Maica Domnului, mijlocitoarea noastra si ajutor grabnic

"Maica Domnului este Maica Domnului, Maica Mantuitorului Hristos.
O mama este foarte sensibila fata de copilul sau. Orice i se intampla copilului, mama este foarte usor si repede miscata. Daca este intr-o cumpana grea fiul ei, chiar de s-a purtat mai rau pana atunci, ea degraba se ingrijoreaza si nu stie cum sa-l ajute mai repede sa scape din acel impas; mama pamanteasca.(...)
Mama Mantuitorului Hristos este o mare exceptie. Fiind pe cruce, i-a dat Maicii Sale aceasta ascultare: "Femeie, iata fiul tau"! Prin aceasta incredintare de catre Mantuitorul in cel mai greu moment al Sau, cand era rastignit, Maica Domnului devine Maica noastra, a pamantenilor.
Ea se roaga cu adevarat, si impreuna cu Sfantul Ioan Botezatorul sunt mari mijlocitori inaintea lui Dumnezeu, acesti doi martori ai Mantuitorului avand multa trecere inaintea Lui.
Cand ne adresam Maicii Domnului neavand curajul sa vorbim cu Domnul Hristos din cauza faptelor noastre de rusine, ea mijloceste pentru noi:" Doamne, eu care Te-am purtat in bratele mele, care Te-am crescut in viata Ta pamanteasca, Te rog ajuta-ma in rugaciunea mea si ajuta acestuia care se roaga mie" ! In Acatistul Acoperamantului Maicii Domnului este acest loc, intr-un icos, unde Maica Domnului se roaga Mantuitorului spunand : "Imparate ceresc, primeste pe tot omul ce se roaga Tie si cheama numele meu intru ajutor..."!
Cu adevarat , rugaciunea Maicii Domnului este primita de Fiul sau, caci El este Dumnezeu, plin de dragoste.
Sa va spun o mica istorioara, din inchisoare. Cuiva care a fost inchis si a stat de douazeci de ani in temnita, unui tanar imbatranit acolo, intr-o ancheta extraordinar de grea, i s-a terminat rabdarea. Atunci si-a pus in gand sa gaseasca un mijloc prin care sa-si curme viata. Dar cugetand el aceasta, si-a adus aminte ca, afara cand era, bunica ii spunea sa se roage Maicii Domnului la vreme de necaz mare.
Spunea el : "Catre Mantuitorul n-aveam curaj sa ma rog, din cauza greselilor mele, dar catre Maica Domnului, care a fost si ea pamanteana ca si noi , m-am rugat "; scurt, o rugaciune la disperare : " Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile si presiunile care mi se fac aici. Ajuta-ma! "
Rugandu-se in ceula, peste cateva clipe a vazut intrand prin usa inalta, o faptura in alb cu un prunc in brate : "M-ai chemat, am sa te ajut. Fii in pace" , si a plecat mai departe. Dupa aceea, pe tanar l-au chemat la ancheta si l-au mutat in alt loc, undeva la Polul Nord, insa toata perioada de inchisoare pe care a mai facut-o a fost foarte linistit in sufletul lui desi suferintele din afara erau destul de grele. Maica Domnului l-a ajutat neintarziat dupa rugaciunea sa.
Aceasta intamplare o stiu de la cel care a patit-o; el mi-a spus-o. In inchisoare nu se minte, spune fiecare ce are curat in inima lui.
Asa poate fi Maica Domnului grabnic ajutatoare, insa rugaciunea sa fie cu tot dorul, cu toata fiinta, cu toata puterea si increderea, la disperare facuta. Uneori rugaciunea se implineste atunci, nu trebuie timp si rugaciuni prea lungi.
E nevoie de ani lungi ca sa ne potolim si sa ne adunam in noi, sa ne putem concentra catre Dumnezeu. Dar in momentele acestea grele ti se raspunde pe loc."

Nota:
Fragment extras din cartea "Parintele Sofian"

Domnul meu si Dumnezeul meu

Nu de foarte mult timp, am cumparat o carte. Este intitulata simplu " Parintele Sofian".

Despre Parintele, spre rusinea mea nu am cercetat prea multe , stiam de dansul dar nu-i ascultasem niciodata cuvantul.
Luand aceasta carte si citind cele spuse din " prinosul inimii " lui, am ramas uimita de cat de intim putea el sa ii infatiseze omului, pe Dumnezeu, Mantuitorul nostru.

Mi-am dat seama, ca aceasta minunata intimitate o avea dansul cu Dumnezeu, facandu-ne prin exemplul vietii lui, a observa cat de frumos se descopera Domnul celor Cel iubesc pe El.

Undeva, prin multimea paginilor, se lasa gasit Domnul, printr-o cutremuratoare scrisoare de demult al unui crestin catre cezarul Tiberiu, iar acum in zilele noastre prin cuvantul Parintelui Sofian. Acest pasaj a emotionat adanc inima mea si am ales a-l transcrie aici pe blog spre folosinta sufleteasca a tuturor fratilor si surorilor mele.

--------------------------------------------------------

"Am sa va citesc un text, nu prea lung, al unui oarecare Lentulus. Acest Lentulus i-a scris lui Tiberiu care era cezarul, pe vremea cand a fost rastignit Iisus. Tiberiu- care l-a condamnat pe Pilat pentru ce a facut acolo, ca nu a judecat bine, l-a chemat la el si i-a dat o sentinta destul de grea- a vrut sa stie cum arata chipul lui Iisus.

Un oarecare crestin, pe nume Lentulus, i-a facut o scrisoare in care ii arata cum aparea chipul lui Iisus asa cum il stia el :

"In acest timp a aparut un barbat care traieste inca si este dotat cu mare putere, numele lui este Iisus Hristos. Ucenicii Lui Il numesc Fiul lui Dumnezeu, ceilalti Il numesc drept un puternic proroc. El cheama mortii la viata, El vindeca bolnavii de orice slabiciuni si necazuri.

Barbatul acesta este inalt si proportionat, fizionomia Lui este serioasa si plina de virtute asa incat la prima vedere o poti iubi si totodata respecta.

Parul Lui are culoarea graului copt si pana la urechi este neted si fara luciu, dar de la urechi si pana la umar straluceste si este buclat, de la umeri in jos se desparte in doua, dupa uzul nazareninenilor.

Fruntea este curata si armonioasa, fata imaculata, adica linistita, curata si de o anumita roseata, expresia nobila si delicata. Nasul si gura Lui, fara cusur, barba este bogata, de culoarea parului si in furculita " despartita in doua, cum sunt toate icoanele lui Iisus.

" Ochii ii sunt vineti si foarte lucitori. Este plin de autoritate la mustrari si dezaprobari, iar cuvantul Lui este placut si convingator la invatare si incurajare.

Fata Lui are o deosebita demnitate si ceva placut. Nimeni nu L-a vazut razand, dar L-au vazut adeseori plangand. La infatisare este zvelt. Are maini albe si lungi, brate frumoase. E serios si ales in vorbirile Sale si crutator la vorbe.

Dupa infatisare e cel mai frumos dintre fiii oamenilor"

Asa incheie Lentulus scrisoare sa.

Frati crestini, dupa acest model este facut chipul Mantuitorului Hristos si Il putem recunoaste in orice grup apare El.

(...)Acestui Chip ne inchinam cu evlavie si pe acest Dumnezeu al parintilor nostri Il rugam sa ne ocroteasca". Amin

Mahrama lui Avgar

"Era aproape de Patimile Domnului. Mantuitorul vorbea undeva in apropiere de Ierusalim si, la un moment dat, a aparut in apropiere un trimis al regelui Avgar de la Edessa. Edessa este un oras in apropierea Eufratului, in Irakul de astazi, Mesopotamia de altadata. Regele Avgar...era un rege peste o cetate, un oras mai mic decat Bucurestiul de vreo sapte ori, care avea un conducator care se numea rege, regele Avgar.

Asemenea regisorierau foarte multi in antichitate. Si acesta auzise de la contemporanii sai ca este in Tara sfanta in Palestina, un mare facator de minuni caruia lumea ii spune proroc, altii ii spun Fiul lui Dumnezeu, insa face niste minuni si vorbeste cum n-a vorbit nimeni pana la El. Dar a mai auzit ca acest om minunat este foarte urat de contemporanii Sai, si atunci Ii scrie o scrisoare si o trimite catre Iisus Hristos printr-un demnitar al lui. Anania se chema acel trimis. Si ii recomanda asa: " Daca refuza sa vina la noi, cum as dori eu, sa vina in cetatea Edessa, atunci sa-I pictezi chipul, sa vad macar cum arata". Anania era si pictor.

Si s-a apropiat acest Anania de locul unde predica Iisus. Era mai departe; Iisus intotdeauna era inconjurat de foarte multa multime, de popor. N-a putut ajunge la Iisus, dar la distanta si-a intins sasiul lui si uneltele de lucru si a inceput sa deseneze chipul lui Iisus. Insa...dupa ce desena asa cum vedea, se uita din nou la Iisus sa vada alte elemente de desen si cand se uita, diparea orice urma de desen.

A facut asa de multe ori, a transpirat bietul om, a vazut ca nu mai poate copia acest chip minunat si spaima i-a fost grozava cand Iisus, care stia ce se intampla, i-a facut semn, chemadu-l la El. Tremurand, si-a strans bagajul si s-a apropiat de Iisus. I-a dat intai scrisoarea de la Avgar, stapanul sau, in care Il ruga sa vina la el in Edesssa, spunand intre altele: " Cetatea mea este mica, dar ne va incapea pe amandoi, adica sa fii si Tu cu mine". Si Iisus ii raspunde tot in scris : " Eu sunt venit catre acest popor, dar dupa Invierea si Inaltarea Mea la cer va veni un uncenic al Meu care va raspunde regelui Avgar la toate nevoile lui". Anania ia scrisoarea aceasta, o pune in bagajul lui. Si ca sa-l multumeasca pe deplin pe acest Anania, pictorul si demnitarul lui Avgar, Iisus, intr-un ulcior Se spala cu putina apa rece( ca acolo e cald intotdeauna) si cere o basma, o panza si o aplica pe fata ca sa Se stearga si i-o da. Cand se uita- era chipul lui Iisus !

Se imprimase chipul Lui sfant pe aceasta sfanta mahrama. Se cheama " mahrama lui Avgar". Despre aceasta mahrama, iata ce ne spune un mare invatat al Bisericii, Sfantul Ioan Damaschinul, prin veaxcul al VIII-lea. Acest sfant Ioan era un om de mare sfintenie, un om cult si foarte bine informat. El aminteste de aceasta mahrama intr-un tratat despre sfintele icoane, aparand sfintele icoane in momentul cand, la Constantinopol, Leon Isaurul a inceput o lupta prosteasca impotriva icoanelor. Sfantul Ioan Damaschin spune asa : " A venit la noi cuvant din batrani ca Avgar, regele Edessei, auzind de Domnul, s-a aprins de dragoste dumnezeiasca si a trimis soli, cerandu-I sa-l viziteze. Iar daca ar refuza sa faca acesat, a poruncit unui pictor sa faca chipul Lui. Lucru acesta stiindu-l Cel care cunoaste toate si pe toate, aluat o bucata de panza si lipind-o de fata Sa, s-a imprimiat acel chip care se pastreaza pana azi".

