“
Evanghelie “ e un cuvant grecesc. Pe limba noastra, el inseamna “ veste buna “.Veste
buna ! Cum sa intelegem asta ? Sa zicem ca undeva,departe, in strainatate,
intr-un loc rece, neprimitor, se chinuie un om care va e drag.Nu stiti nimic de
el. A disparut cu desavarsire. Unde s-o fi afland ? Ce este cu el ? Traieste ?
E sanatos ? Poate a saracit, duce lipsa de toate cele si-l inconajoara straini,
oameni reci si nepasatori. Nu stiti nimic , si va doare inima, tanjeste de
dorul lui. Ati vrea sa stiti macar daca mai traieste, dar nu stie nimeni, nu va
spune nimeni …Ce amar ! Doamne, trimite veste !Si uite ca intr-o buna zi va
bate cineva la usa. Cine sa fie ? Postasul ! A adus o scrisoare ! De la cine ?
Dumnezeule mare… Nu cumva ?... Ba da ! Pe dosul plicului vedeti scrisul
cunoscut si drag. Vesti de la el ! Ce scrie ? Desfaceti in graba plicul si
cititi cu sufletul la gura. Slava Domnului ! Totul este bine : e viu, e
sanatos, are de toate, se pregateste sa vina in tara…Inima vi se umple de
bucurie recunoscatoare. Doamne ! Ce milostiv esti ! Nu ne-ai uitat, nu ne-ai
parasit, nu ai lepadat rugaciunea sarmanului ! Cum sa-Ti multumesc, Ziditorule
? Asa simte omul in urma unei vesti bune lumesti- dar fata de Evanghelie
aceastea sunt lucruri slabe.
Si atunci, de ce se numeste Evanghelia Evanghelie
? Ce fel de veste buna este ea ? Ea este veste venita pe pamantul pacatos din
lumea de dincolo, veste de la Dumnezeu pentru omul suferind, care se chinuia in
pacat, veste ca el poate sa renasca pentru o viata noua, curata, veste despre
luminata fericire si bucurie din viitor, veste ca totul este pregatit deja in
scopul acesta, ca Domnul L-a dat pentru noi pe Fiul Sau. Omul astepta aceasta
veste de atata vreme, cu atata dor, cu atata patima !
Ascultati : o sa va
povestesc putin despre felul cum traiau oamenii in asteptarea Mantuitorului,
cum se chinuiau si asteptau cu incordare o veste care sa le arate o cale noua,
luminata, si iesirea din mlastina murdara a viciului si a patimii in care se
tavaleau. Atunci veti intelege de ca au intampinat aceasta veste cu o asemenea
bucurie extatica, de ce au numit-o “ veste buna” si de ce pentru om nu a fost
si nici nu putea sa fie o alta veste mai buna si mai plina de bucurie decat
Evanghelia.
Inaintea vremii cand trebuia sa vina Mantuitorul, intreaga lume
gemea in chingile de fier ale Imperiului Roman. Toate tarile din jurul Marii
Mediterane, care alcatuiau pe atunci lumea europeana civilizata, fusesera
cucerite de legiunile Romei. Era epoca de inflorire a puterii romane, epoca lui
August .Roma crestea si se imbogatea. Toate tarile ii trimiteau daruri- fie ca
tribut, fie ca marfuri de negot, Se adunau acolo comori nenumarate.Nu degeaba
ii placea lui August sa spuna ca dintr-o Roma de piatra a facut o Roma de
marmura. Clasele superioarae ale societatii- patricienii si cavalerii- se
imbogateau incredibil. Ce-I drept , din asta poporul nu prea avea de castigat,
si sub poleiala de aur a pompei imperile se ascundeau mult amar, multa saracie
si suferinte. Oricat ar fi de ciudat, nici clasele bogate nu se simteau insa
fericite. Bogatia nu le scapa de depresie, de melancolie si cateodata de
deznadejde.Dimpotriva, contribuia la ele, dand nastere saturarii de viata. Sa
vedem cum traiau bogatii de atunci.
O vila luxoasa, din marmura laba…Porticuri
rafinate…Intre coloanele suple sunt stataui ale impartilor si zeilor, din
marmura alba de Carrara, lucrate de mesterii cei mai buni. Podelele din mozaic
sunt impodobite cu ornamente complicate din pietre colorate, care au costat o
multime de bani. Aproape de mijlocul curtii mari centrale, unde se primau
oaspetii ( asa-numitul atriu ), se afla un bazin patrat plin cu apa cristalina,
unde se scaldau pestisorii aurii, Menirea lui este de a raspandi o racoare
placuta atunci cand aerul este incins de arsita zilei sudice.Peretii sunt
acoperiti in parte cu poleiala din aur, in parte cu fresce, in parte cu
ornamente complicate. In camerele aurite; intregul interior poarta pecetea
bogatiei si gustului rafinat. In acareturi sunt o multime de sclavi bine
instruiti, intotdeauna gata sa implineasca voia stapanului. Din toate
amanuntele se simte ca huzurul, lenevia
si placerea si-au facut un cuib trainic. Amfitrionul – un cavaler roman cu
barbie dubla , cu nas acvilin, barbierit cu grija – se pregateste pentru
ospatul de seara. In casa lui ospetele se tin aproape zilnic. Uriasa avere
agonisita din arende ii ingaduie sa cheltuiasca sume colosale in acest scop.
