie.

Totdeauna fiind gata sa sara in ajutorul celorlalti, parintele a invitat-o pe aceasta sa mearga alaturi de el in trasura, dar ea i-a raspuns : " Iti multumesc, fiule, dar sunt saraca " .

Crezand ca batrana se teme sa nu i se ceara bani, parintele i-a spus ca nu trebuie sa plateasca nimic, dar ea i-a raspuns : " Nu de aceea , fiule, am spus ca sunt saraca, ci pentru ca nu am altceva ce sa duc sfantului decat aceasta truda ( mersul pe jos )".

Atunci , dupa cum singur povestea parintele mai tarziu, s-a lovit cu palma peste frunte si a exclamat: '' Ei, Iustine, Iustine, ai ajuns profesor de teologie, dar evlavia acestei batrane inca nu o ai".

Apoi a platit indata vizitiului, trimitandu-l inapoi cu trasura, iar el si-a continuat drumul pe jos , impreuna cu batrana.

" Odata parintele calatorea cu trenul , impreuna cu cateva maici din manastirea sa. La o statie a urcat un ofiter cu niste sodati si le-a poruncit:

- Coborati din vagon, aici este rezervat pentru soldati!

-Nu coboram. Si noi suntem armata , si noi am luptat, a raspuns parintele.

-Dar, tovarase...- a amenintat ofiterul

- Eu nu sunt trovarasul tau, nu s-a lasat parintele.

-Ce-ai spus?

- Ce-ai auzit.

Ofiterul insa nu voia sa se arate violent de fata cu calugaritele. Pana la urma s-a asezat si au inceput sa discute. Parintele Iustin spunea:

-Sarbii ortodocsi sunt adevaratii sarbi.

-Nu, tovarase, eu sunt sarb, dar nu sunt ortodox, a replicat ofiterul.

-Atunci prin ce esti sarb?

-M-am nascut pe pamant sarbesc.

-Si boii se nasc pe pamantul sarbesc si nu sunt sarbi, i-a raspuns parintele, lasndu-l pe ofiter fara replica.

Asadar prin felul sau de a fi, fara compromisuri, sincer si direct, parintele starnea adesea mania puternicilor vremii.

De mai multe ori acestia au hotarat uciderea parintelui , dar n-au putut sa o in -faptuiasca.

Maica Glicheria, care a urmat la staretie dupa maica Sara, isi aminteste ca la un moment dat un barbat i-a marturisit ca a fost trimis de trei ori inainte de 1960 ca sa il lichideze pe parintele Iustin, dar de fiecare data cand intra in biserica pentru aceasta, el intepenea, nemaiputand sa faca nimic.

In el erau consemnate printre altele celebrele cuvinte :

" Sunt trei caderi principale in istoria neamului omenesc: cea a lui Adam, cea a lui Iuda si cea a papei..."

"Sinceritatea este limba adevarului; dogma despre infailibilitatea papala din veacul al XIX-lea nu este altceva decat renasterea idolatriei si a politeismului...."

Nu incerca niciodata sa se impuna in fata celorlalti si era foarte delicat fata de fiecare persoana cu care se intalnea. Ii placea sa spuna si sa dea pilda personala pentru aceasta, ca de fiecare om trebuie sa te apropii " cu pasi de porumbel", cu multa atentie si grija, pentru a nu rani, a nu umili si a nu dispretui pe nimeni.

Dar era cautat si se intalnea fata catre fata si cu alti mari parinti ai Ortodoxiei, cum a fost parintele Cleopa din Romania, care l-a vizitat la Celie in 1977 si i-a cerut sfatul atunci cand a vrut sa ramana in Athos, iar avva Iustin l-a indrumat sa se intoarca in tara sa pentru a fi de folos poporului insetat de Dumnezeu.

In ziua praznicului Buneivestiri, a fost chemat la sanul Tatalui Ceresc tot la aceeasi sarbatore , la 25 martie 1979, tocmai cand implinea varsta de 85 de ani.

".....a sfatuit pe fii lui duhovnicesti cum sa-si continue viata ,spunandu-le sa dea totul pentru Hristos, iar pe Hristos sa nu-L dea pentru nimic in lume.

"Prin abisuri infricosatoare si prin prapastii grozave trece iubirea mea spre tine, cerule albastru; spre tine omule bun; spre tine , dumbrava inflorita;spre tine, floare mirositoare; spre tine ,Preabunule si Preagingasule!