Acest chip, impreuna cu scrisoarea catre regele Avgar, a fost dus la Edessa de Anania si i-a spus , binenteles, cum arata acest dumnezeiesc barbat. Regele care era bolnav de o calcifiere- adica i se sfaramau oasele, se descompuneau- s-a uitat la acest chip al Mantuitorului. Odata a simtit o cutremurare in corpul lui si s-a intarit ! Era si lepros acest Avgar si i-au cazut si bubele albe, de lepra. I-a mai armas in frunte o buba mica alba care i-a disparut mai tarziu. Regele Avgar, pentru acest raspuns asa de generos i-a multumit lui Dumnezeu in gandul lui.Insa Domnul S-a tinut de fagaduinta promisa prin Anania si dupa putina vreme-nici un an nu a trecut- a aparut acolo, la Edessa, un apostol al Domnului, Iuda, insa nu Iuda care L-a vandut , alt Iuda, Iuda Tadeul, trimis de apostoli ca sa implineasca fagaduinta Mnatuitorului. Acest Iuda Tadeul s-a dus la Edessa, a avut toata regiunea Mesopotaniei ca s-o evanghelizeze. S-a dus la rege, l-a invat credinta crestina si l-a botezat. Cand l-a botezat in apa botezului a cazut si ultima buba alba de lepra de pe fruntea lui Avgar.

Toata cetatea a fost botezata si toti au devenit crestini. In cinstea acestui eveniment, regele a poruncit ca aceasta icoana pe panza, facatoare de minuni, sa fie intinsa pe o bucata de scandura si pusa intr-o firida deasupra portii de intrare in Edessa. Era o firida acolo au pus-o si cetatenii, cand intrau si ieseau din cetate, se inchinau, cinsteau aceasta icoana care avea puteri, simteau ei ca are putere in ea. Si a ramas aceasta icoana a chipului nefacut de mana al Mantuitorului in firida, deasupra portii cetatii Edessa, de pe la anul 35 pana la anul 544. Inchipuiti-va, jumatate de mileniu!

A ramas acolo si toata lumea o cinstea in chip deosebit. S-a intamplat insa un lucru intre timp, un lucru tare neplacut : un stranepot al regelui Avgar s-a intors la paganatate, impotriva crestinismului, si a inceput o persecutie in Edessa, incat toti cei care erau crestini trebuia sa fie arestati si ucisi. Decretul acesta a fost cunoscut putin mai inainte, de cu seara. Fara indoiala, primul atac trebuia sa fie impotriva acestei icoane care era pusa deasupra portii cetatii. Si atunci impreuna cu un preot, numit Eulavie, au urcat noaptea colo, au pus o candela aprinsa in fata acestei icoane si o caramida mare, cat firida de mare au tencuit-o si au varuit.A doua zi dimineata, cand au inceput soldatii sa caute pe crestini si mai ales icoana ca s-o sfasie, s-o inlature de acolo icoana nu se mai vedea. Si ei erau tot de caolo, numai ca erau niste besmetici si stiind ca facut multe minuni, au crezut ca a zburat icoana, nu mia este acolo.Si nu s-au mai legat de acel loc unde era ascunsa icoana.

Persecutiile au urmat cursul lor, ca dupa aceea, pe la anul 544, s-a intamplat un asediu asupra cetatii Edessei. Cosroe un rege al persilor, din Iranul de astazi, a sediat cetatea...Asedierea se facea asa cum stiti: le taia legaaturile cu hrana, mancarea si apa- si apa acolo era foarte scumpa. Si atunci ...bietii oameni...mureau. Si trebuia sa se predea. Ori se predau ori mureau. Si cineva din cetate ,episcopul cetatii, a vaut o vedenie. Si i s-a spus :" Dcaca vreti sa scapati de aceasta impresurare- erau impresurati- este deasupra portii un loc unde este ascunsa o icoana a Domnului, Mantuitorul Hristos. Scoateti-o de acolo, rugati-va ei si cu ea inconjurati zidurile cetatii si veti scapa". Asa au facut bietii oameni. Noaptea, pe ascuns, au urcat acolo, au dat tencuiala la o parte, au scos caramida care era deasupra si, spre uimirea lor candela inca ardea...Iar chipul de pe mahrama adica icoana care era in fundul acestei firide, se imprimase pe caramida.

Ei, bucurosi, iau amandoua aceste obiecte sfinte, si chipul de pe mahrama si chipul de pe caramida, fac o procesiune pe zidurile cetatii, cantand in cinstea Mantuitorului si Maicii Sfinte. A intrat o panica in armata impresuratoare, si s-a risipit, si a ramas cetatea salvata! Acest eveniment s-a auzit pana departe, s-a auzit si la cetatea de scaun, la Bizant si atunci imparatii bizantini nu stiau ce sa faca sa obtina aceasta icoana miraculoasa pentru ei, pentru ca si ei, bizantinii din Constantinopol, erau adeseori impresurati.

Si a ramas aceasta icoana in mare cinste la Bizant pana in vremea cruciatilor( caci a fost dusa din Edessa cu mare alai la Constantinopol).

Cei care urmarim aceste lucruri, stim ca caesta icoana se afla la Roma, in biserica Sfantului Silvestru.Deci aceasta icoana este primul portret al Mantuitorului.

Nota:

Text extras din cartea " Parintele Sofian"

In amintirea Parintelui Cleopa

Ultimul cuvant al Parintelui Cleopa catre obstea Manastirii Sihastria

1 Martie 1998

" In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh

Prea Cuvioase Parinte Staret, Prea Cuviosi Parinti si frati, asa cum va vad eu aici, dragul mamei, asa, pe toti, sa va vad la Rai, la bucuriile fara margini ale Raiului, caci toti sunteti in slujba Mantuitorului si a Maicii Domnului, si fiecare, saracul, face ascultare in directia lui, unde este pus.

Tare imi este drag cand va vad!

Dar pe multi nu va cunosc. Eu vin rar pe aici. Am atata lume pe capul meu acolo si sunt bolnav. Dar mai cunosc din ei, care vin la manastire si care sunt mai vechi....Eu doresc ca toti, toti sa mergeti la bucuria cea vesnica si nici unul Doamne fereste, la munci.

Dragii mei parinti si frati, sa stiti ca Biserica este mama noastra spirituala. Ea ne-a nascut pe noi la botez prin apa si prin duh. Ati auzit ce spune Sfantul Apostol Pavel : ati luat darul punerii de fii in baia nasterii de-a doua si a innoirii Duhului Sfant.

De atunci suntem toti fii dupa dar ai lui Dumnezeu, de cand ne-am botezat in numele Preasfintei Treimi.

De aceea va rog din toata inima sa iubiti Biserica, mama! Sa va fie draga Biserica si cat puteti , ziua si noaptea sa mergeti la Biserica. Care sunt mai batrani si nu pot saracii, sa stea mai putin. Care sunt tineri pot sa stea mai mult, pentru ca pravila Bisericii imbogateste memoria fiecaruia si darul Preasfantului Duh vine asupra aceluia care asculta cu evlavie sfintele slujbe ale Bisericii.

Dragii mei, eu pacatosul si nevrednicul sunt batran- 86 de ani, sase operatii, mana dreapta mi-e rupta, am stat in ghips 32 de zile, maine-poimaine imi veti canta Vesnica pomenire!

Ce sa mai astept ? Psalmul 89 spune clar : Anii lor sunt saptezeci de ani, iar daca vor fi in putere optzeci de ani. Iar la stihul unusprezece spune asa : Ce este mai mult decat acestia, asteneala si durere! Eu am intrat in anii durerii. Am imbatranit, optzeci si sase de ani implinesc acum , pe zece aprilie.

Dragii mei parinti, va rog din toata inima, care aveti dragoste si puteti, sa nu ma uitati la rugaciune. Sa ma pomeniti!

Eu am dragoste cand va vad pe toti in slujba Mantuitorului si a Maicii Domnului.

Asa sa va vad la Rai, dragul mamei, pe toti ! Toti sunteti in slujba Mantuitorului si a Maicii Domnului.

Manastirea noastra este o manastire cu randuiala canonica: nu se manaca carne, spovedania este la vreme, slujbele merg dupa randuiala Sfantului Sava...

Cand am venit eu aici am gasit paisprezece parinti, incaltati cu opinci, cu barbile pana la genunchi, cu metanii de lemn la mana...M-a adus fratele meu Vasile.

Cand am venit aicea aveam cincisprezece ani jumate, nu stiam...

Si cand am vazut la masa calugarii toti, si staretul, batranul, citea cuvant de folos in capul mesei, de la Sfantul Teodor Studitul, eu am intrebat pe fratele: Aici este praznic? Ca eu am stat la Cozancea, si acolo era viata de sine : fiecare cu masa lui, cu casa lui. Mai frate, a zis el, nu este praznic! Aici este viata de obste. Asa stau la masa calugarii, cu totii totdeauna! Batranul le citea cuvant...El slujea Liturghia si se hranea numai cu Sfanta Impartasanie, aproape douazeci de ani. Numai sambata si Duminica gusta asa, oleaca, de prin castroane. Stiu, pentru ca eu eram bucatar. Dumnezeu sa-l odihneasca, saracul !

Tare a mai fost cu frica de Dumnezeu si tare a mai fost cu credinta ! M-a calugarit in anul 1937, in postul Sfintei Marii. Imi aduc aminte.

Era un parinte, Nicolae Gradinaru, cu barba mare, poate l-ati apucat unii. El a zis cand m-a dus in fata altarului : " Prea Cuvioase parinte, sa-i punem numele Cleopa, ca nu avem nici un Cleopa aici!" Si batranul a pus mana pe foarfece si Cleopa mi-a zis. Asa a fost scris !

Dumnezeu sa-i odihneasca! Am pomelnicul acasa, al tuturor celor care au murit aici ; am si episcopi si patriarhi, cati sunt. Cat mai am o scanteie de viata ii pomenesc in fiecare zi !

Dar va rog, dragul mamei, pe toti, sa nu ma uitati in sfintele voastre rugaciuni ! Si asa cum va vad aici sa va vad in Rai, bucuria cea vesnica, fara margini!

Mila Preasfintei Treimi si acoperamantul rugaciunilor Preasfintei Maicii lui Dumnezeu si ale tuturor sfintilor sa fie cu voi, cu toti, dragii mei, si pe toti sa va duca la Rai. Amin "

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu pentru rugaciunile, Sfantului Parintelui nostru Cleopa, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi pacatosii ! Amin

Din invatatura Parintelui Epifanie Teodoropulos

Importanta cuvantului "iarta-ma"

"Intr-o dimineata , dupa Sfanta Liturghie, Staretul se afla in biroul sau si discuta.

La un moment dat s-a adaugat celor de fata si un fiu duhovnicesc al sau, cu fiica sa de patru ani. Staretul a observat indata ca cea mica era manioasa si a cerut sa afle pricina. Deoarece aceea nu raspunse, a inceput tatal ei sa explice ca putin mai inainte lovise pe unchiul ei in timp ce glumea cu ea. In ciuda recomandarilor ce i s-au facut si a iertarii unchiului ei, ea nu ceruse iertare.

Atunci Staretul ii lasa pe toti in birou, o ia pe fetita de mana si merge in camera alaturata. De acolo telefoneaza unchiului ei, ii explica pricina telefonului si spune fetitei :

- Hai , copilul meu cel bun, cere iertare de la unchiul tau.

Cea mica insa tinea gura stransa.

- Un cuvintel este, spune-l, copilul meu cel bun. Iata, eu maine iti voi lua un dar. Spune acest cuvant scurt.

Cea mica rezista cu tacere indaratnica. Atunci Staretul a spus ca pentru sine : Vezi cum se teme diavolul de cuvantul acesta, chiar si cand il spune un copil mic ! Vezi cum alegat-o si n-o lasa !

Incercarea continua de mai bine de jumate de ora. La sfarsit, Staretul spune fetitei cu un ton mustrator:

- Asculta, copilul meu, daca nu ceri iertare nu vei avea ajutorul lui Dumnezeu si te vei imbolnavi. Ai auzit? Te vei inbolnavi !