Acum el este ocupat in biblioteca sa personala : trebuie sa alega un poem
pentru a-I delecta pe oaspeti. Alene, cu maini puhave, impodobite de inele
grele din aur cu pietre scumpe , el cerceteaza rand pe rand cutiile cu suluri
scumpe din pergament violet si purpuriu, pe care sunt copiate cu litere de aur
ultimile noutati ale poeziei romane. Isi strange buzele cu dezgust : nu-i place
nimic din toate aceastea. Toate sunt atat de banale, s-a saturat de ele !
In
camera mare de alaturi se agita o ceata intreaga de sclavi de toate culorile :
suebi cu pielea alba si ochi albastri, persani si arabi oachesi, negrii…Ei
pregatesc mesele si paturile pentru oaspeti. Acestia sunt putini la numar :
prieteni alesi, treizeci la numar- dar cu atat mai mult totul trebuie pregatit
cat mai bine pentru a-I ospeti…Ospatul este in toi. In jurul meselor lungi, pe
paturi acoperite cu stofe scumpe si covoare din Damasc, stau intinsi oaspetii
in tunici usoare,cu cununi de flori de trandafir si de portocal. Mesele sunt
acoperite cu mancaruri si pocale cu vin de pret.Suntem deja dupa al treizeci si
cincilea fel.
Tocmai au fost luate de pe masa resturile mistretului fript , si
sclavii mititei- baieti fermecatori, cu par buclat, in tunici stavezii, roz si
albastre – aduc vase picatate, pline cu apa de trandafiri, ca sa-si spele
oaspetii mainile.In sala se aud discutii insufletite. Oaspetii sunt deja “ cu
chef “ ochii le stralucesc, s-au inrosit la fata, iar sclavii vanjosi tot aduc
amfore uriase cu vinuri scumpe din Frigia si Falern, umpland pocalele golite.In
profida serii fierbinti de afara, acolo este racoare: In colturi tasnesc mici
arteziene si susura paraiase de apa parfumata, umpland aerul de miros placut.
De undeva de sus, ca niste fulgi mari de zapada, cad incet petale de trandafir
si de iasomie, acoperind totul cu un covor aromat. Din departare se aude o
muzica melancolica: flautul geme, harpa murmura in cadente cristaline, lauta
glasuieste gales. Oaspetilor li se serveste al treizeci si saselea fel : limbi
de privighetoare prajite in sos oriental condimenatat – o mancare ce costa
necrezut de mult. Era un fel de cult al pantecelui si la imbuibarii.
Mancau cu
o solemitate atenta, dupa toate regulile gastronomiei, ca si cum ar fi savarsit
un ritual sacru : mancau fara graba, nesfarsit de alene, pentru a-si prelungi
placerea – iar cand stomacul era plin si nu mai incapea nimic in el, luau
vomitive ca sa-l goleasca si sa o ia de la capat . In sala de ospete apare poetul de casa al
amfitrionului- unul dintre nenumaratii lingai. Acompaniat de lauta, el declama
versuri de pruductie proprie. Ii urmeaza mimii si dansatorii. Incepe un dans
bahic, salbatic si sensual. Amfitrionul ramane insa la fel de posomorat. Pe
fata lui se citeste vadit plictisul. S-a saturat pana in gat de toate ! Ar vrea
sa vada ceva nou, indeajuns de puternic pentru nervii tociti. Inevitabila
plictiseala se lasa ca un nor de mlastina, plin de miasma inabusitoare. Viata
acesta de sat inceta sa mai fie viata. Unul dintre bogatii de frunte ai vremii
aceleia – insusi imparatul Tiberiu – este , poate, exemplul cel mai trist al
acestui plictis saturat de placeri. El se afla in resedinta sa din insula
Capri, intr-o vila minunat din marmura; in jur clipocesc valurile azurii ale
golfului Napoli ; minunata, stralucitoarea natura sudica ii zambeste si ii
vorbeste despre fericire si despre bucuria vietii, iar el scrie senatului : “
Mor zi de zi…si nu stiu pentru ce traiesc . “
Asa traia aristocratia romana, trandava, imbuibata, lipsita de bucuria
vietii ,nesatisfacuta de bogatia si nici de puterea sa. Poporul – mai bine zis
clasa orasaneasca, gloata care umplea strazile Romei- cu greu se putea simti
fericit. Ce-I drept, si pentru el viata putea sa para uneori sarbatoare. Raurile
de aur ale bogatiei si luxului care curgeau in Roma din toate partile ajungeau,
chiar daca intr-o masura mica, si la plebea romana, Uneori, in zilele festive
si de sarbatoare familiile, si inaltii functionari imparteau daruri insemnate.