Prin nenumarate morti strabate iubirea mea spre tine, o , dulcea mea Nemurire!

De aceea tristetea este tovarasul meu de drum nedespartit.

Orice grosolanie este cu desavarsire moarte pntru mine. Cele mai mari grosolanii le-am indurat in aceasta lume de al fiinta care se numeste om.

O, cateodata el este moarte pentru toate bucuriile mele! Ochii mei ,priviti dincolo de el si deasupra lui spre Cel Preabun si Preagingas! Bunatatea si gingasia, acestea sunt viata pentru mine, acestea-nemurire, acestea vesnicie. Fara bunatate si gingasie viata este iad.

Simtind bunatatea Preabunului si Preagingasului, eu sunt cu totul in rai."

Pentru rugaciunile , Sfantului Iustin, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,miluieste si ne mantuieste pe noi pacatosii! Amin

Mucenicia Sfintei Familii Imperiale

,,Dupa abdicarea Tarului in martie 1917, familia imperiala a fost arestata si dusa in Siberia.

Din ordinul lui Lenin, in noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, Tarul Nikolai al II-lea Romanov, Tarina Aleksandra Feodorovna, cele patru fiice ale lor si tareviciul Aleksei au fost impuscati in subsolul casei Ipatiev din Ecaterinburg, unde erau tinuti prizonieri.

Calomniata si defaimata pe nedrept nu de putine ori, familia suverana a ramas in amintirea celor ce au cunoscut-o indeaproape ca ,, o familie sfanta, nobila, indelung rabdadoare si patimitoare,,.

In procesul intentat Tarului sub acuzatia de ,,inalta tradare,,, acuzatie ce nu a putut fi cu nimc dovedita, unul dintre membrii comitetului a intrebat de ce nu a fost publicata corespondenta familiei.

Avocatul apararii a raspuns ca daca aceasta corespondenta ar fi fost publicata, oamenii i-ar fi venerat pe tari ca pe niste sfinti.

,, Probabil ca pentru mantuirea Rusiei este necesara o jertfa rascumparatoare. Eu voi fi acea jertfa. Faca-se voia Domnului!,,, a spus tarul in timpul surghiunului sau ce ducea la moarte.

Tarina nota in jurnal, tot in acele zile : ,, Cand esti ocarat,binecuvinteaza. Cand esti progonit, patimeste. Cand esti defaimat, mangaie. Cand esti chinuit, bucura-te. Aceasta este calea noastra. Cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui!,,

Intre 1917-1918 au fost asasinati saptesprezece membri ai familiei tariste, ramasa astfel fara urmasi.

Rusia dobandea insa noi mijlocitori in ceata marturisitorilor credintei.

Printesa Elisabeta Feodorovna- cuvioasa si mucenita

Sora mai mare a Tarinei Aleksandra, prin nastere ducesa de Hesse, iar prin casatorie printesa de Rusia, Elisabeta Feodorovna a dus la inceput o viata obisnuita nobilimii de al curtea inperiala.

Dupa uciderea sotului ei marele duce Serghie Alexandrovici, printesa intemeiaza ,, Comunitatea Martei si a Mariei,, o asociatie laica de femei destinata slujirii aproapelui.

In 1910 primeste, impreuna cu alte 30 de surori din comunitate, chipul ingeres al calugariei.

Duce o viata de nevointa aspra, dormind doar cateva ore pe noapte, postind si priveghind, neobosind sa aline suferinte straine, sa ingrijeasca ranile bolnavilor, sa stea la capatul muribanzilor, sa citeasca Psaltirea pentru cei adormiti.

In 1918 bolsevicii o iau de la manastire si o duc la Ekaterinburg, apoi la Alopaievsk, impreuna cu alti sase membri ai familiei imperiale.

Pe 18 iulie prizonierii sunt legati la ochi si aruncati de vii intr-o mina parasita, in care ucigasii au azvarlit apoi grenade si proiectile.

Un taran a auzit din put , cantari de rugaciune, ultima Vecernie a maicii Elisabeta.

Anuntati soldatii Armatei imperilae au sosit in graba, dar n-au mai gasit inauntru decat trupurile neinsufletite.

Nota :

Text extras din cartea ,, Fericiti cei prigoniti,,

Sfantul Varsanufie

Din inavataturile Sfantului Staret de la Optina

,,Obisnuiti-va cu gandul ca sunteti osanditi la chinurile iadului si ca va puteti izbavi doar cu mila lui Dumnezeu.

Cu cat traiesti mai mult in manastire cu atat mai mult te convingi de faptul ca Domnul ia aminte doar la cel smerit si bland. Mandria este o insusire diavoleasca.

Totul este binevenit chiar si pocainta pentru cele mai mici pacate, pe care multi nici nu le socotesc pacate, insa trebuie sa va ingrijiti mai ales de ceea ce este mai important.

Daca este smerenie atunci este totul. Daca nu este smerenie, nu este nimic, chiar daca omul ar savarsii minuni.

Fericiti cei curati cu inima! Cel smerit nu poate sa nu fie curat cu inima. Dar aceasta va vedea pe Dumnezeu.

Avva Dorothei ne invata sa luam aminte la noi insine, sa ne urmarim viata noastra, pentru a vedea daca am sporit.

Sporirea , in esenta, se gaseste in smerenie. Prorocul David a spus asa pentru ca adevarata smerenie nu exista fara truda. ,, Vezi smerenia mea si esteneala mea, si lasa toate pacatele mele,, /Ps. 24:18

Sfantul Macarie cel Mare spune ca fiecare om, chiar si cel sfant, are ceva mandrie intr-insul. Iata cat de adanca este in noi aceasta infectie! Doar ingerii nu sant mandrii, ei sunt curati, asemenea si oamenii care trec de aici la cer.

Mustrarea de sine este o inaltare nevazuta, spune Sfantul Ioan Scararul. La fel cum omul nu observa cand creste si ajunge dintr-un copilas un adult, asa si cresterea duhovniceasca este imperceptibila pentru dansul.

Aceasta crestere duhovniceasca nevazuta a omului se realizeaza prin mustrarea de sine.

Trebuie sa te mustri pe sine pentru neputintele tale si sa te smeresti, ca sa nu cazi in deznadejde si slabiciune.

Cum sa ne mustram? Foarte simplu. Constiinta incepe sa vorbeasca si te va mustra daca vei lua seama la tine insuti. Va ramane doar sa fiti de acord cu glasul constiintei voastre, daca ati facut ceva rau sau ati gandit ceva rau, adresandu-va smeriti lui Dumnezeu cu rugamintea de a fi iertati.

Cand ne mustram pe sine ne umplem de putere duhovniceasca.

Ce este mustrarea de sine? Smerenia.

Sa te socotesti pe tine insuti vinovat, paactos aceasta este smerenia. Dar ce este smerenia?

Vesmantul Dumnezeirii, dupa cuvantul Sfantului Ioan Scararul.

Sa nu primesti cugetele de slava desarta inseamna sa nu le dai atentie. Slava desarta intarindu-se se preschimaba in mandrie.

Staretul Anatolie, s-a imbolnavit cand a auzit despre vedenia Parintelui Ioan de Kronstadt, ca in timpul Sfintei Liturghii, impreuna cu parintele Anatolie slujeau doi ingeri. El a postit si s-a rugat ca Domnul sa-i stearga din minte acest gand. De ce?

Se temea de infumurare. Se temea de gandul care-i zicea : Iata cine sunt eu! Daca ar fi primit acest gand, desigur totul s-ar fi naruit.

Toti oamenii sunt neputinciosi, toti au patimi . Trebuie sa iertam.....

Niciodata nu trebuie sa osandesti pe cineva, indeosebi dupa chipul din afara sau dupa purtare. Este o patima incredibila, si este greu sa te lupti cu dansa.

Temeti-va de indoiala.

Diavolul care-l stapaneste pe omul ce s-a increzut in parerile lui poate sa-i arate ceea ce nu exista, spre a-l arunca in indoiala.

Cand diavolul va va arata neajunsurile si neputintele altora si va va imboldi spre osandire, atunci sa va spuneti in sine : ,, Sant mai rau decat toti. Sunt vrednic de chinurile vesnice. Doamne miluieste-ma!,,

Chiar daca veti zice aceste cuvinte fara simtire, cu toate acestea trebuie sa le spuneti.

Sa va descoperiti gandurile , mai ales cele care va nelinistesc vreme indelungata.

Intelegerea duhovniceasca este un dar dumnezeiesc. Si mintea omului este un dar dumnezeiesc, dar intelegerea este cel mai inalt dar si nu se da deodata. Un om poate fi inteligent, dar, in acelasi timp, sa nu aiba darul intelegerii....

Unii oameni sunt trupesti; ei traiesc doar pentru pantec, pentru desfranare.

Alti oameni sant sufletesti ; ei sunt mai sus decat cei trupesti. Mai sunt si oameni duhovnicesti.

Cercetati-va pe sine in fiecare seara si pocaiti-va de pacatele savarsite.

Cercetarea vietii duce la cunoasterea neputintelor si la pocainta, iar pocainta duce la neincetata cugatare la moarte si Dumnezeu.

Cel ce vorbeste in desert nu poate vietui cu grija si atentie, imprastiindu-se tot timpul.

Din tacere se naste linistea, iar din liniste rugaciunea. Cum s-ar putea ruga cel imprastiat?

Ia aminte la tine insuti .

Vietuirea cu grija si atenta inlesneste rugaciunea si apropie de Dumnezeu. S-a spus : ,,Luati aminte la sine insiva,,/ Lc. 21:34

Teama de lume, de viata mireneasca este frica mantuitoare.

Nu trebuie sa ne suparam pe oamenii care ne aduc necazuri, deoarece ei sunt cei mai buni binefacatori ai nostri,care ne arata neputintele pe care nici macar nu banuiam ca le avem. Pastrati constiinza propriei pacatosenii.

Ea este foarte pretioasa inaintea lui Dumnezeu.

Nu te poti mantui fara nadejde.

Cineva spunea: ,, Am citit Psaltirea, dar nu am inteles nimic. Cred ca ar fi cu mult mai bine pentru mine sa asez aceasta carte in raft,,. Dar Staretul i-a spus...: ,, Nu, nu trebuie.

De ce?Nu inteleg nimic din ea!

,,Tu nu intelegi dar dracii inteleg, nu pot rabda si fug,,.

Pacatul de moarte este acel pacat pentru care omul nu se pocaieste. Se numeste moarte pentru ca din pricina lui sufletul moare si merge in iad, dupa moartea trupeasca.

Poti invia sufletul doar prin pocainta.

Femeia nu poate trai fara credinta. Dupa o vreme de necredinta, se intoarce din nou la Dumnezeu.In caz contrar ea incepe repede sa decada.

Cu barbatul e altceva. El poate trai fara credinta. Se impietreste cu desavarsire, devine un stalp de sare si traieste asa impietrit.

In sfanat Scriptura intalnim cuvantul ,,ostroave,,. ,,Ostroavele(...) intru bratul meu vor nadajdui.,,Isa. 15:5 /

Cum pot sa nedajduiasca otroavele? Prin cuvantul ,,ostroave,, se inteleg manastirile. Textul arata ca la venirea lui Antihrist doar in manastiri se va mai pastra credinta.

Intotdeauna si in toate este o inlantuire de situatii, dar scopul acestei inlantuiri ramane necunoscut...Observa evenimentele vietii dumitale.

In toate exista un inteles profund. Acum sant neintelese, dar mai tarziu multe ti se vor descoperi.

Intreaga noastra viata se randuieste dupa un oarecare tainic plan, pe care nu il observam si nici nu il intelegem. Cred ca traim atat de nepasator si pacatuim deoarece nu intelegem sensul launtric al evenimentelor din viata noastra. Sa nu credeti ca dumneata ai ajuns aici intamplator.

Nu ....Nimic nu este intamplator in viata noastra. Chiar si cele ce ni se par a fi niste fleacuri au intelesul lor..Nu putem patrunde cu puterile noastre intelesul launtric al acestor evenimente. Acesta este un dar de Sus.

Cand omul incepe sa vada ceea ce mai inainte nu observa, ceea ce nici altii nu obsrva-acesta este inceputul curatii mintii.

Faptele noastre bune, adica savarsirea poruncilor evanghelice, sunt necesare doar ca marturie a dragostei noastre fata de Domnul.

Fara dragoste de Domnul, fericirea este cu neputinta si raiul este de neatins.Cele mai noi inventii ce se arata cu scopul de a aduce un folos, in cele din urma se dovedesc a fi mai mult daunatoare decat folositoare...Vom ajunge sa traim vremuri infricosatoare, dar harul lui Dumnezeu ne va ocroti.

Intreaga lume se afla sub inraurirea unei puteri care stapaneste mintea, voia si toate puterile sufletesti ale omului.

Este o putere straina, o putere malefica. Izvorul ei este diavolul, iar oamenii rai sunt doar niste unelte prin care el lucreaza. Acesta este Antihristul care vine in lume.

Acestia ii sant inaintemergatorii. Despre acest lucru vorbeste Apostolul : ,, Si pentru aceea va trimite lor Dumnezeu lucrarea inselaciunii, pentru ca sa creada ei minciunii, ca sa se judece toti cari n-au crezut adevarului, ci au binevoit intru nedreptate,, / Thes.2:10-11.

Ceva intunecat vine in lume...Omul ramane parca fara aparare....

Intr-atat este stapanit de aceasta forta malefica, incat nu mai este constient de ceeea ce face.

Antihristul vine pe fata in lume.

De, aici din manastire, se vad mai bine urzelile diavolului. Aici ochii se deschid, dar acolo, in lume oamenii nu inteleg nimic.

Este curios faptul ca oamenii necredinciosi, materialistii, nu pot merge mai departe de materia vazuta, tagaduind existenta ingerilor, a dracilor si chiar a lui Dumnezeu, insa cand vorbesc despre chinurile vesnice nici decat nu pot admite ceva material, ceva simtit. Aceasta contradictie au observat-o multi oameni de mare renume.

Dar iarasi va spun, nu aveti de ce sa va temeti, va va apara harul lui dumnezeu.

Credinta se transmite ereditar.

Trebuie sa stim, asadar, mai inainte de toate, ca Domnul Insusi ne inavata caile Sale, dar nu-i invata pe toti, ci doar pe cei blanzi , pe cei ce se smeresc.

Vrajmasul uraste atunci cand cineva are fata de altcineva sentimente sincere si dragoste in Hristos. El se straduieste sa semene vrajba si dezbinare, ca un urator de bine. Va spun vrajmasul nu va lasa in pace aceste legaturi ale noastre, sincere si simple,ca ale tatalui fata de fiu.

Tot omul trebuie sa indure o perioada de ispite si de lupta. Orice om care se naste duhovniceste spre o viata noua incearca durere, pana ce iese la largime. Cine nu a incercat in lume aceste dureri,, ca ale celeia ce naste,, atunci trebuie sa le incerce in manastire. Aceste dureri constau in lupta vu patimile.

Rostul necazurilor poate diferi. Ele se trimit ori pentru taierea raului, ori pentru inteleptire, ori pentru mai multa slava in viata viitoare, ori ca pedeapsa pentru pacatele savarsite mai inante.

Toti poarta crucea lor. Si dumneata iti porti cruciulita....

Necazurile puternice sunt intotdeauna semnul harului lui Dumnezeu.

Trebuie doar sa rabdam.

Sa nadajduiti doar in Dumnezeu, si niciodata in oameni. Atunci tot raul va cadea de la voi precum o creanga taiata.

Cu cat traiesti mai aspru si mai atent cu tinem insuti, cu atat vrajmasul se ridica mai puternic impotriva ta. Mai ales in ajunul praznicelor se straduieste sa-ti pregateasca ceva. Trebuie sa te astepti la orice, trebuie sa fi gata de orice...Dar Domnul este milostiv. Cu prilejul sarbatorilor se fac daruri.

Cand va aflati intr-o stare buna sufleteasca, sa asteptati furtuna. Asa se intampla aproape intotdeauna. Orice lucru bun este anticipat sau urmat de o ispita.

Cand se inmultesc necazurile, trebuie sa-ti spui : Vrednic sant cu adevarat de toate aceste neacazuri!

Am observat ca in cursul vietii ca problemele nedeslusite si situatiile neintelese s-au lamurit de la sine, uneori mai repede, uneori mai incet, iar uneori peste cativa ani.

Fiti ,, prunc,, intotdeauna. Dar numai in nerautate, nu si cu mintea.

Intarirea cu duhul inseamna jertfelnicie.

Sa ne intarim in jertfa fata de Domnul Iisus Hristos, in jertfa fata de toate, orice ar fi , intru socotirea a toate ca ,, pagube,, de dragul lui Hristos. Acesta este un mestesug foarte greu al vietii duhovnicesti..

Trebuie sa imiti lucrarile Sfantului al carui nume il porti.

Mintea este o putere de sine miscatoare , dar depinde de noi ce stare de orientare ii dam.

Asa si mintea ea prelucreaza totul, dar trebuie sa-i dam ce-i bun.,,