Copila a inceput sa sopteasca printre dinti " iertati ". Staretul insista:

- Mai tare, copilul meu, mai tare sa auda si diavolul si sa fuga departe!

Copila spune din nou putin mai tare. Atunci Staretul o saruta, ii da bani si o duce in birou, unde lasase pe vizitatori sa astepte.

- Dati-i toti cate o suta de drahme deoarece astazi s-a luptat cu diavolul si l-a biruit! "

Rugaciune catre Cuviosul Amfilohie

"O, Preacuvioase Parinte Amfilohie. Tu, fiind luminat de cunostiinta slavei Dumnezeiesti, in faptele credintei intarit prin puterea lui Dumnezeu, iar nu prin intelepciunea cea omeneasca, avand nadejde in singurul Dumnezeu, nu in zadar te-ai trudit in lumea aceasta vicleana si desfranata, si ai dobandit aici roada duhului : dragoste, bucurie, pace, viata indelungata, infranare si prin acestea ai dobandit aici adevaratul har al lui Dumnezeu, dar si harul credintei, al dragostei celei jertfelnice, care poate toate, toate le rabda, toate le crede, nu cauta ale sale, ci cauta folosul celuilalt si nu se sfarseste niciodata, trece mai presus de ceruri si se salasluieste in locasurile Dadatorului de dragoste, ale Insusi Preainaltului Dumnezeu.

Pe Acela, tu, asemenea apostolilor L-ai proslavit si L-ai marturisit fara frica prin minunile tamaduirilor si ale dragostei fata de straini, si te-ai aratat pastor bun, punandu-ti sufletul pentru oi , fiind lumina turmei tale, mantuind oile cuvantatoare cele ratacite , care s-au aruncat in robia stricaciunii, aratandu-le locas al harului, i-ai innoit duhovniceste, intarindu-i in neputintele lor, slobozindu-i de pacatele de moarte si aducandu-i la cunostinta Adevarului, care este insusi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Cel care S-a rastignit cu trupul pentru pacatele amenilor, deschinzand prin aceasta intrarea in Imparatia Cerurilor, unde petreci cu toti dreptii si mucenicii acum cantand preacinstitul nume al Preasfintei Treimi si Ii aduci lauda si multumire Preacuratei Fecioare Maria impreuna cu Arhanghelii si cu Ingerii si cu toti sfintii.

Te rugam pe tine, Maritule Ales al Domnului, fii noua mijlocitor si rugator tare inaintea Domnului pentru mantuirea noastra, a pacatosilor, de vazutii si nevazutii vrajmasi, de navalirea altor neamuri asupra noastra si de razboiul cel dintre noi, ca intariti fiind prin rugaciunile tale cele atotputernice inaintea lui Dumnezeu, sa putem cu tarie sa luptam impotriva dusmanilor mantuirii noastre si asa urmandu-te pe tine sa ne aratam biruitori asupra vrajmasilor, care lupta pentru a darama puterea credintei celei adevarate a Sfintei Ortodoxii, pe care tu ai inaltat-o cu glas tare toata viata ta, si pentru aceasta te-ai aratat incununat de Dumnezeu cu cununa negraita, stralucind acum in Imparatia Cerurilor inaintea Tronului Imparatului Celui Atottiitor, Caruia i se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, impreuna cu Tatal si cu Duhul in vecii vecilor. Amin! "

Stii tu oare, fiule?

"De ce se inchid norii cand campiile sant insetate de ploaie, si se deschid atunci cand campiile nu vor ploaie? Din pricina rautatii oamenilor, firea s-a turburat si si-a lepadat randuiala.

Stii tu oare, fiule, de ce tarinile rodesc slab primavara, iar vara dau recolta proasta? Pentru ca si fiicele oamenilor isi urasc rodul pantecelor lor si il ucid in plina crestere.

Stii tu oare, fiule, de ce izvoarele seaca si roadele pamantului nu mai au gustul de odinioara? Din pricina pacatelor oamenilor, prin care a intrat neputinta in toata firea.

Stii tu oare, fiule de ce neamul biruitor rabda infrangeri din pricina neintelegerii din launtru si din pricina vrajbei, si mananca painea amarita de lacrimi si uraciune? Deoarece i-a biruit pe varsatorii de sange din jurul sau, dar nu i-a biruit pe cei din launtru.

Stii tu oare, fiule, de ce maica nu isi poate indestula fiii? Pentru ca, alaptandu-i , nu le canta cantecul dragostei, ci cantecul urii fata de vecini.

Stii tu oare, fiule, de ce oamenii s-au uratit si au pierdut frumusetea strabunilor? Din pricina ca au lepadat chipul lui Dumnezeu, care din launtru, din suflet, daruieste frumusete fetei si au pus pomezi pamantesti.

Stii tu oare, fiule, de ce s-au inmultit bolile si infricosatele molime? Pentru ca oamenii au inceput sa creada ca sanatatea este furata de la natura si nu daruita de Dumnezeu. Iar ceea ce a rapit cu sila, cu indoita sila trebuie aparat.

Stii tu oare, fiule, de ce oamenii se lupta pentru pamant si nu se rusineaza de asemnarea lor cu cartitele? Pentru ca pamnatul le creste prin inima, iar ochii vad doar ceea ce creste in inima.

Si pentru ca, fiul meu, pacatul prea mult ii slabeste in lupta pentru ceruri.

Nu plange, fiule, in curand Domnul va veni si va indrepta toate."

------------

Sfantul Nicolae Velimirovici

Maica Domnului sprijinitoarea noastra

" Era vara anului 1947. Arhimandritul Cleopa pleca la Bucuresti sa aduca obiecte bisericesti pentrul noul paraclis. Ajungand in capitala, parintii de la Patriarhie l-au invitat la o intalnire duhovniceasca in casa profesorului universitar Alexandru Mironescu, unde erau deja adunati numerosi preoti, profesori si credinciosi.

Intre ei erau si Arhimnadritii Benedict Ghius, Dosoftei Morariu, Gherontie Ghenoiu, Parintele Profesor Dumitru Staniloae si multi alti intelectuali. Se puneau intrebari si se dadeau raspunsuri duhovnicesti.

In acel moment a intrat in sala si Parintele Cleopa. Invitatii s-au sculat in picioare si, cerand binecuvantare, asteptau ca parintele sa le vorbeasca cuvant de folos.

Fiind rugat , Parintele Cleopa a inceput sa le spuna un cuvant de la Sfintii Parinti despre cinstirea Maicii Domnului.

In timp ce vorbea el, deodata s-a savarsit o minune! Icoana mare a Maicii Domnului din perete, pe care era inchipuit si Proorocul David, a inceput sa se clatine tare timp de cateva minute si sa scoata un sunet ca de harpa. Parintii si credinciosii adunati in sala, fiind cuprinsi de emotie, nu stiau ce minune sa fie aceasta.

Unii plangeau, altii isi faceau cruce, altii se inchinau la icoana Maicii Domnului, iar altii se rugau cu lacrimi , fiind cuprinsi de uimire.

Dintre toti, Arhimandritul Benedict Ghius a fost cel mai mult miscat, repetand mereu : " Maica Domnului....Maica Domnului....O minune!...O minune!"

Dupa cateva minute, icoana s-a oprit pe loc, pendulul batea normal si toti cuprinsi de emotie, se rugau la Maica Domnului sa aiba mila de tara si de poporul roman.

Aceasta minune a Maicii Domnului cu Pruncul in brate a intarit mult in credinta pe toti cei ce erau de fata, mangaindu-le sufletul.

Dupa ce Parintele Cleopa si-a incheiat cuvnatul, au cantat cu totii axionul Maicii Domnului si s-au retras fiecare cu gandul la minunea savarsita. Cei mai multi au considerat ca prin aceasta minune Maica Domnului a binevoit sa arate un semn de imbarbatare si de mangaiere pentru binecredinciosii crestini, intr-un moment in care urmau sa vina grele incercari peste tara noastra."

--------------------------------------

Nota:

Fragment extras din cartea "Viata si nevointele Parintelui Cleopa" scrisa de Arhimnadrit Ioanichie Balan

Pastile

"Si tot norodul ce venise impreuna la privelistea aceea, vazand cele ce se facusera, se intorceau batandu-si piepturile" (Luca 23,48)"

Ce priveliste sa fi fost aceea care ii adusese pe privitori in cea mai desavarsita nedumerire? Ce priveliste sa fi fost aceea care pecetluise cu tacerea gurile privitorilor si le cutremurase, totodata , sufletele? Ei venisera ca sa-si indestuleze pofta de iscodire, si au pleact batandu-si piepturile si ducand cu sine o infricosatoare nedumerire...

Ce priveliste sa fi fost aceea?

La acea priveliste priveau nu numai oamenii : priveau la ea cu spaima si cu cea mai adanca evlavie toti ingerii lui Dumnezeu; lucrurile ceresti nu le mai atrageau luarea- aminte; privirile lor erau atrase, tintuite de privelistea care se arata pe pamant. Soarele a vazut ceea ce nu mai vazuse pana atunci si , neputand suferi, si-a ascuns arzele cum isi ascunde ochii omul in fata unei privelisti pe care nu o poate indura: el s-a invesmantat in intuneric adanc, aratand prin acest intuneric intristarea amara, precum moartea.

Pamantul s-a clatinat si s-a cutremurat sub intamplarea savarsita pe el. Templul Vechiului Legamant si-a sfasiat mareata catapeteasma cum nu isi cruta omul hainele cele mai de pret in fata celor mai mari nenorociri.

Si tot norodul ce venise impreuna la privelistea aceea, vazand cele ce se facusera, se intorceau batandu-si piepturile...

Ce priveliste sa fi fost aceea?

A fost o priveliste pe care noi o contemplam acum in pomenire, in slujba care se savarseste, in sfantul Epitaf care sta inaintea ochilor nostri.

Privelistea a fost Fiul lui Dumnezeu, pogorat din ceruri, inomenit pentru mantuirea oamenilor, batjocorit, omorat de oameni.

Ce simtamant, daca nu cel al groazei, trebuie sa cuprinda inima pe de-a-ntregul in fata privelistii acesteia? Ce alta stare decat starea de nedumerire desavarsita trebuie sa cuprinda mintea?

Ce cuvant poate fi rostit inaintea privelistii acesteia? Oare nu va ingheta orice cuvant omenesc pe buze mai inainte de a fi rostit.

Si tot norodul ce venise impreuna la privelistea aceea, vazand cele ce se facusera, se intorceau batandu-si piepturile.

Se intorceau batandu-si piepturile, se intorceau cu nedumerire si groaza cei care venisera sa se uite la Mantuitorul atarnat pe lemnul crucii asemenea unui rod parguit si rosu- venisera sa se uite cu gand iscoditor, din parere de sine ingamfata si mincinoasa.

Credinta tacea in ei.

A strigat catre ei soarele ce s-a intunecat, a strigat pamantul ce s-a cutremurat, au strigat pietrele ce cu sunet s-au crapat si s-au ridicat de pe mormintele celor inviati dintr-o data prin moartea Mantuitorului. Se intorceau cuprinsi de groaza iscoditoare in desert: nu de groaza uciderii de Dumnezeu savarsite, ci de groaza cumplitei priviri si inspaimantatorului g;as al firii nesimtitoare ce se cutremurase, aratandu-si cunoasterea de Dumnezeu inaintea oamenilor, ce nu Il cunoscusera.

Se intorceau batandu-si piepturile de frica pentru sine, pentru trupul si sangele lor, de dragul placerii carora fusese varsat sangele, sfasiat trupul Dumnezeu-Omului.