Adeseori se practica impartirea gratuita de grane.
Pentru gloata erau
organizate in circuri si teatre grandioase spectacole gratuite. Toate acestea
creau conditiile unei vieti usoare, de trandavie, si atrageau din provincie
mase de pierde-vara. Putin cate putin, la Roma si in celelalte orase mari s-au
adunat multimi uriase de oameni trandavi, agitate, lenesi,obisnuiti sa traiasca
pe socoteala statului, a caror singura dorinta statornica era : “ Paine si circ
!” Aruncand acestei gloatae pomeni din bogatiile lor colosale, imparatul si aristocratia
romana dadeau dovada in privinta ei de dispret fatis si de o cruzime barbara.
Uneori, la circ, unde precumpaneau spectacolele sangeroase ale luptelor de
gladiatori si sfasierii criminalilor de catre fiare salbatice, se intampla ca
toate victimile menite fiarelor sa fie sfasiate, iar setea de sange a fiarelor
si a privitorilor sa nu fie inca saturate. Atunci, imparatul poruncea sa fie
aruncati in arena cateva zeci de privitori din plebea care umplea amfiteatrul –
iar porunca era indeplinita in hohotele si aplauzele rasunatoare ale
aristocratilor.
Odata, in ajunul curselor de cai, la care trebuia sa ia parte
magnificul armasar de rasa al unuia dintre senatori, o uriasa multime gura-
casca inconjurase staulul vestitului armasar ca sa il admire. Pentru a alunga
multimea de curiosi, care strica odihna nobilului animal, senatorul le-a
poruncit sclavilor sa arunce asupra lor
cateva cosuri mari pline cu serpi veninosi.
Aceste mici exemple arata cat de
nesigura si de putin atragatoare era viata cetatenilor din aceasta clasa , cu
toate ca putea parea usoara si fara griji. Daca vom cobori si mai jos pe scara
sociala si vom ajunge la clasa sclavilor, aici vom gasi doar o viata de
suferinte necontenite si fara urma de bucurie. Sclavul nici macar nu era
socotit om, ci simplu instrument, obiect, bun al stapanului. Aceasta avea tot
dreptul sa-si schilodesca sclavul or sa-l omoare : pentru aceasta nu dadea
socoteala nimanui, asa cum nu dadea socoteala pentru o lopata rupta ori pentru
un ulcior spart.
Viata sclavilor era groaznica. Daca am putea sa ne plimbam
seara pe strazile Romei din vremea aceea, probabil ca am auzi suspine amarnice,
plansete si lovituri surde venind din beciurile caselor bogate, unde erau
tinuti sclavii – acolo avea loc obisnuita pedepsire de seara a aceastora pentru
greselelie din timpul zilei.Pentru o vina cat de mica erau batuti cu bice sau
lanturi pana la pierderea cunostintei. Li se strangea grumazul in butuci si
erau lasati asa zile intregi. Li se ferecau piciorele in obezi.
Odata, in timp
ce imparatul August se afla in casa lui Mecena, un bogat de renume din vremea
aceea, un scalv a spart din gresela o vaza scumpa. Mecena a poruncit sa fie
aruncat de viu intr-un bazit cu murene , care l-au sfasiat.
Noaptea, sclavii
erau legati doi cate doi de un lant care era prins de un belciug incastrat in
zid, iar ziua ii astepta o munca nesfarsita, istovitoare care ii indobitocea,
sub biciul supraveghetorului, aproape fara odihna. Daca, ajungand la disperare,
se razvrateau impotriva stapanului, erau rastigniti- pedeapsa cea mai
chinuitoare si rusinoasa. Atunci cand sclavul imbatranea sau devenea
neputincios si nu mai putea sa munceasca,era dus pe o insulita nelocuita din
mijlocul Tibrului, unde era aruncat , ca un hoit, in voia soartei.