In vreme ce iudeii, care se odihneau pe Lege( Romani 2,17), care se faleau cu stiinta cuprinzatoare si neratacita a Legii, care se nedumereau privind la intamplarea prezisa de Lege si de Proroci, privind Jertfa Cea de buna voie, ai carei jertfitori fusesera fara sa inteleaga, in vreme ce iudeii, zic, erau nedumeriti si se intorceau tulburati de teama si de intunecata presimtire a propriei nenorocii, statea inaintea crucii si a Jertfei un pagan sutas- statea acolo neclintit.

El nu putea sa plece, fiindca era capetenia strajii ce pazea Jertfa: i s-a dat aceasta fericita putinta fiindca in inima lui se ascundea o credinta ce pentru Stiutorul inimilor era vadita.

Cand firea si-a vestit marturisirea lui Dumnezeu printr-o marturisire aratata, in fata a tot poporul. Cu adevarat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acela, a grait despre el pribeagul omorat ce atarna in fata sa, recunoscand in El pe Dumnezeu ( Matei 27,54).

Iudeii, care se mandreau cu cunoasterea slovei Legii si cu dreptatea lor cea la aratare, de forma, erau nedumeriti inaintea Fiului Omului si Fiului lui Dumnezeu rastignit pe cruce.

Pe de o parte ii speriau semnele- cutemurul, sfasierea catapeteasmei templului, adancul intuneric cazut chiar la amiaza; pe de alta, ii orbeau si ii impiedicau cugetarea trupeasca si amagirea de sine trupeasca, care si-l inchipuiau pe Mesia in stralucirea slavei pamantesti, ca imparat plin de fala, cuceritor al lumii, in fruntea unei osti numeroase, in mijlocul unei cete de curteni impodobiti.

In acest timp, ostasul pagan L-a marturisit pe pribeagul omorat ca Dumnezeu; L-a marturisit ca Dumnezeu un talhar nelegiuit.

Pogoara-Te de pe cruce! -ii spuneau in batjocura Dumnezeu-Omului orbii arhierei si carturari iudei, nepricepand ce Jertfa atotsfanta, ce Ardere de tot atotsfanta si atotputernica ii adusera lui Dumnezeu- pogoara-Te de pe cruce, ca sa vedem si sa credem ( Marcu 15, 30, 32): in acest timp, talharul cel grosolan si nestiutor L-a recunoscut drept Dumnezeu, suit pe cruce din pricina dreptatii Lui dumnezeiesti , nu din pricina vreunui pacat al Sau.

Cu ochii cei trupesti el vedea un sarman , despuiat, rastignit langa el, supus aceleasi sorti, neajutorat, osandit si de puterea duhovniceasca si de puterea cetateneasca, care fusese si era in continuare sfasiat si chinuit prin toate felurile in care se vadeste ura: cu ochii inimii smerite el L-a vazut pe Dumnezeu.

Puternicii, slavitii, inteleptii, dreptii acestei lumi L-au acoperit pe Dumnezeu cu batjocuri si cu ocari: talharul s-a intors catre El cu rugaciunea rostita la buna vreme si cu deplina izbanda: Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru imparatia Ta (Luca 23,42)

Langa cruce si langa Domnul rastignit statea Pururea Fecioara , Maica lui Dumnzeu. Ca o sabie a strapuns intristarea inima Ei: prezicerea sfantului batran Simeon s-a implinit.

Dar Ea stia ca pe cruce se savarseste rascumpararea neamului omenesc, stia ca Fiul ei, Fiul lui Dumnezeu, a binevoit a Se sui pe cruce si a Se aduce jertfa de impacare pentru omenirea lepadata; stia ca Domnul, dupa savarsirea rascumpararii oamenilor prin moartea Sa, avea sa invie, si impreuna cu Sine avea sa invie omenirea toata.

Stia acestea-si tacea.

Ea tacea inaintea marii intamplari; tacea din pricina durerii covarsitoare: tacea inaintea voii lui Dumnezeu care se savarsea, impotriva hotararilor careia nu se poate ridica nici un glas.

Langa cruce statea ucenicul iubit al Domnului.

El privea spre inaltimea crucii-in negraita dragoste a Jertfei Celei de buna voie contempla Dragostea dumnezeiasca.

Dragostea dumnezeiasca este izvorul teologiei.

Ea este dar al Sfantului Duh, si teologia este dar al Sfantului Duh( Romani 5,5). Ea le-a descoperit Apostolilor intelesul de taina al rascumpararii.

Dragostea lui Hristos ne tine, teologhiseste ucenicul si trimisul lui Hristos, pe noi, cei care socotim acestea: ca de a murit Unul pentru toti, inseamna ca toti au murit( II Cor. 5,14).

Din nesfarsita dragoste pe care o poarta Domnul omenirii si de care este in stare numai Domnul, pe cruce a patimit in Domnul si a murit in Domnul intreaga omenire.

Iar daca intreaga omenire a patimit in El, a si fost indreptatita in El; daca a murit in El, a si primit viata in El.

Moartea Domnului s-a facut izvor al vietii. Dintr-o data a rasunat de pe cruce glasul Domnului rastignit catre Cea Pururea Fecioara: Femeie iata fiul tau; dupa ceea glasul Lui catre ucenicul cel iubit: Iata maica ta ( Ioan 19, 26-27).

Nimicind pe lemnul crucii pacatul pe care stramosii l-au facut cu lemnul din rai (93), nascand omenirea intru viata noua prin moartea sa cea de viata facatoare, Domnul intra in drpturile de Nascator al neamului omenesc si o arata pe Maica Sa dupa omenire drept Maica a ucenicului si a tuturor ucenicilor Sai, a semintiei crestinesti.

Adam cel vechi este inlocuit de Adam cel nou, Eva cazuta de Maria cea fara de prihana. De au murit prin greseala unuia cei multi, a spus Apostolul cu mult mai vartos harul lui Dumnezeu si darul prin harul unui om, Iisus Hristos, intru multi s-a inmultit (Romani 5,15). Prin mijlocirea Domnului nostru Iisus Hristos, au fost revarsate asupra neamului omenesc binefaceri fara numar si negraite: a fost savarsita nu doar rascumpararea oamenilor, ci si infierea lor de catre Dumnezeu.

Dupa ce ne-am luminat prin contemplarea acestei mari intamplari, sa ne intoarcem, iubiti frati, la casele noastre si sa ducem cu noi ganduri adanci, mantuitoare, lovind cu aceste ganduri in inimile noastre.

Am pomenit , am contemplat in chip viu lucrarea Dragostei dumnezeiesti, lucrare mai presus de cuvant, mai presus de intelegere.

La aceasta dragoste au raspuns mucenicii cu siroaiele sangelui lor, pe care l-au varsat ca apa; la aceasta Dragoste au raspuns cuviosii prin omorarea trupului cu patimile si cu poftele ( Galateni 5,24); la aceasta Dragoste au raspuns multi pacatosi cu paraie de lacrimi, cu suspine din inima,cu marturisirea pacatelor lor, si au luat din ea vindecare sufleteasca; la aceasta Dragoste au raspuns multi dintre cei impovarati de necazuri si suferinte, si aceasta Dragoste le-a acoperit necazurile cu mangaierea cea dumnezeiasca.

Sa raspundem si noi la dragostea Domnului nostru catre noi impreuna-simtind cu dragostea Lui prin viata dupa indreptarul atatsfintelor Lui porunci. Acest semn al dragostei il cere El de la noi, si numai pe acesta il primeste de la noi.

De ma iubeste cineva, a zis El, cuvantul Meu va pazi. Cel ce nu Ma iubeste, cuvintele Mele nu le pazeste ( Ioan 14,23-24).

Daca nu vom raspunde la dragostea Domnului catre noi, cu dragoste catre El, sangele Dumnezeu-Omului nu a fost, oare, varsat pentru noi in zadar?

Nu in zadar a fost sfasiat pentru noi atatsfantul Lui Trup ?

Nu in zadar a fost pusa pe jertfelnicul crucii si junghiata Marea Jertfa?

Atotputernica este mijlocirea ei spre mantuirea noastra: atotputernica este si plangerea ei impotriva celor ce o dispretuiesc.

Glasul sangelui dreptului Abel s-a inaltat din pamant la cer si s-a infatisat lui Dumnezeu, invinuind pe cel care varsase acest sange: glasul Marii Jertfe rasuna chiar in mijlocul cerului, pe insasi tronul Dumnezeirii, pe care sade Marea Jertfa. Glasul plangerii Ei este totodata si hotarare dumnezeiasca ce rosteste pedeapsa vesnica asupra vrajmasilor si dispretuitorilor Cuvantului lui Dumnezeu.

Ce folos este intru sangele Meu, cand ma pogor Eu intru stricaciune? (Ps. 29,9), spune Jertfa atotsfanta invinuindui-i pe crestini, care au fost rascumparati de Ea, au primit pretul Ei in sine si impreuna ci sine au aruncat-o in putoarea pacatului.

Aceasta cumplita faradelege este savarsita de orice om care, luand madularele lui Hristos- sufletul si truplu sau, care au fost rascumparate de Hristos si sunt ale lui Hristos- le face madulare ale curviei ( I Cor.6,15) prin impreunarea de multe feluri cu pacatul.

Au nu stiti, spune Apostolul, ca sunteti casa lui Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu locuieste intru voi!

De va strica cineva casa lui Dumnezeu, strica-l-va pe acela Dumnezeu ( Cor. 3, 16-17) .

Amin"

------------------------------------------

Nota:

(93) Pomul cunostintei binelui si raului

Text extras din cartea Predici la Triod si Penticostar , predici rostite de Sfantul Ignatie Briancianinov

Rugaciune la revarsatul zorilor

O frumoasa rugaciune a Parintelui Arhimandrit Sofronie Saharov
--------------------------------------

"Doamne Cel Vesnic si Facatorule a toate
Care in bunatatea Ta cea nepatrunsa m-ai chemat in aceasta viata,
Care ai revarsat peste mine harul Botezului si pecetea Duhului Sfant,
Care ai sadit in mine dorinta de a Te cauta pe Tine, singurul adevaratul Dumnezeu, asculta rugaciunea mea. N-am viata, nici lumina, nici bucurie, nici intelepciune, nici tarie fara numai in Tine, Dumnezeule.
Din pricina faradelegilor mele nu indraznesc sa-mi ridic ochii mei spre Tine. Dar Tu ai spus ucenicilor Tai: "Tot ce veti cere in rugaciune cu credinta, veti primi" si " Orice veti cere in numele Meu, voi face voua".
De aceea, indraznind sa te chem:Pazaste-ma de orice prihana a trupului si a duhului.
Invata-ma sa ma rog cum se cuvine. Binecuvinteaza aceasta zi pe care ai dat-o slugii Tale nevrednice. Cu puterea binecuvantarii Tale fa-ma in stare sa graiesc si sa lucrez in toata vremea spre slava Ta cu duh curat, cu smerenie, rabdare,dragoste, blandete, pace, curaj, intelepciune, dandu-mi de-a pururea seama de prezenta Ta.
Doamne Dumnezeule, in necuprinsa Ta bunatate, arata-mi calea voii Tale, si da-mi sa umblu in fata Ta fara de pacat.
Tu Doamne, Tu stii cele de care am nevoie. Cunosti orbirea si nestiinta mea, cunosti neputinta si stricaciunea sufletului meu, dar nici durerea si intristarea mea nu-Ti sunt ascunse Tie.
De aceea asculta rugaciunea mea si prin Duhul Tau Cel Sfant invata-ma calea pe care sa merg; iar atunci cand vointa mea ticaloasa ma va conduce pe alte carari nu ma cruta, Doamne, ci sileste-ma sa ma intorc la Tine.
Prin puterea iubirii Tale, fa-ma sa ma tin cu tarie de ceea ce este bine. Pazeste-ma de tot cuvantul sau fapta care strica sufletul; de orice porniri care nu gasesc buna-placere inaintea Ta si-l ranesc pe semenul meu.
Invata-ma ce trebuie sa spun si cum trebuie sa vorbesc.
Daca e voia Ta sa nu raspund, fa-ma sa tac in duh de pace, sa nu intristez, nici sa-i ranesc pe semenii mei. Aseaza-ma in calea poruncilor Tale si pana la ultima mea suflaren sa nu ma lasi sa ratacesc departe de lumina indreptarilor Tale, ca poruncile Tale sa fie singura lege a fiintei mele pe acest pamant in veci.
Doamne, rogu-Te, ai mila de mine.
Pazeste-ma in intristarea si nenorocirea mea si nu ascunde calea mantuirii de la mine.
In nebunia mea, Dumnezeule, cer de la Tine lucruri multe si mari. Dar imi aduc pururea aminte de rautatea mea, de ticalosia si josnicia mea.
Miluieste-ma!
Nu ma departa de la Fata Ta din pricina nevredniciei mele. Ci sporeste in mine constiinta acestei nevrednicii si da-mi mie, celui mai rau dintre oameni, sa Te iubesc pe Tine asa cum ai poruncit: din toata inima mea si din tot sufletul meu si din tot cugetul meu si cu toata taria mea : din toata fiinta mea.
Da, Doamne, prin Duhul Tau Cel Sfant, invata-ma dreapta judecata si cunostiinta. Da-mi sa cunosc adevarul Tau inainte de a intra in mormant. Tine-ma in viata in aceasta lume ca sa-Ti pot aduce pocainta dupa vrednicie. Nu ma lua la jumatatea zilelor mele , nici cand mintea mea e oarba inca. Cand Iti va bineplacea sa pui capat vietii mele da-mi de veste dinainte ca sa-mi pot pregatii sufletul sa vina inaintea Ta.
Fii cu mine, Doamne, in acel ceas infricosator si da-mi bucuria mantuirii Tale.
Curateste-ma de toate gandurile tainice, de toata rautatea ascunsa in mine; si da-mi raspuns bun la scaunul Tau de judecata.
Doamne, in mare mila Tasi necuprinsa Ta dragoste de oameni, asculta rugaciunea mea!"

Scrisoare catre Iisus Hristos

"Iisuse... Hristoase...sunt un simplu copil,desi am implinit deja 17 ani. Este varsta adolescentei, dar nu vreau si nu ma pot gandi la ea. Imi vine mult prea greu...

Iti scriu cateva randuri. Nu pot fi sigura(2) ca le vei primi. Tu nu ai nici o adresa. Nu stiu unde esti si ,la urma urmelor, nici cine esti Tu. Lumea nu imi spune aproape nimic despre Tine. Nu Te cunoaste si nici nu vrea sa Te cunoasca. Am incercat sa aflu cat mai multe despre Tine, dar nu am reusit aproape nimic. Nici macar Numele Tau nu este rostit de oamenii din jurul meu. Si atunci, Hristoase, cum sa Te gasesc? Unde esti? Cum esti? Cum sa fiu sigura ca existi? Ca ma cunosti, ca ma iubesti ca ai si pentru mine un rost , o picatura de iubire? In jurul meu nu Te vad, in cei de langa mine nu Te simt. Prea multi dintre cei care ma inconjoara sufera de egoism, de prefacatorie, de ura, de lasitate sau impuritate. Ei nu imi spun nimic despre Tine. Nu vor sa Te caute, sa Te simta, sa Te intalneasca. Cand ii intreb sau le vorbesc despre Tine, imi rad ironic in fata si ma privesc cu mila sau pur si simplu cu dispret. Nu au timp si pentru Tine. Poate ca nici nu cred intru Tine. Sunt prea ocupati cu problemele lor, atat de mici , atat de trecatoare si atat de josnice...Si ma doare urmatorul fapt: ei par mereu veseli si pe deplin fericiti. Zambetul apare mereu pe chipurile lor. Poate ca nu stii cat de des ma apasa tristetea, neputinta, singuratatea...Poate as vrea sa fiu ca ei...Dar ma opreste ceva din adancul inimii mele!

Ma simt prea des parasita in mijlocul lor. Ma simt ca o insula de tristete si de durere in mijlocul unui "ocean de fericire". De ce ei pot fi fericiti, iar eu nu? Cine greseste, Hristoase? Ei sau eu?Daca chiar existe de ce nu vii sa-mi dai un raspuns sigur si clar?Cei care nu au habar de Tine,nu stiu decat sa se distreze si sa-si traiasca din plin viata , tineretea lor. Dar cu mine cum ramane?

Parca as avea in suflet un copilas care se uita in jur, si se uita inspre oameni si ii vine sa planga...nu inteleg mult prea des cuvinte sau atitudini...Dar de ce incap lacrimile doar pe chipul meu? De ce doar ochii mei au lacrimi de durere si de suferinta? Chiar numai eu trebuie sa plang? Chiar numai eu nu am dreptul sa fiu fericita? Oare Tu ma opresti sa nu fiu ca ceilalti? Si de ce faci asta? Poate nu inteleg ce astepti de la mine? Poate nu pot discerne voia Ta....

Toti imi cer, ma cheama, aproape ca ma oblig sa fiu asa fiu ca ei...Dar Tu nu spui nimic. Dar absolut nimic...nici un cuvant macar! Si cum voi sti ce vrei de la mine? Ma hranesc cu lacrimi si iarasi cu lacrimi ...nu pot plange in fata prietenelor mele.

Stii bine ca in preajma lor caut sa zambesc si sa par si eu fericita. Iar daca intr-o zi chiar nu reusesc sa ma prefac a fi fericita si tristetea imi apasa intreaga fiinta, ma doare enorm sa vad ca nimeni nu ma intreaba ce am... Oare chiar nu vad si nu inteleg nimic?

Si in aceste nesfarsite zile oare unde esti, Iisuse Hristoase? As da orice sa Te vad macar cateva secunde. Sa am siguranta ca nu lupt in zadar, ca nu sunt nebuna, ca mai are un rost durerea asta a mea! Dar nu Te vad. Nu Te aud. Cum asa putea continua asa?

Iubesc pe Dumnezeu, dar uneori nu pot s-o demonstrez sau nu stiu cum...Incep sa cred ca nu mai exista nici un rost, ca absolut totul este in zadar!

Cine ar putea sa inteleaga toate acestea? Cui sa ma plang?

Lupt cu mine si ma rog Tie. Nimeni nu ma invata cum si ce anume ar trebui sa Iti spun. Ma rog unde si cum apuc. Am ajuns sa ma ascund, sa ma feresc pana si de propria familie. Parintii se bucura daca merg la discoteca, dar nu se bucura sa ma vada rugandu-ma.

Cine are dreptate, Iisuse?

Ei sau eu, un bulgare de huma ce incearca sa fie si sa faca ceea ce prea multi nu mai sunt si nu mai fac?

Si ma asez pe furis in genunchi si-mi caut cateva cuvinte. Poate ca mai mult plang. Ce vrei sa-Ti spun? Cred ca stii tot si nu ai nevoie de cuvintele mele, dar simt ca totusi ma asculti. Simt ca ma crezi. Si daca n-as simti nici de la Tine mila si iubire, sunt sigura ca as innebuni de durere si singuratate. Poate nu ma rog bine. Poate nici nu ma rog. Dar incerc . Trebuie! Macar pentru ca nu pot fi ca cei ce nu se mai roaga...

Sa-Ti spun ca sunt zile in care nu ma mai rog? Cat pot duce aceasta singuratate? Cat pot respinge singura durerea si suferinta din mine si din jur? Si ma chinuie pana la disperare gandul ca degeaba ma rog.Poate ca acesta este o ispita.

Nu am de unde sa stiu...Si cine intelege cat de grea si de dureroasa este ziua in care nu ma rog? Cui sa-i spun toate acestea? Nimeni nu se mai roaga si eu sa ma rog?! Cat crezi ca mai pot fi oaia neagra a colegilor si a lumii in mijlocul careia traiesc? Cat crezi ca ma pot opune si cat voi putea lupta sa raman diferita?

Daca nu ar fi chiar atat de multa singuratate...in mine si in jurul meu...

Am momente in care nu gasesc absolut nici un sprijin. Ma simt condamnata la nefericire si la lipsa raspunsului la intrebarile esentiale.

Chiar trebuie sa fie zdrobiti de singuratate si de durere cei care vor sa creada intru Tine? Nu exista nicio alta cale? Cine ma obliga sa sufar : Tu sau lumea?

Despre Tine stiu ca nu poti decat sa ierti si sa iubesti. Mai stiu ca fiecare secunda a trecerii Tale pe acest pamant a fost un ocean de suferinta si de durere.

Nu ai ras nici macar o sinmgura data! Poate ca s-a intamplat doar sa zambesti usor...Stiu sigur ca ai plans; nu pentru tine, ci pentru altii. Si mai stiu ca nu ai promis fericire nimanui pe acest pamant, aici si acum.

Ai promis tot ce pare a fi mai bun si mai frumos pentru Imparatia Cerurilor.

Dar de ce toate acestea? Chiar nu imi poti da nimic si pentru aceasta trista copilarie a mea? Chair nu merit un zambet sau o ora de intensa fericire?

Ce mult as vrea sa-mi raspunzi...

Deci sa inteleg ca lumea ma obliga sa sufar? Poate asa stau lucrurile. Imi este usor sa-Ti scriu ca lumea din jurul meu este egoista, mincinoasa si perversa. Stii si Tu mai bine deact mine toate acestea! Ma raneste indiferenta ei. Ma raneste cu rautatea si ipocrizia ei. Ma raneste cu mizeria si lasitatea egoista de care da dovada zilnic. Cui sa ma plang? Celor ce nu mai plang?

Si sa-Ti mai spun ca ma doare mizeria din jur? Cat voi mai putea rabda si cat voi mai putea pastra picatura de demnitate si de candoare in mijlocul unor oameni care nu mai stiu deact sa vorbeasca, sa gandeasca si sa vorbeasca murdar? Tie, Celui Curat si Sfant, cum pot sa-Ti explic ca in aceasta lume totul se rezuma la desfrau?

Oare nu vezi tu decaderea aceasta generala care tinde sa atraga , sa ma absoarba exact ca un vartej, ca un taifun? Toti vor doar placere, sex, droguri, senzatii tari.

Poate s-ar sinucide cu totii daca nu ar mai avea parte de ele.

Aproape ca nu amai ramas nimic curat si bun pe aceasta lume. Iti scriu sincer ca ma lupt cu toata fiinta mea sa cred intru Tine. Si ma intreb daca chiar reusesc... Lumea pe care ai creat-o trebuia sa fie buna. Tu asa ai dorit-o si asa ai iubit-o. Dar acum ce mai este bun si frumos in ea?

Pana si firul de iarba, frumusetera unei flori si zambetul unui copil, toate sunt calcate in picioare, manjite sau doar ignorate. Si atunci ce si cine ma ajuta sa cred in Tine?

Am ajuns tinta ironiilor si a rasetelor celor ce ma inconjoara. Daca as vorbi murdar si as trai o viata infama si josnica, nu ar rade de mine. Nu ar vedea ceva deosebit si nu as iesi cu niciun chip in evidenta. M-ar considera ca pe unul de-al lor. Dar eu, totusi, nu as vrea sa fac ceea ce acum ma scarbeste si-mi provoaca repulsie...

Daca Tu, Hristoase , ai trai macar o zi in societatea in care eu ma zbat, cum ai face? Dar cine imi poate spune?

Toti se bucura in jurul meu , iar eu nu reusesc. Am momente grele de deznadejde, Iisuse...La ce bun toata suferinta mea? Chiar merita? Si daca lumea are dreptate cand imi spune ca Tu nu existi si ca esti doar o inchipuire sau un simplu mit? Daca nu fac decat sa-mi ratez tineretea si sa trec pe langa bucuriile si satisfactiile atat de necesare unyui om, dar mai ales unui tanar?

Daca dupa moarte nu mai exsta nimic, iar eu ma hranesc cu iluzii si cu idealuri desarte? Daca nici nu sunt fericita si nici dupa moarte nu voi afla nimic?

Oare Tu nu vezi ca prea multi in jurul meu nu cred in Tine?

De fapt, cine mai crede azi in Tine? Multi jura ca au vazut extraterestrii si ar fi bucurosi ca acesti sa existe, dar dar nu prea vor sa Te accepte si pe Tine. Ei cred in civilizatii disparute, dar nu vor sa auda de Tine.

Iar cu mine cum ramane? Cui ma lasi?

Mai vreau sa stii , Iisuse, ca singuratatea mea devine deseori absoluta. Eu nu stiu in cine sa am incredere si in cine nu. Cine imi este cu adevarat prieten? Traiesc de 17 ani pe acest pamant si inca nu stiu in cine sa am incredere. Prea des am fost tradata, prea des am fost mintita, prea des am fost ranita. De cine? Tocmai de la cei de la care ma asteptam cel mai putin si de la care asteptam un sprijin sincer. Daca as fii sigura ca Tu esti langa mine...Daca as putea macar cateva minute sa-mi las capul in bratele Tale si sa simt ca am fost iertata si iubita cu adevarat de Cineva...

Tu, oare, ai avut prieteni? Arata-mi , invata-ma ce este prietenia! Cineva mi-a spus asa: crestele muntilor nu sunt asa de cutreierate ca si pietele publice. Cu cat urci mai mult, cu atat vei avea mai putini tovarasi de drum. Eu incerc sa urc spre Tine. Si de aceea raman tot mai singura. Tot mai dezamagita. Ma parasesc treptat cei in care am avut incredere. Nu m ainteleg si nu ma cred. Poate ca ei nu au nici o vina. N-a avut cine sa-i invete ce este daruirea, prietenia, iubirea sincera, jertfirea de sine...Poate!

Oamenii nu se mai pot darui in intregime. Ramane mereu o umbra de egoism in fiecare dintre noi. Poate le este chiar si frica sa se daruiasca jertfindu-se. Poate nici ei nu au incredere totala in mine.

Poate ca si eu ii dezamgesc altii. Dar , totusi am nevoie de un sprijin pe lumea asta, de un umar pe care sa-mi plec capul.

Am nevoie de cineva care sa gandeasca si sa simta ca si mine. Sa am macar din cand in cand siguranta faptului ca nu ratacesc pe aiurea si in zadar intr-o lume mincinoasa si egoista. Am nevoie de cineva caruia sa-i spun ce ma doare.

As vrea sa-Ti spun toate acestea chiar Tie. Dar uneori, mi se pare ca esti asa departe! De ce-ai lasat o distanta asa de mare intre mine si Tine , Hristoase? De ce uneori, mult prea rar, simt cu toata fiinta mea ca ma iubesti, ca ma ierti si ca ma ajuti in fiecare clipa a vietii, iar de cele mai multe ori mi se pare ca nici nu ai habar de existenta mea? Pentru ca gresesc, iar pacatele mele Te indeparteaza si Te intristeaza? Oare chiar crezi ca mie imi place sa gresesc? Oare chiar crezi ca imi place sa ma afund in mocirla pe care o detest si de care as vrea sa fug pentru totdeauna?

Urasc pacatul, dar mi se pare imposibil sa nu mai gresesc...Atunci cand, ma apasa o tristete enorma. Atunci simt. Si imi promit sa nu mai repet acea greseala. Dar sunt un copil, Iisuse si sunt slaba. Sunt singura intr-o lume ignoranta, murdara si ipocrita. Chiar nu stii toate acestea? Si totusi gresesc...Ma urasc uneori pe mine insumi. As da orice sa o iau de fiecare data de la inceput. Dar stiu bine ca nu se poate...

Macar da-mi siguranta ca ma ierti! Nu are rost si nu am putere sa mai traiesc daca nici de la Tine nu gasesc iertare. Cei din jurul meu nu cauta iertarea Ta. Nu dau nici un semn ca au nevoie de ea. Si par fericiti! Eu ma chinui, ma zbat, ma sufoc in tristete si neputinta. Nu stiu cat voi putea continua asa...

Ce este binele? Ce este frumosul? Cine sa ma invete? Cine sa-mi arate? Unii spun ca a profita de cei din jur si de viata e bine. Altii traiesc doar pentru a se desfrana. Nu vor nimic si nu asteapta nimic altceva de la viata. Prea putini ma invata ca ceea ce Tu inveti si ceea ce Tu astepti de la oameni este bun si curat si frumos.Tu nu-mi spui nimic. Ma lasi prea mult sa aleg singura. Stiu ca imi respecti si-mi sustii libertatea...Dar da-mi macar un semn ca sunt pe drumul cel bun!

Si Te mai rog ceva...Sa imi spui cine sunt eu si ce rost am pe acest pamant. Ceilalti oameni ma ironizeaza cand vad aceasta dorinta a mea. Tu m-ai adus in aceasta lume? Si ce astepti de la mine?

Exista viata dupa moarte, Iisuse? Raspunsul nu-l pot cauta la cei din jurul meu. Ei traiesc doar

pentru ziua de azi, pentru ceea ce au aici si acum. Nu cauta decat sa-si implineasca poftele si dorintele de moment. Nu-si ridica ochii dincolo de zare, dincolo de ziua de maine.

E drept ca-si fac planuri de viitor. Dar vor doar sa se realizeze pe plan intelectual si material.Si nu inteleg cum pot fi asa de siguri ca vor ajunge sa-si implineasca toate aceste vise ale lor...Ei chiar nu-si pun problema mortii. Mi se pare ca se cred vesnici pe acest pamant...Insa Tu spui ca ne astepti dincolo de clipa mortii. Pe cine trebuie sa cred? Ajuta-ma sa cred...

Se spun atat de multe despre Tine...

Sunt pareri care se contrazic in mod flagrant, Hrisoase! Tot mai putine voci imi spun ca esti Fiul lui Dumnezeu, Intrupat pentru mantuirea noastra. Ca sa nu mai adaug ca de Crucea si de Invierea Ta doar in biserici mai aud vorbindu-se. Pentru multi Tu nu esti deact un om exact ca toti cei din jurul meu. Te-au coborat la nivelul lor, Te-au facut dupa chipul si asemanarea lor, ca nu cumva sa-i judeci, sa nu cumva sa ai vreun drept sa le reprosezi ceva.

Ei vor sa fii unul de-al lor. La fel de murdar, la fel de urat si la fel de patimas.

Iar Tu, Iisuse, nu spui nimic. Chiar nu vrei sa te aperi deloc?

Am citit " Legenda Marelui Inchizitor", scrisa de Dostoievski. Cata dreptate avea genialul scriitor. Tu nu stii sa Te aperi. N-ai facut-o nici in fata lui Pilat. N-o faci nici in fata milioanelor de Pilati si de Iude din zilele noastre.Tu doar taci, iubesti si celor ce se spovedesc la preot le stergi toate pacatele cu buretele milei Tale.

Dar pana cand? Si cat? Nu cumva risti sa pierzi acele putine suflete care atrag cu disperare sa mai creada in Adevarul Tau?

Risti sa ma pierzi si pe mine...Eu singura, Tu singur...Poate n-ar trebui sa se ma intample toate acestea, Iisuse...

Poate ar trebui ca eu sa tac, iar Tu sa vorbesti...

Ar trebui ca raul si mizeria din jur sa dispara, iar ce este curat si frumos sa aibe o sansa la viata si la lumina.

De ce nu pot fi nepasatoare? De ce nu pot fi exact ca cei pe acre nu-i urasc, dar nici nu-i pot lasa in viata mea? De ce nu pot fi nepasatoare si sa nu sufar chair si pentru cele mai mici neajunsuri? Ma doare orice din ceea ce pe altii nu-i doare...As vrea sa invat sa uit, sa nu tin seama de vorbele grele care-mi sunt aruncate in fata! As vrea sa fug din lumea asta! As vrea sa pot uita mai usor...

As vrea sa fiu cu Tine!

Dar am inteles ca acum nu se poate. Am inteles ca la Tine ajung doar prin suferinta! Sa merg al Tine doar pe drumul pe care Tu ai venit la noi. Alta cale nu exista! Acum nu pot fi pe deplin fericita. Lumea nu-mi da acest drept. Nu pot sa fac nici un pact cu ea. Caci si ea vrea totul sau nimic. Exact ca si Tine, Hristoase. Nu am cale de mijloc. Nu ma pot sfasia. Nu pot trai in pacat si in acelasi timp, sa cred si sa Te iubesc. Nimeni nu a reusit asa ceva. Si ma las in mainile Tale.

Ajuta-ma sa cred in ceea ce Tu ai promis! Din cuvintele Tale, doar cele despre faptul ca toata existenta daruita de Tie e numai suferinta s-au implinit in totalitate. Nu-mi ramane deact sa sper, sa cred , sa astept.

As vrea sa-Ti mai scriu. Dar Tu le stii pe toate.

Tu ai nevoie de mine, de inima mea si nu de cuvintele mele. Tu nu ai scris nimic...niciun cuvant. Tu doar ai iubit. Te-ai jertfit si ai vindeact neputintele si durerile noastre. Vindeca-ma si pe mine, Hristoase!

Da-mi putere sa exist!

-------------------------------

Nota:

(2)" N.B. Randurile de mai sus imi apartin in totalitate. Le-am scris gandindu-ma la copiii pe care i-am cunoscut, i-am pretuit si i-am iubit cu toata fiinta mea. Le-am vazut durerile si mult prea des le-am sters lacrimile. Candva le-am fost prefesor de religie. Acum sunt in monahism. De aici le pot fi doar prieten ce-i sprijina cu rugaciunea si cu putinul cuvant.Sunt randuri ce se vor un diagnostic al starii lor sufletesti. Incerc sa-i ajut sa se inteleaga pe ei insusi. Sa descperim impreuna solutii. Si sa ne sprijinim reciproc pe asprul drum al mantuirii."

Text extras din cartea " Iubire, Spovedanie, Libertate" scrisa de Parintele Paulin de la Putna.

Credinta Ortodoxa

Unica osandire ingaduita

Acest subtitlu este al 5-lea capitol din cartea intitulata "Vederea pacatelor noastre" scrisa de Arhimandritul Serafim Alexiev .

Cartea aceasta este o talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul.

"Asa, Doamne, Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad pacatele mele si sa nu osandesc pe fratele meu!"

Probabil multi au aflat-o.

Acum ceva vreme, ii spuneam unei perosoane foarte apropiate mie ca am un "ghimpe in deget" si am rugat-o sa ma ajute sa-l scot. Intelegand vorbele mele si bucurandu-se ca ma deranjeaza a venit dupa cateva zile si mi-a daruit aceasta carte.

Continutul ei este mai mult decat o apa limpede si buna la gust, este usurarea ce mi-a venit dupa ce mi-am scos ce ma deranja, dar am vrut sa transcriu aici pe blogul meu doar al 5 -lea capitol. De ce ?

Pentru ca sunt ortodoxa. Doar pentru ca sunt ortodoxa...

Dumnezeu sa ne ajute, sa ne pastram Credinta Ortodoxa, pana la ultima suflare!

---------------------------------------------------------------------

"In istorisirile de demult citim: Un sihastru a vazut pe un oarecare frate al sau ca gresea si a inceput sa se tanguiasca: " Vai mie! Cum fratele meu greseste acum, poate si eu voi gresi maine!" Dupa aceasta,intorcandu-se catre ucenicul sau, a adaugat. "In orice greu pacat ar cadea in prezenta ta vreun frate, tu sa nu il osandesti! Ci chiar trebuie sa fii incredintat ca tu pacatuiesti mai mult decat el, chiar daca acesta ar fi un om de lume.

Ca o exceptie de la aceasta pravila trebuie sa fie situatia in care auzi pe cineva ca aduce hula lui Dumnezeu ori ca vorbeste ceva eretic."

Aceasta povestire de la Sfintii Parinti ilustreaza in chip minunat raspunsul ortodox despre cum trebuie sa fie relationarea noastra catre cele doua posibile chipuri de oameni pacatosi: 1) cei ce pacatuiesc in comportarea lor morala si 2) cei ce pacatuiesc impotriva credintei.

Catre primii trebuie sa avem ingaduinta si sa nu-i osandim, deoarece si sufletele noastre sunt pacatoase, iar prin osandire devin si mai pacatoase. Insasi Biserica cu marinimie rabda si lecuieste asemenea pacatosi, asteptand pocainta si indreptarea acestora. La astfel de pacatosi se refera dumnezeiestile cuvinte ca trebuie intotdeauna sa-i iertam daca se caiesc, si nu doar de sapte ori pe zi, ci pana la" saptezeci de ori cate sapte"( Mt.18, 21-22; vezi Lc.17,4 )

Catre ceilalti insa ni s-a poruncit sa nu fim ingaduitori, ci cu multa luare aminte, critici si fara de impacare.

Sfantul Apostol Pavel, care ne invata de fiecare data sa nu defaimam pe semenii nostri pentru slabiciunile lor morale,nici sa-i dispretuim, ci cu dragoste sa-i lecuim ( vezi Cor.13, 1-7 ) devine dintr-o data foarte aspru cand se pune problema celor ce gresesc impotriva curatiei credintei.

Ingrijorat parinteste pentru cei neputinciosi( vezi Tesal.2, 7-8)...el devine foarte vehement impotriva ereticilor : " Paziti-va de caini! Paziti-va de lucratorii cei rai! (Filip. 3,2 ). Luati aminte sa nu va fure mintile cineva cu filosofia si cu desarta inselaciune din predania omeneasca, dupa intelesurile cele slabe ale lumii, si nu dupa Hristos!" ( Col. 2,8 ). De ce el este atat de taios fata de invatatorii cei mincinosi ? Pentru ca, fara discutie, invataturile cele mincinoase sunt otrava pentru suflet, iar purtarea fara discernamant catre ei si implinirea unor asemenea invataturi conduc catre pieirea vesnica.

Insa erezia este de-a dreptul pierzare.

Nicaieri in Sfanta Scriptura nu intalnim indicatii ca am putea sa iertam pacatele impotriva credintei poruncite de Dumnezeu....

Cei ce pacatuiesc impotriva credintei ortodoxe pacatuiesc direct impotriva lui Dumnezeu si nu impotriva oamenilor. Ei hulesc Adevarul relevat, si nu parerile oamenilor obisnuiti. De aceea s-a spus:" De omul eretic, dupa intaia si a-doua mustrare, departeaza-te!" ( Tit 3,10 ). Chiar Sfanta Biserica, aceasta grijulie Maica pentru fii ei care gresesc, este foarte aspra fata de eretici.

Dupa chemarea repetata spre venirea in fire si pocainta, prin refuzul din partea lor de a se pocai, ea ii indeparteaza de comuniunea sa ca neintelepti si indarjiti, stricatori ai adevarurilor dumnezeiesti. Insa cei eretici nu pot sa ramana madularele ei, chiar daca mai inainte au fost( I In. 2,19). Ei nu mai apartin organismului binecuvantat, pentru ca s-au indepartat de Adevar, adica de Dumnezeu, care este Insusi Adevarul (Evr.10,10; In.14,6) si s-au unit cu minciuna, adica cu diavolul, numit mincinos si tatal minciunii(In.8,44).

Cum nu poate fi nici o partasie intre lumina si intuneric, tot astfel nu poate sa existe nici o partasie bisericiasca de rugaciune si de Taine intre crestinul ortodox si eretic.

Caci primul, desi pacatos, din toata inima a imbratisat dogmele revelate, s-a smerit inaintea acestora, traieste si se mantuieste prin acestea, in timp ce ultimul este un mandru inchinator la ratacirile sale prin care si piere.

Ce este erezia?

Invatatura mincinoasa care, mai putin ori mai mult, denatureaza adevarata invatatura dumnezeiasca si lucreaza cu viclenie sa o schimbe si chiar sa se inalte in locul ei. Adevarurile de credinta ne-au fost relevate odata pentru totdeauna( Iuda 1,3) de Dumnezeu! Iar eresurile sunt nascocirea diavolului, care nezuieste sa semene samanta discordiei in inimile oamenilor si sa-i rupa de al Dumnezeu, sa-i dezbine,sa-i faca sa se certe intre ei si astfel sa-i stapaneasca.

Adevarul conduce catre Dumnezeu. El ne invata sa marturisim Sfanta Treime: sa ne inchinam lui Dumnezeu Tatal , Fiului Sau Cel dumnezeiesc care a venit pe pamant sa ne rascumpere din pacatele noastre si de asemenea Duhului Celui dumnezeiesc, Care este Duhul Adevarului( In.15, 26) si care ne invata la orice adevar(In. 16,13).

Viata vesnica se dobandeste prin cunoasterea Adevaratului Dumnezeu Celui Unu si a Celui trimis de El- Iisus Hristos( In. 17,3), iar ratacirea ca rod al duhului intunecat al rautatii, intuneca si pierde pe om.

Ca sa ne fereasca de o asemenea pierzanie, Sfantul Apostol Pavel, insuflat de Sfantul Duh, scrie :" Si va indemn fratilor, sa va paziti de cei ce fac dezbinari si sminteli impotriva invataturii pe care ati primit-o! Departati-va de ei!( Rom. 16,17).

Din aceeasi pricina, canoanele apostolice interzic foarte aspru partasia la rugaciune cu ereticii, poruncind :" Daca cineva se roaga cu cel ce nu are partasie cu Biserica, fie chiar si in casa lui, sa fie afurisit! ( Canoanele Sfintilor Apostoli 10,45,61; Laodiceea 6,32,33 ).

Sinoadele generale si locale ale Sfintei Biserici Ortodoxe au avut ca cea mai importanta sarcina a lor sa pazeasca mostenirea invataturii apostolice fara pata fata de eresuri ( Tim. 6,3). Ele au impus ereticilor sa se smereasca inaintea adevarului dumnezeiesc pastrat in Biserica si sa se lepede de invatatura lor cea mincinoasa. In caz de impotrivire Biserica i-a excomunicat...Insa Biserica nu a procedat cu asprime,ci, din contra, plina de iubire.

Plina de iubire si catre eretici, si catre fii ei credinciosi.

Prin excomunicarea celor ce s-au abatut de la adevar, ea a facut o ultima si mareata incercare sa-i intelepteasca, oferindu-le posibilitatea ca in urma excomunicarii, sa se pocaiasca daca doresc. Iar catre adevartii ei fii, aceasta a fost plina de grija, pazindu-i de eresurile pierzatoare.

Caci se stie ca eresul, ca nascocire a diavolului, conduce la iad. Procedand cu asprime catre eretici, Biserica nu a urmarit vreun oarecare capriciu omenesc, ci porunca limpede a lui Hristos, care spune despre omul de neindreptat:"Iar de ne va asculta nici de Biserica, sa-ti fie ca un pagan si vames!( Mt.18,17)

Aceste principii de veacuri ale Bisericii, pastrate cu sfintenie pana de curand, sunt incalcate astazi de catre o multime de crestini ortodocsi, sub influenta ratacirilor mderne si mai cu seama a asa-numitei miscari ecumenice,infiintata de Consiliul Mondial al Bisericilor. Aceasta miscare este la temelia ei de origine protestanta. Cu ea colaboreaza strans si romano- catolicismul, chiar daca din considerente tactice, acesta pana astazi, in mod formal,nu intra in aceasta comunitate ecumenica.

La ea participa aproape toate sectele si eresurile din lumea de astazi, care se autointituleaza in chip cu totul nedrept-biserici.

Ecumenismul pretinde ca poate sa uneasca pe ortodocsi cu ereticii si chiar cu cei de alte religii. Sub influenta lor si sub influenta spiritului umanismuluiinselator al lumii de astazi, multi spun acum: " Ce rau este in faptul ca toti credinciosii de pe pamant sa se uneasca si sa inceteze sa se mai certe intre ei?"

Argumentul este la infatisare foarte laudabil, atata timp cat fundamenteaza pe dorinta de pace. Se stie ca nici un om intelept nu doreste sa aibe razboi.

Insa in spatele acestei minunate propuneri se ascund nu planuri luminoase, ci planuri intunecoase, diavolesti, de suestimare a adevarului dumnezeiesc, de aliniere a adevaratei Biserici a lui Hristos, cu adunarile ereticilor care pretind ca ele sunt adevarate "biserici" si de subminare a vesnicelor temelii ele uneia, sfinte , sobornicesti si apostolesti Biserici, intemeiate de Mantuitorul, care este doar Ortodoxia.( Mt.16,18)

Mantuitorul a spus: '" Feriti-va de prorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori! Dupa roadele lor ii veti cunoaste( Mt.7, 15-16).

Sa vedem care sunt roadele participantilor la ecumenism, porniti sa se uneasca cu ereticii! Militand, chipurile, pentru indepartarea vrajbei cu cei excomunicati, ei intra in conflict ideologic cu propria lor Biserica si cu semenii lor.

Creand legaturi cu heterodocsi, ei rup legaturile cu fratii lor ortodocsi care nu doresc sa incalce pravilele apostolice prin rugaciuni facute laolalta cu ereticii si care nu indraznesc ca calce in picioare cuvantul lui Dumnezeu in care citim:" Daca cineva vine la voi si nu aduce invatatura aceasta, sa nu-l primiti in casa si sa nu-i ziceti: " Bun venit! Caci cel ce-i zice :Bun venit! se face partas la faptele lui cele rele.( II In.1,10)

Pana unde se poate ajunge pe aceasta cale a ecumenismului?

Pana la infratirea cu ereticii si pana la ruperea legaturilor fratesti cu ortodocsii.

Nu este oare acesta un plan diavolesc de sfarsire a unitatii ortodoxiei, pe motivul ca se lucreaza chipurile, spre a se ajunge la idealul indicat de Hristos- ca toti sa fie una(In.17,21)?

Insa Mantuitorul niciodata nu a dorit sa existe partasie intre adevar si minciuna. Intre ortodoxie si invatatura mincinoasa, intre lumina si intuneric, intre Hristos si Veliar ( Cor.6,15)

Dimpotriva El vine sa aduca dezbinare intre sufletele credincioase si diavol. Cuvintele Lui dumnezeiesti sunt limpezi si indiscutabile :" Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace ci sabie!"( Mt.10,34; Lc.12,51)

El intr-adevar Se roaga pentru unitate, insa pentru unitatea in Adevar si nu impotriva Adevarului.

Daca sectantii, ereticii, invatatorii cei mincinosi doresc sa se lepede de ratacirile lor si sa se intoarca in sanul Credintei Ortodoxe, atunci aceasta va fi implinirea Testamentului lui Hristos- ca toti sa fie una(In. 17,21).

Iar atunci bucuria in cer va fi nesfarsita. Insa atata timp cat exista despartire de Adevar, nu poate sa existe o turma si un pastor(In. 10,6). Hristos nu include pe toti in turma Sa....:"Dar voi...nu sunteti dintre oile Mele(In.10,26). Si daca dupa cuvintele lui Hristos, exista oi care nu sunt din staulul Sau, si pe care El insusi nu le primeste din pricina necredintei in El, de neconceput si inselatoare este propovaduirea unitatii celei mincinoase a ecumenismului.

...Dar ca sa intre in ea, ei trebuie sa auda glasul Mantuitorului, adica sa primeasca fara obiectii Adevarul vestit de El asa cum Il primeste si Il propovaduieste Biserica Ortodoxa, intemeiata de El ca stalp si temelie a adevarului(Tim.3,15).

Aceia care nu primesc intregul adevar dumnezeiesc, ci doar o parte din el, si care-l amesteca cu minciuna nu apartin turmei lui Hristos.

Tot astfel si aceia care in aparenta sunt in staul,dar launtric se rup de El, de dogmele si canoanele Lui, nu sunt madulare ale Lui. Aceasta va devenii limpede daca nu acum, atunci neindoielnic la infricosatoarea Judecata a lui Hristos.

Duhul umanist inselator al timpurilor noastre schimba duhul clasic evanghelic si asaza pecetea sa de gandire chiar si asupra crestinilor ortodocsi invatati.

Acest duh umanist inselator este intru totul limpede impotriva Sinoadelor Ecumenice si atrage pe multi catre incalcarea Adevarului( Tesal.2,3) . El ii indeamna catre neascultarea de Maica Biserica. Aceasta face de neimpacat eresul cu invatatura sanatoasa, dar astazi se insufla intelegerea gresita de egalitate in drepturi intre minciuna diavoleasca si adevarul Revelatiei dumnezeiesti.....

Exista autori ortodocsi moderni precum Serghei Bolsakov si altii asemenea, care vorbind despre nevoitorii contemporani, subliniaza ca cea mai importanta calitate a acestora faptul ca ei nu au osandit pe nimeni- nici chiar pe eretici. Prin asemenea semne ale egalitatii intre osandirea interzisa si cea ingaduita, astfel de autori introduc tainic tendinta pagubitoare de a fi amestecat adevarul cu minciuna in vantajul indiferentei credinte ecumenice, lucru care inlesneste unirea Ortodoxiei cu celelalte marturisiri si chiar si cu religiile pagane.

Serghei Bolsakov da ca pilda de o asemenea "neosandire" pe raposatul arhiepiscop de Canterbury William Temple.

Intr-adevar , William Temple nu a osandit nici pe cei mai vaditi eretici in biserica sa. Ca un mare ecumenist, el a impartasit principiul pierzator al universalitatii, conform caruia toti pot sa se uneasca cu toti, indiferent de neintelegerile dintre ei privitoare la dogme.

Dupa ce in 1954, a fost creara baza ecumenismului, pastrand un minim dogmatic de unire a credintelor crestine- la care s-a luat credinta minimala in Hristos ca Dumnezeu si Mantuitor-, W.Temple a marturisit ca neacceptarea acestei baze nu trebuie sa fie o piedica, pentru ca ecumenistii sa continue sa colaboreze si cu alte denominatiuni si culte care nu recunosc pe Dumnezeu ca Mantuitor.

Ce altceva poate sa semnifice acestea, decat de larga deschidere a portii pentru unirea Adevarului cu minciuna?

Unii vor incerca sa indreptateasca neosandirea ereticilor cu argumentul ca ea se savarseste in numele pacii si al indepartarii razboiului. Insa cine atata razboiul?

Tocmai acele forte masonice intunecate care propovaduiesc si amestecarea marturisirilor, si apropierea credintelor! Scopul lor nu este indepartarea infricosatorului pentru noi toti razboi, ci nimicirea Adevarului si aducerea crestinilor ortodocsipana la renuntarea la acest Adevar( II Tesal.2,3).

Sa ilustram aceste idei cu un exemplu printr-o povestire:

Intr-o padure intinsa traiau multi iepuri , caprioare, si cerbi. Pentru toti ere destula pasune. Animalele erau fericite si-si petreceau zilele in pace. Insa in apropiere pandeau lupii. Din timp in timp acestia atacau blandele caprioare si le sfasiau pe unele dintre ele. Nu era astamparata foamea lupilor, cai caprioarele si iepurii earu animale foarte prevazatoare si se ascundeau cu iscusinta.

S-au strans atunci lupii la sfat ca sa hotarasca chestiunea privitoare la hrana intr-o vreme de restriste. Cel mai viclean batran lup, viclean precum un diavol, a spus:

-Am nascocit un plan. Vom aprinde padurea si astfel vom avea la indemana toti iepurii, caprioarele si cerbii din ascunzisurile lor...., si dupa aceea,....voi banuiti ce putem sa facem dupa aceea!......

Planul a fost acceptat si apdurea incendiata.

-Incendiu! Incendiu!- s-au auzit intr-o dimineata strigate de groaza.

Au iesit nelinistite din barlogurile si ascunzisurile lor toate animalele.....Toate erau speriate si blande in fata nenorocirii generale.

-Ce va mirati?!- a srigat batranyul lup catre surorile lor ierbivore. Hai sa ne infratim si sa fugim cu totii impreuna! Fugiti cu noi! Noi stim unde este neprimejdios.

O caprioara batrana intelepta s-a intors catre surorile sale mai tinere si le-a strigat:

- Nu trebuie mers impreuna cu lupii! Sa fugim de foc, insa nu impreuna cu vrejmasii nostrii, ci in alta directie.

Unele au ascultat-o si au pornit impreuna cu ea. Insa cele mai multe dintre ierbivore s-au despartit de ea si au urmat lupilor.

-Unde sunt toti, acolo vom fi si noi!- au spus ele

-In mijlocul multimii vom fi mai linistite!

Toate animalele, unele de-a stanga impreuna cu lupul in frunte, iar altele de-a dreapta impreuna cu intelepta caprioara, au inceput o fuga nebuna si au iesit din raza focului. Insa cand au ajuns la "loc sigur", lupii insetati de sange s-au napustit peste suratele lor ...lipsite de aparare si au organizat un sinistru ospat....

O asemenea soarta pregateste oilor ortodoxe ale lui Hristos incepatorul atatator al infernelor focuri duhovnicesti....

Insa cine se gandeste la acestea? Cine are drag de vesnica lui mantuire?

Cine vede in unul si acelasi chip si pe atatatorul razboaielor , si pe mincinosul propovaduitor al pacii?!

Totul se amesteca in timpul nostru nefericit, al stiintelor materialiste si al intunericului duhovnicesc!

Defaimarea semenilor pentru pacatele lor morale, deja nu mai socheaza pe nimeni, in ciuda faptului ca aceasta este interzis limpede de Dumnezeu( Mt.7,1-3; Lc.6,37) si ca naste razboaie de fiecare zi intre oameni.

Insa ridicarea glasului fata de pacatele impotriva adevaratei credinte se socoteste ca ingustime a mintii.

A manifesta ura fata de vrajmasii personali este considerat un lucru normal.

Insa ura impotriva invataturii mincinoase pe taram religios este un sentiment neinteles pentru multi, in ciuda faptului ca, insusi cuvantul lui Dumnezeu ne indeamna categoric la aceasta prin gura Sfantului Proroc David, care scrie:" Oare nu pe cei ce Te urasc pe Tine , Doamne, am uarat si asupra vrajmasilor Tai m-am mahnit? Cu ura desavarsita i-am urat pe ei si m-i s-au facut dusmani( Ps.138,21,22)

Merita sa ne oprim atentia acestor ganduri importante ale psalmilor. Ce se intelege aici prin vrajmasii lui Dumnezeu? Sfantul Atanasie cel Mare raspunde:

"Vrajmasii lui Dumnezeu sunt in primul rand si in adevaratul sens al cuvantului, demonii cei necurati; in al doilea rand dupa demoni, sunt aparatorii inchinatii la idoli si incepatorii eresurilor".

Insa cum poate cuvantul lui Dumnezeu sa propovaduiasca ura?

Trebuie sa subliniem ca in mod evident aici nu este vorba de ura obisnuita, pe acre omul o incearca fata de propriii lui dusmani, intrucat chestiunea nu se refera la un asemenea fel de dusmani, ci la vrajmasii lui Dumnezeu.

De aceea aceasta ura incercata fara de ei nu este pacat.

Aceasta nu intamplator este numita "ura desavarsita".

In ura catre proprii dusmani exista patima,rautate, razbunare,-manifestari ale nedesavarsirii omenesti. Iar in ura catre vrajmasii lui Dumnezeu, asa cum a incercat-o blandul David, nu exista asemenea nedesavarsiri......

Iar privitor la acestea lucrurile sunt atat de limpezi si de simple! La apararea Sfintei Ortodoxii de eresuri ,nu este vorba de dreptatea noastra, ci de dumnezeiasca dreptate si de adevar.

Dumnezeu, Care este Insusi Adevarul( Ierem.10,10) a descoperit prin Dumnezeiasca Scriptura mantuitoarele adevaruri de credinta. Ele provin nu din mintile oamenilor, ci din Dumnezeiasca Descoperire a Vechiului si Noului Testament. Transmise prin barbati alesi de Dumnezeu, aceste adeavaruri au pregatit in epoca Vechiului Testament mantuirea intregii omeniri afundate in ratacirile pagane.

In Noul Testament,Insusi Domnul nostru Iisus Hristos,Fiul lui Dumnezeu, ne-a descoperit adevarurile despre Dumnezeu Unul dupa Fiinta si Intreit in Persoane, despre purtarea Sa de grija asupar intregului neam omenesc, despre rascumpararea savarsita de Fiul lui Dumnezeu, despre iertarea care se obtine prin credinta si fapte bune, despre preotia primita prin continuitate apostolica, despre Tainele prin care ni se transmite Harul, despre Biserica, intemeiata pe adevarata credinta in Iisus Hristos(Mt.16, 16-18) si menita sa fie pentru cautatorii mantuirii ca o Arca a lui Noe in mijlocul oceanului ratacirilor pana la sfarsitul lumii, si celelalte.

Abaterea de la Sfanta Ortodoxie,este prin urmare,o nenorocire in mod hatarat.

Iar a ramane in Adevar in ciuda smintelilor de astazi este o temelie a nadejdii ca Dumnezeu ne va milui.

Cel ce crede in adevarurile Revelatiei dumnezeiesti aduce cinstire lui Dumnezeu. Iar cel ce se impotriveste acestora, Il scoate pe Dumnezeu mincinos.( I In.5,10)

Iar acest fapt este un sacrilegiu!

Este hula impotriva Sfantului Duh, care nu se va ierta nici in veacul acesta, nici in cel viitor!.( Mt.12,32).

Insa adevarata Biserica a lui Hristos va ramane intreaga pana la sfarsitul lumii, dupa neschimbata fagaduinta a Mantuitorului( Mt. 16,18) si va ramane la locul ei fie doar si in persoana putinilor credinciosi crestini ortodicsi ramasi pana la moarte( Apoc.2,10)

Biserica pluteste si va continuasa pluteasca deasupra noianului ratacirilor si a falselor invataturi ca o adevarata Arca a lui Noe, nazuind catre Araratul, cel ceresc.( Fac. 8,4).

Daca cineva ti-ar spune:<<>>, tu fiule , raspunde-i astfel :

<<>>

Oare nu auzi ce spune Scriptura: Este un Domn,o credinta,un botez! ( Efes.4,5).