Asadar
pentru toate clasele societatii romane viata era grea, lipsita de bucurie,
apasatoare : sila de viata, plictiseala, dezamagirea rodeau clasele de sus;
lipsa de drepturi, asuprirea si suferintele chinuiau clasele de jos. Nu aveau
unde sa mai caute bucurie, liniste, mangaiere. Religia pagana nu ii dadea nici
o usurare omului. In ea nu exista puterea harica tainica, singura in stare sa
linisteasca, sa imbarbateze si sa
intareasca inima suferinda si duhul chinuit.(…)
Nici filosofia pagana nu-l
putea multumi pe om, fiindca ea invata doar despre fericirea pamantesca si nu
elibera duhul zbuciumat de lanturile lumii ai ale materiei.(…) Era de asteptat
ca indrumari spre o cale noua si mijloace de renastere a vietii sa se gaseasca
in sanul poporului evreu, singurul popor care pastrase religia adevarata si
conceptii elevate despre Dumnezeu si viata, dar iudaismul insusi trecea
printr-o criza grava.
Cu greu se pot intalni in istoria poporului evreu pagini
de decadere religioasa si morala mai intunecate decat in perioada ce a premers aratarii
Mantuitorului Hristos. Iata un sir de extrase din cartea Prorocului Isaia, care
descriu trista stare religios-morala a poporului israelit din vremea aceea,
nerecunostiinta si tradarea lui fata de Dumnezeu, necredinta lui, desfraul lui,
cruzimea si nedreptatea lui strigatoare la cer. “ Asculta , cerule, si ia
aminte , pamantule, ca Domnul graieste : Hranit-am feciori si i-am crescut, dar
ei s-au razvratit impotriva Mea. Boul isi cunoaste stapanul si asinul ieslea
domnului sau, dar Israel nu Ma cunoaste; poporul Meu nu Ma pricepe. Vai tie,
neam pacatos, popor impovarat de nedreptate, soi rau, fii ai pieirii ! Ei au
parasit pe Domnul, tagaduit-au pe Sfantul lui Israel, intorsu-I-au spatele
(Marcu 1,2-4 ). Cum a ajuns ca o desfranata cetatea cea credincioasa si plina
de nedreptate ? Dreptatea locuia in ea, iar acum este plina de ucigasi…Mai –
marii tai sunt razvratiti si partasi la hotii; toti iubesc darurile si umbla
dupa rasplata. Ei nu judeca orfanul, iar pricina vaduvei nu ajunge la ei “ (
Marcu 1,21,23 )(…)
Asadar , si aici, in mijlocul poporului ales de Dumnezeu ,
intalnim aceeasi priveliste a intunericului si a descompunerii morale .Peste
tot , raul se ingrosa. In aceasta atmosfera de imoralitate si violenta, de
fatarnicie si de inselaciune, de necredinta si superstitie, de desfaru si de
goana dupa placere, era greu sa se mai respire. Lumea inrobita de politica
Romei,injosita si adusa la deznadejde de religiile mincinoase, intreband in
zadar filosofia despre taina vieti si a virtutii, se afla la marginea
mormantului. Insusi iudaismul , care-si tradase menirea, isi dadea suflarea cea
de pe urma.
Niciodata nu fusese in istoria omenirii un moment mai critic.Se
simtea ca omenirea ajunsese intr-o fundatura si ca fara ajutorul din afara al
Cuiva Mare si Puternic nu putea sa iasa de acolo – si iata ca intre cei mai
buni oameni din vremea aceea devine tot mai staruitoare si incordata asteptarea
aparitiei unui Mare Proroc, care sa arate omenirii cai noi si sa scape lumea de
pierire si descompunere.
In iudaim, aceasta asteptare exista de mult timp,
fiind hranita de prezicerile prorocilor, dar si in afara iudaismului, in cei
mai buni oameni si societatii pagane, se simt sentimentul si dorinta patimasa a
venirii Mantuitorului si Izbavitorului lumii, Intreaga lume se afla intr-o
stare de incordare, si tocmai in aceasta clipa mare si solemna Se naste Domnul
Iisus Hristos si le propovaduieste oamenilor Evanghelia Sa- aceasta Descoperire
a cailor celor noi, e renasterii si a vietii adevarate.
Aceasta Descoperire a
fost vestea din Cer, care i-a scos pe oameni din fundatura pacatului si
deznadejdii si pe care o astepta cu atata dor omenirea.Iata de ce a fost numita
veste buna, astfel spus Evanghelie. Dar si acum , cand au trecut atatea veacuri
de la aparitia Evangheliei, ea nu si-a pierdut insemnatatea si ramane. La fel
ca inainte, vestea cea buna ce ne vorbeste despre viata inalta , curata,
sfanta; la fel ca inainte, ca un far intr-o nopate intunecata si furtunoasa, ne
arata singura cale fara gres catre Dumnezeu si catre vesnica fericire.(…)"
Nota :
Fragment preluat din cartea “ Evanghelia pentru omel modern- vol I “ autor Sfantul Vasile al Kinesmei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu