Sfanta Mucenita Suzana !

Şuşaniki în limba georgiană; în limbile ebraică, persană , georgiana si armeană, cuvântul Suzana înseamnă crin alb.

"Cucernica Suzana a trăit în secolul al V-lea. Era fiica unui ostaş armean, Vardan, şi soţia ighemonului Kartliei – Varsken, fiul lui Arşuşa, împreună cu care avea patru copii, trei fii şi o fiică.
Varsken, cu toate că era botezat creştin, era foarte necredincios. Suzana se întrista din pricina necredinţei soţului ei, dar îşi ridica crucea cu răbdare prin rugăciunea neîncetată.
În cele din urmă, Varsken şi-a schimbat credinţa. În anul 466 a mers la regele Persiei, Feruz Murdanah (459–484), sub stăpânirea căruia se afla atunci Kartli, şi dorind să câştige bunăvoinţa acestuia, s-a lepădat de Hristos şi a devenit închinător la foc, precum erau perşii.
Feruz, plin de bucurie, i-a oferit daruri bogate lui Varsken şi l-a condus pe drumul spre ţara lui. Acesta, ajungând în regiunea Eretiei, la hotarele Kartliei, a trimis un slujitor al său cu un cal iute ca să îi vestească pe supuşii săi, ce aveau să îi pregătească o primire grandioasă.
Călăreţul a ajuns în Ţurtavi, a cerut să fie primit de stăpâna Suzana şi, după ce i s-a închinat, i-a dat de veste despre întoarcerea soţului ei.
– Dacă rămâne în credinţa lui, a spus aceasta, atunci e binevenit. Dacă nu, atunci nu vreau nici să îl văd, nici să aud despre el.
Presimţind stăpâna ceva neplăcut, i-a cerut insistent slujitorului să îi descopere adevărul. Când a auzit că Varsken şi-a schimbat credinţa, s-a tulburat şi a spus printre lacrimi:
– Cât de vrednic de plâns este! S-a lepădat de Hristos, Dumnezeul adevărat, şi s-a dus cu cei necredincioşi!
Apoi s-a ridicat, şi-a luat fiii şi fiica şi a alergat în biserică. Şi-a pus copiii să stea în faţa altarului şi a început să se roage:
– Doamne, Dumnezeul meu! Tu mi-ai dat aceşti copii. Tu păzeşte-i în sfânta credinţă. Nu îi lipsi de harul Sfântului Duh, pentru a nu se îndepărta de turma Ta.
Terminând rugăciunea, şi-a trimis copiii în palat, în timp ce ea a intrat într-o chiliuţă situată lângă biserică şi s-a cufundat în plâns adânc.
În acel moment, episcopul palatului, Fotie, lipsea, fiind în casa unui credincios împreună cu părintele Iacob – care avea să devină episcopul localităţii Ţurtavi, duhovnicul Sfintei Suzana şi biograful acesteia. Diaconul episcopului a alergat acolo şi le-a povestit cele întâmplate – cum ighemonul venea şi femeia lui a părăsit palatul.
„Ne-am întristat mult“, notează părintele Iacob. „L-am lăsat acolo pe episcop şi am mers cât de repede puteam la chiliuţă, unde se închina Suzana. Am găsit-o necăjită.“
– Stăpâna mea, i-a spus, te aşteaptă lupte cumplite. Te vei lupta cu vicleniile vrăjmaşului pentru a-ţi păstra credinţa. Înarmează-te deci cu răbdare şi curaj.
– Ştiu că mă aşteaptă o mare încercare. Însă sunt pregătită pentru toate.
– Tristeţea ta este tristeţea noastră şi bucuria ta, bucuria noastră. Ce gândeşti despre mucenicie?
– Nu te înţeleg.
– Vreau să întreb dacă eşti statornică în privinţa aceasta.
– Sunt neputincioasă şi păcătoasă. Însă nădăjduiesc în ajutorul lui Dumnezeu.
– Te aşteaptă groaznice chinuri.
– Prefer să mor de mâna lui Varsken decât să trăiesc împreună cu el. Mă tem ca nu cumva traiul împreună cu lepădatul de Hristos să schimbe şi sufletul meu.
În acel moment un oarecare persan a cerut să o vadă pe sfânta. Cu lacrimi de ipocrizie i-a spus:
– Un nor de tristeţe a acoperit palatul. Însă nădăjduiesc ca în curând bucuria să îl risipească.
Acest persan fusese trimis de Varsken pentru a smulge din gura sfintei vreun cuvânt necugetat spre a-l folosi mai apoi pentru osândirea ei.
Stăpânul era – precum se pare – foarte supărat din cauza fugii femeii lui şi hotărâse să o omoare.
Suzana a priceput viclenia lui şi nu a scos nici un cuvânt. Din starea ei sufletească, persanul a înţeles că se scârbise de soţul ei.
I-a spus aceasta lui Varsken. Cunoscând sălbăticia acestuia, l-a rugat să nu o trateze cu cruzime.
În ziua următoare, stăpânul a chemat la el clericii şi le-a spus cu bunătate:
– Nu vă temeţi şi nu disperaţi.
– Ai necinstit rangul tău şi ne-ai făcut de râs, i-au răspuns fără teamă clericii.
– Pentru ce m-a părăsit femeia mea? a izbucnit atunci Varsken. Să mergeţi şi să-i spuneţi că m-a necinstit şi m-a făcut de râs, fiindcă a plecat de acasă şi a distrus căsătoria noastră.
Când i-au spus aceste cuvinte sfintei, aceea a răspuns:
– Nu l-am necinstit pe Varsken, ci el l-a necinstit pe tatăl său. Tatăl lui îi cinstea pe sfinţi, iar el s-a aliat cu dracii. Acela creştea în Dumnezeul cel adevărat, iar Varsken s-a lepădat de El şi s-a închinat focului. Pentru că L-a dispreţuit pe Dumnezeu, îl dispreţuiesc şi eu pe el. Nu mă voi întoarce lângă el, chiar dacă mă va omorî.
Varsken, turbat de-a dreptul de răspunsul sfintei, l-a trimis pe fratele lui, Djodjik, pe soţia acestuia şi pe episcopul Fotie, pentru a o preveni pe sfânta că, de nu se va întoarce fără întârziere la palat, o va târî cu forţa.
Cei trimişi au vizitat-o şi s-au străduit multă vreme să o convingă.
– Este imposibil să rămân femeia lui, a spus Suzana. Credeam că voi îl veţi readuce pe calea mântuirii, dar v-aţi comportat altfel. Djodjik! Nu te recunosc drept rudă a mea. Nu mai sunt femeia fratelui tău. Şi femeia ta nu mai este sora mea. Sunteţi părtaşi la trădarea lui.
– Varsken va trimite slugi şi îţi vor lua viaţa, a spus Djodjik.
– Să mă lege şi să mă târască. Aceasta va fi dovada că sunt roabă şi nu stăpână.
– Sora mea, nu face de râs casa ighemonicească, a rugat-o acela, şi apoi a izbucnit în lacrimi. Împreună cu Varsken au început să se plângă şi alţii.
– Este adevărat, Djodjik, că suntem ca fraţii, pentru că am crescut împreună de mici copii. Dar eu nu mă întorc la un asemenea bărbat, chiar dacă asta mă va costa viaţa.
Însă în cele din urmă, rugămintea stăruitoare şi lacrimile lui Djodjik, ale femeii lui şi ale episcopului au făcut-o să cedeze. Cu inima apăsată a primit să se întoarcă la palat. A luat sfânta Evanghelie şi Vieţilor Sfinţilor Mucenici, pe care le avea întotdeauna la ea, şi a mers cu greu la palat, spunând înlăcrimată:
– Doamne şi Dumnezeul meu! Tu ştii că eu merg cu râvnă înspre moarte.
La palat, nu vroia să stea în apartamentul ei de drept. S-a mulţumit cu o cameră mică.
– Doamne al meu, spunea, toţi m-au părăsit. Însă cred că Tu nu mă vei părăsi niciodată.
Au trecut două zile. Varsken i-a invitat la prânz pe fratele lui şi pe femeia sa, cu toate că, după obiceiul locului şi al acelei vremi, femeile cuviincioase nu luau masa niciodată cu bărbaţii.
Când masa a fost servită, ighemonul le-a spus să o aducă şi pe Suzana, care de multe zile nu mâncase nimic. Au silit-o să vină, dar ea nu a atins nimic de pe masă.
Femeia lui Djodjik i-a oferit vin. Atunci sfânta a certat-o şi a spus:
– Unde ai auzit aşa ceva, să mănânce femeile cu bărbaţii?
Şi luând paharul, l-a aruncat pe jos.
Varsken a luat foc de supărare. La început a insultat-o cu cuvinte necuviincioase. Apoi s-a ridicat şi, răcnind ca un îndrăcit, a început să o bată, să o lovească cu pumnii, să o tragă de păr şi să o lovească în cap cu un cleşte de fier pe care îl înhăţase din sobă. Din pricina bătăii, sfânta nu mai putea vedea cu unul din ochi.
Văzând Djodjik furia fratelui său, s-a băgat între ei şi cu multă osteneală a reuşit să o smulgă din mâinile lui.
– Ajunge! i-a spus. Nu ţi-e ruşine să o loveşti în felul acesta pe nevasta ta?
Sfânta privea la ei, zăcând neputincioasă. Însă stăpânul, sfâşiind cu turbare basmaua ei ce îi rămăsese în mâini, continua să o ocărască şi să o numească nenorocirea casei lui.
– Legaţi-o! De mâini şi de picioare! – a poruncit.
Ascultându-i porunca, slujitorii au legat-o. Însă după puţin timp, când s-a mai liniştit oarecum, acel persan care venise la ea mai înainte l-a rugat stăruitor să o elibereze. Varsken a cedat la rugăminţile lui.
A poruncit să o dezlege şi să o conducă într-una din camerele palatului. Însă a dat poruncă severă de a o urmări neîncetat şi de a nu lăsa pe nimeni să o viziteze.
Dimineaţa a întrebat paznicul în ce stare se afla sfânta, şi acela i-a răspuns că rănile provocate de bătaie nu erau vindecate.
Varsken a intrat în cameră. Într-adevăr, a găsit-o într-o stare de nedescris. Însă a dat din nou poruncă de a nu îi privi careva chipul, pentru a nu vedea starea în care se găsea. Apoi a plecat la vânătoare.
Puţin mai târziu, părintele Iacob, duhovnicul sfintei, a venit şi l-a rugat pe paznic:
– Lasă-mă să intru. Vreau doar să-i văd rănile.
– Mi-e teamă să nu mă pedepsească stăpânul, a răspuns acela.
– Nerecunoscătorule! Şi ce dacă te pedepseşte? Nu ţi-a făcut bine stăpâna de atâtea ori?
După aceasta, paznicul i-a deschis uşa.
A găsit-o pe sfântă cu capul aplecat şi cu faţa umflată din pricina loviturilor. În faţa acestei privelişti de plâns, nu a putut să-şi stăpânească lacrimile.
– Nu plânge, părintele meu, i-a spus sfânta. Ceea ce vezi este începutul biruinţei mele.
– Lasă-mă să-ţi curăţ faţa de sânge şi praf, să-ţi pun alifie, să-ţi leg rănile…
– Părinte, nu-mi alina durerile. Sângele acesta îmi va spăla păcatele. Oricum, arhiepiscopul Samuil şi episcopul Ioan mi-au trimis mâncare. Însă nu am putut mânca, pentru că jumătate din dinţii mei s-au rupt, iar bărbia îmi este într-o stare foarte proastă.
Atunci părintele Iacob a luat puţină pâine, a sfărâmat-o într-un pahar cu vin şi i l-a dat. Astfel, sfânta a mâncat ceva.
Însă a venit timpul să se despartă. Duhovnicul s-a ridicat.
– Părinte, l-a întrebat atunci sfânta, ce zici de bijuteriile mele? Nu ar fi mai bine să i le trimit lui Varsken? Ce nevoie mai am de ele?
– Te sfătuiesc să le păstrezi, a răspuns acela, în timp ce i se închina înlăcrimat.
În scurt timp, Varsken a trimis un tânăr slujitor pentru a-l chema pe părintele Iacob. „Oare ce treabă are cu mine?“, s-a întrebat părintele şi s-a dus în grabă.
– Plec la luptă împotriva hunilor, i-a spus ighemonul. Dar nu vreau să îi las podoabele regale Suzanei, fiindcă nu mai este femeia mea. Mergi, deci, şi adu-mi-le.
Sfânta i le-a dat înapoi cu nerăbdare, slăvindu-L pe Dumnezeu. Varsken le-a luat, le-a numărat şi, fiindcă se îndoia că nu lipseşte nici una, a spus:
– Va găsi altele cu care să se împodobească!
Când a intrat în Postul Mare, sfânta a părăsit din nou palatul şi s-a dus în chiliuţa ei, lângă biserică. A zidit fereastra chiliuţei şi, rămânând în întuneric, s-a dedicat rugăciunii şi postului.
Ighemonul s-a întors de la război. Cei de la curte l-au rugat să nu o necăjească pe sfânta pe durata postului.
Însă când a venit Săptămâna Mare, diavolul a pus stăpânire din nou pe inima lui. S-a dus în biserică şi a început să-l ocărască pe episcopul Fotie.
– Dă-mi nevasta! De ce ne dezbini?
– De ce te iei fără nici o pricină de episcop şi de stăpână? – a răspuns cu îndrăzneală unul din preoţi.
Însă Varsken l-a lovit cu sceptrul, silindu-l să tacă.
Sfânta Suzana stătea lângă ei. Văzând-o ighemonul, a scos-o afară şi a poruncit să fie târâtă pe pământ până la palat.
Drumul era plin de spini. Hainele i s-au sfâşiat şi trupul i s-a umplut de răni.
Ajungând la palat, Varsken a poruncit să i se dea 30 de lovituri cu varga. Iar în timp ce călăul o bătea, tiranul i-a spus:
– Cu ce te alegi de pe urma Bisericii, a creştinilor şi a Dumnezeului lor?
Suzana cea mult chinuită nici nu a suspinat, nici nu s-a plâns în timpul loviturilor. Însă atunci când au încetat să o mai lovească, i-a spus lui Varsken:
– Nefericitule! Dacă nu ţi-e milă de mine, fie-ţi milă cel puţin de tine şi întoarce-te la Hristos de care te-ai lepădat.
Stăpânul, neluând în seamă sângele pierdut de sfântă, a poruncit slujitorilor să o lege, să îi pună lanţ de gât, să o închidă în fortăreaţă şi să nu îi dea nimic de mâncare.
Mucenica a fost dusă în fortăreaţă desculţă şi cu părul smuls, ca o criminală.
Nimeni nu cuteza a se apropia de ea, pentru că era urmată de Varsken, care înjura şi ameninţa. În spate venea o mare mulţime de oameni. Toţi plângeau cu amărăciune, compătimind-o pe stăpâna lor.
– Fraţi, surori şi copii, le-a spus sfânta, nu plângeţi! Rugaţi-vă numai să nu ies din temniţă. Să mor în chinuri pentru credinţa mea în Hristos.
Înfuriat, stăpânul s-a repezit la mulţimea de oameni şi i-a împrăştiat cu ameninţări. Când a ajuns la fortăreaţă, i-a spus sfintei:
– Ai trăit destul liberă. De aici nu vei ieşi vie. Vei ieşi cu picioarele înainte.
Au aruncat-o pe muceniţă într-o cameră întunecată şi strâmtă, în partea de miazănoapte a fortăreţei. Varsken a pecetluit cu propriul sigiliu lanţul cu care era legată de gât sfânta.
– Mă bucur, a spus aceasta, că voi muri aici, fiindcă astfel mă voi odihni în cealaltă viaţă.
– Te voi odihni eu, a răspuns cu ironie stăpânul.
Şi de îndată, după ce a întărit temniţa cu pază, a poruncit să fie pedepsită cu înfometare şi să nu îngăduie nimănui să o viziteze. Cel ce va încălca această poruncă avea să fie pedepsit cu moartea.
După trei săptămâni, Varsken a aflat de la paznici că sfânta e atât de slăbită încât se apropie de moarte.
În acea seară, părintele Iacob, cu mii de rugăminţi şi daruri bogate, a convins garda să îi permită intrarea în temniţă. Intrând, a văzut-o pe muceniţa lui Hristos strălucind în chip minunat. Sfânta, văzându-l înlăcrimat, i-a spus:
– Părinte, se poate să plângi pentru această stare minunată în care mă aflu?
Părintele Iacob, după ce a vorbit cu ea îndeajuns, s-a dus la casa sa.
În vremea aceea, Djodjik, fratele stăpânului, lipsea. Când s-a întors şi a fost înştiinţat despre pătimirea nevestei lui Varsken, l-a rugat pe acesta să o cruţe cel puţin de lanţuri. A luat încuviinţarea pentru aceasta şi a alergat la ea. I-a scos de îndată lanţul ce era legat în jurul gâtului. Însă sfânta nu i-a îngăduit să îl scoată şi pe cel de la picioare.
Cu postul, privegherea şi rugăciunea, sfânta sporea în viaţa duhovnicească. Sfinţenia ei s-a făcut cunoscută în toată Georgia. Veneau de peste tot pentru a-i cere ajutorul. Rugăciunea ei făcea ca femeile neroditoare să aibă mulţi prunci, vindeca bolnavii, dădea lumină orbilor.
O vrăjitoare persană fusese lovită de lepră. Sfânta a sfătuit-o să părăsească magia, să devină creştină şi să meargă la Ierusalim pentru a se închina la mormântul Domnului. Femeia a făcut precum i s-a spus şi s-a făcut bine.
Suzana, învăţând pe de rost şi cei 150 psalmi, cânta zi şi noapte celui Preaînalt.
Într-o zi, a fost înştiinţată că copiii ei s-au lepădat de Hristos. Au fost convinşi de tatăl lor să devină închinători la foc. A început atunci să plângă şi să se vaiete.
– Dumnezeul meu! spunea. Tu mi-ai dat copiii. Însă acum nu mai sunt ai mei. Să fie voia Ta. Apără-mă numai de cursele vrăjmaşului.
De atunci, şi-a renegat copiii. Nu mai vroia nici să-i vadă, nici să audă despre ei.
Într-o zi, au vizitat-o trimişi ai lui Varsken.
– Părintele nostru, i-au spus, îţi porunceşte să te întorci la palat, în caz contrar, te va înjosi. Te va trimite pe un măgar la Ţora sau la palatul regelui Persiei.
– Să facă ce doreşte, a răspuns sfânta. Poate acolo mă va găsi vrednică şi nu rea.
Stăpânul nu a înţeles noima răspunsului ei. „Într-adevăr“, a cugetat, „poate că se va mărita acolo cu vreun principe persan şi astfel o va găsi bună şi nu rea?“
Însă sfânta avea gândul la mucenicia pentru care era întotdeauna pregătită.
Atunci, Varsken l-a trimis pe unul dintre fraţii sfintei pentru a o face să se răzgândească.
– Ascultă-mă, i-a apus acesta. Întoarce-te la palat. Nu ne distruge casa.
– Spune-i acestui om fără-de-Dumnezeu, a răspuns sfânta, că mi-a luat deja viaţa. El a jurat că nu voi ieşi vie de aici. Dacă poate să învie morţii, să o învie pe mama lui, care este îngropată în Urde. Dacă nu poate să o învie pe ea, nici pe mine nu mă poate mişca de aici decât cu sila.
În ziua următoare, a venit o persană de la palat şi i-a spus:
– Ai răspuns bine lui Varsken, fiindcă avea un scop rău.
– Îţi aduci aminte ce spune Evanghelia? a replicat sfânta. Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice, că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela ce trebuie să spuneţi (Luca 12, 11–12).
La sfârşitul celor şase ani de încercări, fericita Suzana slăbise mult. Pe zi ce trecea, se topea ca o lumânare. În toţi aceşti ani, în fiecare Mare Post, nu se aşeza, nu dormea şi nici nu mânca. Numai în duminici, după ce se împărtăşea, punea în gură puţine legume. Pâine nu gusta până la Paşti. În restul timpului dormea într-un pat vechi şi ca pernă îşi punea o piatră.
Pentru a face metanii, nu folosea rogojină.
În fortăreaţa unde era închisă, vara era o căldură insuportabilă, mai ales când băteau acele vânturi puternice şi înăbuşitoare. Apa era stricată. Din această pricină, locuitorii acelor locuri erau întotdeauna umflaţi şi palizi. Aproape toţi mureau tineri.
În aceste condiţii a trăit înlănţuită Sfânta Suzana, şase ani întregi, slăvindu-L pe Dumnezeu. În cel de-al şaptelea an, după multe metanii şi după statul în picioare, picioarele ei s-au umflat şi s-au umplut de răni.
Cu timpul, rănile s-au infectat şi s-au umplut de viermi. Duhovnicul ei, părintele Iacob, se mâhnea mult pentru starea în care se afla sfânta.
– Părinte, i-a spus aceasta într-o zi, de ce te întristezi? În această viaţă viermii sunt vremelnici, dar în cealaltă viaţă sunt veşnici. Să mă mănânce viermii mai bine aici, decât acolo viermele cel neadormit.
– Dar nu îţi ajunge durerea pricinuită de haina din păr pe care o porţi pe piele pentru uscarea trupului?
– Te rog să nu vorbeşti nimănui despre această haină, a spus sfânta. Şi a adăugat:
– Oricum, trebuia să renunţ la ea şi la trupul acesta stricăcios de multă vreme.
Numai duhovnicul ei ştia că, pe sub îmbrăcăminte, purta de dragul relei pătimiri o haină de păr aspru, ce o ascundea pe sub o mantie monahală antiohiană.
Djodjik a aflat că sfânta se apropia de moarte şi a vizitat-o împreună cu familia lui. Intrând în temniţă, şi-a făcut cruce şi a heretisit-o pe sfânta cu cuvinte mângâietoare.
– Acum, a răspuns aceea, dacă este voia lui Dumnezeu, pot să urmez plină de bucurie calea pe care o iau toţi oamenii.
– Mireasă şi roabă a lui Hristos, a spus Djodjik înlăcrimat, făcându-i metanie, roagă-te Domnului să-mi ierte multele mele păcate.
– Dumnezeu să te ierte şi să îţi dăruiască mulţi ani de viaţă.
– Sfârşitul vieţii tale muceniceşti, a continuat Djodjik, este aproape. Binecuvântează-ne, Suzana, şi de ţi-am greşit cu ceva, iartă-mă.
– Viaţa noastră este scurtă ca a unei flori de câmp, a spus sfânta, care dimineaţa înfloreşte şi seara se ofileşte. Cui îi este milă de săraci şi îi miluieşte, va fi miluit din plin în veşnicie. Cine îşi jertfeşte viaţa aici, o va dobândi în veşnicie.
Apoi i-a binecuvântat pe Djodjik şi familia lui, i-a heretisit de plecare şi i-a petrecut cu dragoste.
Îndată ce au plecat aceia, au venit arhiepiscopul Samuil şi episcopul Ioan, care adeseori o vizitase pentru a o mângâia în suferinţă, a o sprijini şi a o îngriji. Acum o pregăteau pentru limanul liniştit al cerului.
Au venit să o vadă şi mulţi alţii, oameni însemnaţi şi oameni neînsemnaţi. Toţi îi cereau rugăciunile, toţi cereau să i se scoată lanţurile de la picioare pentru a le lua ca amintire şi binecuvântare. Dar sfânta nu vroia acest lucru. Credea că nu era vrednică de o asemenea cinste. Însă în cele din urmă i-a lăsat. Un oarecare cleric i-a scos lanţurile şi le-a dat credincioşilor.
– Dumnezeu, a spus atunci sfânta celor ce o vizitaseră, să îi umple cu toate bunătăţile Lui pe cei care au luat parte la mucenicia mea. Acum mă îndrept către veşnicie. Nădăjduiesc că pentru întristările pe care le-am răbdat îmi va dărui Domnul bucuria; pentru ocară şi umilire, slavă şi cinste în ceruri.
Poporul şi-a luat rămas bun de la stăpâna sa. Ceasul mult-râvnit de sfântă a sosit. L-a chemat pe episcopul Fotie şi s-a împărtăşit. I-a mulţumit ca unui părinte şi ocrotitor şi l-a rugat să se roage pentru ea. La sfârşit, după ce a cerut ca trupul să îi fie îngropat în biserică, a spus:
– Binecuvântat este Dumnezeu, fiindcă adorm în numele Lui.
Şi a adormit în pace, predându-şi sfinţitul ei suflet în mâinile lui Dumnezeu, la 17 octombrie 466.
Îndată, episcopul Ioan a spălat cinstitele moaşte şi le-a pus în giulgiu. Apoi, după ce le-au adus cu lumânări şi cu tămâie acolo unde le ceruse mai înainte sfânta, le-au îngropat cu cinste. Cei care au însoţit cinstitul trupul al sfintei până acolo au privegheat toată noaptea, slăvindu-L pe Dumnezeu cel întreit în Persoane, Care dă putere celor ce-L mărturisesc pe El.
În cinstea Sfintei Suzana s-a ridicat o biserică în Ţurtavi, unde au fost mutate şi puse în mormânt cu toată cinstea sfintele ei moaşte.
Atunci când armenii s-au despărţit de Biserica Ortodoxă, biserica din Ţurtavi a trecut în jurisdicţia lor.
În anul 586, arhiepiscopul Simeon Kirion, de teamă că armenii le vor răpi comoara, a mutat sfântul trup în Tbilisi şi l-a aşezat în grădina bisericii Metehi, în locul unde se află astăzi fortăreaţa cu acelaşi nume, în partea de miazăzi a altarului.
Prăznuirea sfintei, nu se ştie din ce pricină, s-a mutat din 17 octombrie la 28 august. Poate că în acea zi se făcuse mutarea cinstitelor ei moaşte.

Nota :
 Fragment preluat din Patericul Georgian

Sfantul Efrem Sirul ..

....un exemplu de adevarata vedere de sine a celui ce se pocaieste !

"Nimic fiind , ma socotesc pe sine-mi ca sunt ceva; mintind de-a pururea impotriva celor mincinosi strig; intinand biserica trupului meu cu ganduri si fapte curvesti, impotriva curvarilor propovaduiesc; ii judec pe cei ce gresesc, insumi de greseli fiind plin; ii judec pe vorbitorii de rau si pe furi,insumi fiind fur si vorbitor de rau. Luminat oamenilor vreau sa ma arat, inauntrul sufletului fiind necurat.

In biserica si la masa in fata vreau sa stau. Femeilor vreau sa ma arat vesel si inaintea strainilor ma inalt. Ii vad pe calugari si ma  maresc, ii vad pe monahi si ma mandresc. Si intre ai mei cuminte si intelept, iar intre cei intelepti, desavarsit ma socotesc. Catre cei credinciosi numai intelept ma am pe sine-mi, iar pe cei fara de minte si neinvatati, ca pe niste dobitoace ii defaim.

Cand sunt vrednic de ocara , ma mandresc. Cand gandesc sa fiu cinstit , ma dispretuiesc. Daca mi se cere sa fiu drept, ma razvratesc. Iar cand cele adevarate mi se spun , urasc. Mustrat fiind de fratele meu, ma manii. Iar cand voiesc sa ma impotrivesc  ispitei, obosesc.

Nu voiesc a cinsti pe cel vrednic, si , nevrednic fiind, cinste cer. Nu voiesc a ma osteni. Daca nu-mi slujeste cineva ma manii pe el. Nu vreau a merge cu cei ce lucreaza. Si, daca nu ma lauda pe mine cineva, il graiesc de rau. Cand il vad pe fratele meu in nevoi,nu-l cunosc, iar cand e sanatos si-n cinste, il vizitez. Pe cei mai mari ca mine ii defaim, iar pe cei mai mici ii trec cu vederea. Cand izbutesc sa ma stapanesc dela vreo fapta rea, ma trufesc. Daca voi ispravi postul si privegherea, cu nesupunere si graire de rau, ca intr-o cursa ma prind. Iar cand intru rugaciune stau si staruiesc , nu iert. Cand cineva face o fapta buna nu o vad. Dar e destul cu o mica fapta sa greseasca , si-l mustru. Pe toate cele frumoase ale oamenilor le nesocotesc, insa de faptele cele desarte ale lor , ma las robit. Pe dinafara ma arat smerit si bland, dar pe dinauntru sunt mandru si neindurat. Cu parerea sunt ca si cum nu as dori nimic, dar in adancul inimii sunt bolnav de iubirea de arginti. Si ce sa mai vorbesc despre chipul in care imi folosesc vremea, caci numai cu parea m-am lepadat de lume, pe cand inauntrul cugetului, eu lumii vorbesc. Barfirile cele din adunari, cercetarile, gandurile ascunse ale oamenilor , pomenirile cele desarte, vorbirile cele fara de folos de la mese, nesatiul darurilor si al luarilor, certurile cele pierzatoare, iata lucrurile pe care le fac cu cugetul meu!

Aceasta este viata mea. Acesta este cugetul cu care ma lupt impotriva mantuirii mele. Si trufia si slava desarta a mea nu ma lasa sa-mi privesc ranile ca sa ma vindec. Acestea sunt vitejiile mele. Acestea e oastea de pacate cu care vrajmasul ma cuprinde. Si , intru acestea aflandu-ma si ramanand eu ticalosul, cu slava sfinteniei caut sa ma acopar. Petrecand in pacate vreau sa fiu socotit un drept.

Ce raspuns pot sa dau pentru toate astea ? Ca diavolul este cel care m-a sfatuit ? Dar nici lui Adam un astfel de raspuns nu i-a folosit. Sau poate vreau sa ma indreptatesc cu ispita lui Cain ? Dar nici el nu a scapat de a Domnului dreapta hotarare. Ce raspuns voi da eu cand ma va judeca Dumnezeu ? Nu este nici un raspuns pentru lenevirea mea.

Ma tem  sa nu fiu si eu dintre aceia pe care i-a zigravit Pavel drept vase ale urgiei, pe care diavolul le cere in stapanire, pe care, pentru nebagare de seama, in patimi si in necinste i-a lasat Dumnezeu. O cumplita stapanire in mine a legaturilor pacatului ! O stapanirea a raului, a vicleanului balaur ! Ma zbat sa scap de el si mai mult ma prinde , ba inca si mintea mi-am vandut-o pacatului.  De somn ma las cuprins cand vreau sa lupt. Nici macar sa ma rog nu-mi ingaduie vrajmasul , ci ca intr-o funie de arama imi tine legata mintea si voind sa fug, nu lasa legatura. Intemeind pacatul, tot mai adanc in mine trage zavorul puternic pe usa cunostiintei. Si , pentru ca nu cumva sa se uneasca cu Dumnezeu, aseaza la usa drept paznic duhul rau. El mi-aduce mereu inainte tot felul de ganduri, si ma pleaca sa cred ca nu e judecata pentru ele, pentru ca numeni nu le tine minte. Iar eu pun iniante oglinda cugetului si stiu ca deasupra mea e spanzurat osanda. O , mai bine ar fi fost sa nu ma nasc pe lume ! Atunci nu m-ar fi pervetit aceasta lume trecatoare; nevazand-o nu m-as fi facut vinovat, nu m-as fi intinat cu pacatele si nu m-as teme de sfasiere, de judecata si de chinuri.

Vai mie ! Pana acum nu m-am gandit ca ma asteapta gheena. Voia mea vicleana ma duce in pacat, dar cand pacatuiesc dau vina pe satana. Dar vai mie ! Pentru ca eu singur sunt cauza pacatelor mele. Vicleanul nu ma forteaza sa pacatuiesc, ci pacatuiesc din voie proprie. Sunt sarac furat de sarpe; sunt neputincios, legat cu stricaciunea; nu am puteri, strivit sunt de pacat . Am pierdut darul Tau si de aceea nu am prudenta desavarsita. Am pierdut comuniunea cu Tine, pentru ca nu stiu unde merg. N-am nimic. Daca am ceva, apoi Tu milostivindu-Te mi-ai dat. Sunt sarac , dar daca ma voi imbogati, acestea va fi tot darul Tau. Si acum este al Tau, si mai inainte a fost al Tau. Rog doar venirea harului, marturisesc ca prin Tine ma voi mantui  daca ma voi mantui ! "

Nota : Fragment preluat din cartea "Despre bolile tainice ale sufletului "autor Arhimandrit Lazar Abasidze

Despre Ingerul Pazitor !

"Dupa cele 40 de zile de arsita in pustia arida a muntelui de langa Iordan, Iisus s-a reintors printre oameni ca sa-I invete , sa-I vindece si sa-I mantuiasca. Puterea si adancimea cuvintelor Sale sunt atat de mari, incat comentariile scrise despre El au umplut numeroase volume, din vremea Apostolilor pana in zilele noastre. Exista atata belsug de intelesuri, atata vesnicie in cele spuse, incat, intotdeauna, un sens nou, si adaptat vremurilor, iese la lumina, raspunzand in permanenta nevolilor fiecarei epoci. Intelegerea Sa divina, precum si profunzimea intelegerii Sale umane face invataturile lui Iisus de neclintit.

Una din cele indragite si adeseori, foarte gresit intelese afirmatii este chiar aceea pe care ne intemeiem credinta in ingerul pazitor. Aratand inspre un copil, Iisus a spus :” Vedeti sa nu dispretuiti pe vreunul din acestia mici, ca zic voua : Ca ingerii lor, in ceruri, pururea vad Fata Tatalui Meu, care este in ceruri “ ( Matei 18,10 ) Acest lucru a dus la ideea ca copii sunt angelici in natura lor si ca, atunci cand mor mici, automat devin ingeri. Aceasta erezie , in unele cazuri. A mers atat de departe, incat a dat nastere ideii ca fiintele umane, in general daca sunt bune, pot deveni ingeri. Nu exista autoritate scripturala ca sa indrituiasca aceasta credinta stranie : aceasta notiune nu se afla nici in Noul  Testament , nici in scrierile Parintilor. Iisus a afirmat foarte clar , cand a vorbit despre viata omului dupa moarte :” Caci sunt la fel cu ingerii si sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai Invierii “ ( Luca 20,36 ).

Egali da, dar nu transformati in Ingeri. Ei sunt dintr-o rasa diferita de a oamenilor, sunt duhuri si au fost create ingeri , asa cum noi am fost creati oameni. Si nu alt soi de animal sau planta. Exista o ordine profunda si plina de putere in creatia lui Dumnezeu, ce nu poate fi rasturnata. Dorinta insasi de a rasturna aceasta stare este un pacat, deci avem nevoie de o intoarcere, iar nu de o modificare a legii, si ordinii divine. Iisus ni l-a aratat pe om transfigurat, in adevarat sa lumina. Exista o subtila diferenta intre transfigurarea si transformarea omului. Prima se refera la spiritualizarea substantei; a doua parte indica remodelarea sa. Ca oamenii sa devina ingeri, ar trebui ca Domnul sa rastoarne propria Sa ordine a creatiei, in care fiecare lucru, fiecare viata si fiecare perioada de timp isi au locul lor randuit. Omul poate deveni egal ingerului, in virtutea invierii si prin Hristos- asa cum vom observa pe larg, mai tarziu- poate sa se ridice chiar deasupra ingerilor- dar niciodata nu va deveni  inger. O asemenea credinta ar tine de conceptul  pagan al reincarnarii sau al transmigrarii sufletelor. Citatul despre ingerul copiilor, luat in sine ar duce la presupunerea ca ei , copii au un inger pazitor, dar daca –l citim in contextual lui Matei 18, vom vedea ca Iisus era preocupat sa defineasca insusirile care ni se cer pentru a ajunge in rai. “ Si chemand la Sine un prunc, l-a pus in mijlocul lor. Si a zis : Adevarat va zic voua : De nu va veti intoarce si nu veti fi precum pruncii, nu veti intra in imparatia cerurilor.  “ ( Matei 18,2-4 ) Acesta a fost raspunsul la intrebarea : “ Cine e mai mare in imparatia cerurilor ? Iisus a indicat calitatile copilariei, ca un ideal spre care sa nazuim. El nu vorbea de mintea copilaresca ci de duhul copilaros curat. Mintea curioasa, perseverenta, inocenta, si increderea sunt caracteristici ale copiilor. Un copil nu cunoaste falsa mandrie, nici falsa smerenie. Se stie ca Iisus se adresa celor ce-L urmau cu “ turma mica “ : “ Nu te teme turma mica “ ( Luca 12,32 )Si nu asigura mereu ca suntem copii lui Dumnezeu ?  Tocmai in numele acestei calitati de copii ai Sai ne-a fost dat ingerul pazitor.

Cuvintele lui Iisus se refera la vechea credinta, in ingerul pazitor. Dupa Daniel ( 10,13), aceasta este data in special popoarelor, ca ingerul promis lui Moise si vazut de oameni  ca o coloana de foc noaptea s ca un nor ziua : “ Eu insumi voi merge inaintea ta. Si te voi duce la odihna “ ( Ex. 33,14 ). Si Isaia vorbeste de acest inger: “ Si el le-a fost izbavitor in toate stramtarile lor. Si n-a fost nici un trimis, si nici un inger, ci fata Lui i-a mantuit “ ( isaia 63,9 ). David il concepea pe inger  protejand pe toti cei cu adevarat credinciosi : “ Strajui-va ingerul Domnului imprejurul celor ce se tem de El si-I va izbavi pe ei “ ( Ps. 33,7 )

Iisus a fost Cel care ne-a aratat ca fiecare dintre noi avem propriul nostru inger. Evreii vedeau mantuirea prin comunitatea lui Israel si, ca atare era sufficient un fel de inger colectiv sau comun. Dar Iisus ne-a invatat ca o comunitate se mantuieste prin fiecare ins, astfel ca fiecare dintre noi, ca un copil deosebit al lui Dumnezeu, are un inger personal, inalta demnitatea noastra umana.

“ Sfinte ingere, cel ce stai inaintea patimasului meu suflet si al vietii mele cele ticaloase, nu ma lasa pe mine pacatosul, nici nu te departa de mine…” ( Rugaciune catre ingerul Pazitor, Cartea ortodoxa de rugaciuni ) "

Nota: Fragment preluat din cartea "Sfintii Ingeri " autor Maica Alexandra ( Principesa Ileana a Romaniei )

Cum se deosebeste binele evanghelic de binele omenesc !

"Oamenii care nu cunosc temeiurile duhovnicesti ale  celor ce se petrec in lume. Judeca faptele omenesti superficial. Impart activitatea omenesca in doua, rea si buna,apreciabila doar in manifestarile ei exterioare,straduindu-se sa traseze intre una si cealalta un hotar folosindu-se de masurile nestatornice ale binelui si raului- dupa legile lumii. Lumea nu are insa caea intuitie ccare i-ar putea descoperii adevaratul pret al lucrurilor, caci o singura lege determina clar ce este pacatul, ce este binele- si acesta este legea evanghelica.
Legile lumii acesteia se aseamana in unele puncte cu legile crestinesti, dar numai la suprafata; in realitate totul este diferit. Dupa caderea sa ,omul s-a robit pactului, a devenit urat, bolnav, inrait. Unele ramasite ale binelui firesc, sadite de la zidirea lui de Creator s-au mai pastrat in el, desi nu mai au aceeasi curatie si sfintenie, fiind amestecate cu otrava pacatului.Pe aceste ramasite omul si-a construit invataturile despre bine si despre moralitate, despre dragoste si despre dreptate. Dar un astfel de “ adevar “ omenesc intinat de necuratie este departe de binele adevarat, nu-I poate invia si vindeca sufletul, ci mai degraba il duce intr-o mare ratacire. Oamenii necredinciosi fac si ei destule fapte bune, binefaceri, acte de milostenie, de dragoste , de jertfa de sine; uneori isi dau viata de dragul poporului lor sau de dragul aproapelui lor, isi dau ultima bucata de paine unui om flamand, isi ajuta aproapele la necaz, isi jertfesc averea pentru diferite fapte bune; unii fac chiar fapte eroice uimitoare; pot fi aduse multe astfel de exemple, iar oamenii vor fi miscati de ele pana in adancul sufletului.

Dar toate aceste manifestari ale binelui, daca nu sunt intemeiate pe Evanghelie, daca nu cresc din profunzimea sufletului crestin credincios, sunt necurate, intinate de cadere,nu au in fata lui Dumnezeu aceeasi valoare pe care le-o da oamenii. Acest adevar important multi nu-l pot primi, sunt nedumeriti, se supara sau se manie. Si, intr-adevar, se intampla ceva ingrozitor : omul savrseste o fapta eroica , isi jertfeste viata de dragul aproapelui , moare de dragul lui , ca celalat sa poata trai fericit- or, in aceste conditii, te mai poti indoi ca sufletul lui s-a mantuit ? Consederi ca-i este sortit iadul ? Oare o asemenea fapta nu spala toate pacatele omului ?

Suna dur ce vom afirma, dar sa privim din alt unghi : daca acest eroism nu este de dragul lui Hristos, nu este dupa invatatura Evangheliei, nu vine din credinta crestina, daca nu s-a savarsit cu puterea lui Hristos, daca jertfa de sine nu ar fi savarsita in numele lui Dumnezeu, atunci ar reiesi ca si fara credinta, si fara rascumpararea lui Hristos omul se poate mantui; ar insemna ca in omul cazut s-ar fi pastrat acea putere si curatie suficiente pentru invierea lui, pentru ca el sa se rupa din lanturile pacatului. Atunci de ce a fost necesara infricosatoarea jertfa de pe Gogota, de ce au fost necesare invatatura lui Hristos, Evanghelia, Biserica? De ce sunt necesare Sfintele Taine , rugaciunile , postul, nevointele crestinesti ? Atunci ar fi fost suficiente doar dorinta noastra si efortul vointei, nici macar credinta n-ar trebui…Cum ar putea fi asa ?

Sa savarsesti fapte bune, fapte frumoase, fapte de lauda si fapte de credinta nu este acelasi lucru. Faptele bune, savarsite fara credinta, fara Dumnezeu, sunt inchinate lumii acesteia si isi primesc rasplata aici : slava si cinste. Insa sunt straine de slava vesnica, cereasca. Faptele credintei sunt ascunse de ochii celorlati si numai singur Dumnezeu le cunoaste; astfel de fapte nu se fac in exterior, in schimb, le primeste Domnul si le rasplateste in viata viitoare. Este gresit sa consideram mantuirea sufletului si mostenirea Imparatiei cerurilor direct dependente de faptele noaste bune.

Dumnezeu il miluieste pe om si il mantuieste nu pentru faptele lui bune, ci pentru inima sa credincioasa, zdrobita si smerita. Desigur credinta nu trebuie sa fie fara fapte, ci dovedita prin fapte concrete, bune si sfinte, asa cum ne invata Domnul Insusi. De aceea este gresit sa propovaduiesti oamenilor un bine abstract, sa-i inveti sa-l iubeasca pe aproapele, sa fie milostivi, buni, caci nu o vor putea face fara invatatura evanghelica, fara Biserica, fara harul Sfantului Duh, pe care il pot primi doar in Biserica prin Sfintele Taine. Daca nu le vom spune aceasta, atunci oamenii vor considera ca pot singuri sa-si rezove problemele, fara Biserica,, fara Sfintele Taine, fara harul Sfantului Duh, fara Hristos.

In lume se savarsesc si fapte bune, dar mai des cele rele. Pacatele lumii sunt mai rafinate si mai diverse decat faptele bune. Aceste pacate sunt prezentate atat de bine, ca parca nici n-ar exista contradictie intre ele. Unul si acelasi om, care este laudat de toti pentru faptele sale bune fcacute la vedere, savarseste o multime de fapte urate, pe care nimeni nu le ia in considerare. Eroul lumii savarseste o fapta uimitoare dezinteresata, dar apoi savarseste si ceva rusinos si josnic. Astfel sunt virtutile lumii acesteia : dragostea si ura impreuna, jertfa de sine , eroismul, milostenia alaturi de egoism, iubire de sine, aroganta. De fapt toate se zidesc pe patimile pagubitoare. Binele exista acolo doar ca sa umbreasca pacatul, sa-I amplifice gustul. I

nsusi acest bine soarbe prin radacinile sale o apa intinata, ganduri tainice mandre, increzute, care ineaca orice aspiratie sincera, inalta a sufletului. Spune Sfantul Ignatie: “ Lucratorul dreptatii omenesti este orbit de parere de sine, de gandire inalta, de inselare de sine, ; el propovaduieste, trambiteaza despre sine, despre faptele sale, nebagand in seama interdictia Domnului ( v.Matei 6,1-18 ); cu ura si cu razbunare plateste celor care ar indrazni sa contrazica adevarul lui : se recunoaste pe sine vrednic de distinctiile pamantesti si ceresti.

 Opus acestuia, lucratorul poruncilor evanghelice intotdeauna este smerit, caci pune felul cum implineste poruncile evanghelice fata in fata cu inaltimea lor si , comparand superioritatea si curatia lor, el recunoaste indeplinirea insuficienta, nevrednica de Dumnezeu a poruncilor; se vede pe sine vrednic de chinuri vremelnice si vesnice pentru pacatele sale, pentru caderea comuna a tuturor oamenilor, pentru aflarea sa in aceasta cadere, in sfarsit pentru neindeplinirea asa cum trebuie a poruncilor. “ “ Va veni la tine un oarecare gand bun ? Opreste-te , nu te grabi spre indeplinirea lui fara sa cugeti ! Vei simti in inima ta o oarecare atractie spre bine ? Opreste-te, nu indrazni sa te lasi stapanit de ea ! Verifica-te cu Evanghelia. Cerceteaza : sunt de accord cu invatatura atotsfanta a Domnului gandul tau si atractia buna a inimii ? Vei vedea ca nu exista vreo legatura intre binele evanghelic si binele firii omului cazut.

 Binele firii noastre cazute este amestecat cu raul, si de aceea si binele acesta s-a facut rau, cum se face otravitoare mancarea gustoasa si sanatoasa atunci cand este amestecata cu otrava. Pazaste-te sa faci binele firii cazute ! Facand acest bine vei adanci caderea ta, vei dezvolta in tine parea de sine si mandria, te vei asemana cu demonii. Contrar acestora, facand binele evanghelic, ca un adevart si credincios ucenic al lui Hristos, te vei asemana cu Dumnezeu –Omul. La fiecare fapta savarsita este important sa privesti in strafundul inimii, in camarile ascunse ale gandurilor. Orice fapta inainte de a ne hotari asupra ei, este cantarita si pretuita de puterile noastre launtrice, acolo are un fel de sfat de taina : inima spune da-urile si nu-urile sale, mitea ale  sale, simturile trupul , patimile noastre, afectiunile noastre, slabiciunile, - toate incerca sa-si spuna cuvantul lor; si daca la acest sfat biruieste dreapta judecata, fapta se hotaraste dupa poruncile lui Hristos si se va savarseste spre mantuirea sufletului; daca insa se va hrani vreo patima, atunci fapta savarsita, oricat de bineplacuta ar parea, aduce sufletului paguba, nu folos. Orice fapta se savarseste se dragul a ceva pamantesc sau ceresc, dumnezeiesc sau pamantesc. Scopul ei are o mai mare importanta decat fapta insasi savarsita in exterior, si el va fi apreciat sau nu de Dumnezeu. “

Nota :

Fragment preluat din cartea "Despre bolile tainice ale sufletului "autor Arhim.Lazar Abasidze

Mare esti Doamne ...si nici un cuvant nu este indeajuns spre lauda minunilor Tale !

"În Xenofon, în 1989, de sărbătoarea Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe, care pe lângă celelalte harisme este şi Izvorâtor de Mir, când Privegherea plină de frumuseţe şi evlavie tocmai începuse, în mijlocul rugăciunii, sfântul egumen Alexie, evident mişcat, a întrerupt slujba ca să anunţe tuturor minunata întâmplare care se petrecea pentru prima dată: a curgerii de mir din mâna Sfântului Gheorghe. Era semn că sfântul era prezent. Părintele Alexie a pus imediat să se citească paraclisul Sfântului Gheorghe şi să se închine toţi la sfintele moaşte.
Cu puţin înainte de binecuvântata arătare, părintele Alexie îl invitase în altar pe Prea Sfinţitul Ambrozie, Mitropolit de Polianis şi Vilkisiou, ierarh remarcat pentru sprijinul dat monahismului, fiind astfel o prezenţă luminoasă la acea sărbătoare. De asemenea, în altar era arhimandritul Hristodul, egumenul de la Kutlumuş, ca şi stareţul de la Schitul Sfânta Ana, părintele duhovnicesc Antim, care avea în jur de 80 de ani. Toţi aceştia erau acolo, pentru a confirma darul curgerii de mir.
Toţi care erau prezenţi la sărbătorirea festivă, reprezentanţii mănăstirilor, pustnici, călugări din chinovii şi credincioşi s-au închinat moaştelor cu inimile înălţate, cu evlavia şi umilinţa potrivite acestui moment, când puternicul şi credinciosul apărător al Muntelui, Sfântul Gheorghe, era prezent cu noi, conducând sărbătorirea, lăudându-L pe Dumnezeu şi fiind slăvit de El.
Era ca şi cum noi toţi, plini de evlavie, spuneam în tăcere: «Mare eşti Doamne… şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale».
În locul de unde curgea mir din Sfintele Moaşte părea a fi o rană. Şi mireasma simţită, caracteristică, era aceeaşi mireasmă pe care o au toate sfintele moaşte. Harul Sfintelor Moaşte era în acord cu mesajul de bucurie transmis la priveghere: «Ne rugăm lui Hristos, Care a fost răstignit şi Care a înviat din morţi. O, moarte, unde este boldul tău? O, iadule, unde este biruinţa ta? Hristos a Înviat şi tu ai fost înfrânt!».
Florile lămâilor şi trandafirii din grădina mănăstirii confirmau prezenţa primăverii, iar curgerea de mir din «Izbăvitorul celor robiţi» era chezăşia că «Hristos cu adevărat a Înviat!».


Nota :
Fragment preluat din "Patericul Athonit "

Inaltarea Domnului !

 "Cand randunelele nu prea mai au mancare si vine vremea rece, ele se duc in tarile calde, unde este mult soare si multa hrana. O randunica zboara pe sus, cercetand aerul si aratand calea, si restul stolului o urmeaza.
Cand sufletele noastre nu prea mai au hrana in lumea materialnica, si cand se apropie frigul mortii - o, se afla vreo randunica ca aceea, ca sa ne duca intr-un loc cald, unde sa fie multa caldura duhovniceasca si hrana duhovniceasca? Exista vreun asemenea loc? O, exista vreo astfel de randunica?
In afara Bisericii Crestine, nu se afla nimeni care sa ne poata da la aceasta, nici un fel de raspuns demn de incredere. Biserica singura cunoaste aceasta, si cunoaste cu adevarat. Ea a vazut acea parte a Raiului dupa care tanjesc sufletele noastre in amurgul inghetat al acestei vieti pamantesti.
Ea a vazut si aceasta randunica binecuvantata, cea dintai care sa zboare catre acel loc mult dorit, risipind intunericul, croind drum prin vazduhul greoi dintre pamant si cer, cu aripile ei puternice, deschizand calea pentru stolul din spatele ei. In afara de aceasta, Biserica de pe pamant iti poate marturisi despre stoluri de randunele fara de numar care au urmat prima Randunea, si au plecat impreuna cu ea spre tara binecuvantata, tara imbelsugata de toate lucrurile cele bune - tara primaverii celei vesnice.
Veti vedea de aici ca, prin aceasta Randunica mantuitoare, ma gandesc la Domnul nostru Iisus Hristos Cel inaltat. Nu a spus El Insusi ca El este Calea? Nu a spus El Insusi Apostolilor: "Ma duc sa va gatesc loc ... si va voi ... lua la Mine" (Ioan 14:2-3)? Si nu le-a spus El inainte de aceasta: "Iar Eu, cand Ma voi inalta de pe pamant, ii voi trage pe toti la Mine" (Ioan 12:32)? Ceea ce a spus El Insusi a inceput sa se implineasca cateva saptamani mai tarziu, si a continuat sa se implineasca pana in zilele noastre, si se va implini pana la sfarsitul veacurilor. Adica: fiind incepatorul primei zidiri a lumii, El este si incepatorul celei de a doua zidiri, sau reinnoirea binecuvantata a celei vechi.
Pacatul a taiat aripile lui Adam si cele ale tuturor urmasilor sai, si toti s-au indepartat de Dumnezeu, au slabit in credinta si au fost orbiti de tarana din care au fost zidite trupurile lor. Hristos, ca Adam cel Nou, primul Om, Intaiul Nascut intre oameni, a fost cel dintai care sa Se inalte la cer pe aripi duhovnicesti, catre tronul slavei si puterii vesnice, despicand calea spre cer si deschizand toate portile cerului urmatorilor Lui cu aripile lor duhovnicesti - asa cum vulturul deschide calea puilor sai; precum randunica merge inainte, aratand stolului calea si taind rezistenta mare a aerului.
"Cine-mi va da mie aripi ca de porumbel, ca sa zbor si sa ma odihnesc" (Psalm 54:6), a strigat psalmistul la necaz inaintea venirii lui Hristos. De ce? El insusi explica: "Inima mea s-a tulburat intru mine si frica mortii a cazut peste mine; teama si cutremur au venit asupra mea si m-a acoperit intunericul" (Psalm 54:4-5). Un asemenea inteles cumplit al fricii de moarte si groaza de existenta in pustiurile vietii acesteia trebuie, ca un cosmar greu, sa apese intreaga lume care are judecata, lumea cinstita inaintea lui Hristos. "Cine-mi va da mie aripi de porumbel ca sa zbor din viata aceasta?" - aceasta trebuie sa fie intrebarea pusa de multe suflete nobile si sensibile. Dar incotro vei zbura, o, suflete pacatos?
 Mai poti, ca intr-un vis, sa mai simti locul acela de caldura si lumina de unde ai fost izgonit? Iata, portile s-au inchis dupa plecarea voastra, si acolo au fost asezati heruvimi cu sabii de foc, ca sa va opreasca venirea voastra. Iata, pacatul v-a taiat aripile voastre - nu aripile de pasare ci aripile Dumnezeiasti - si v-a trimis cu hotarare spre pamant.
 Este nevoie de cineva, care mai intai sa va slobozeasca de greutatea pacatului, sa va spele si sa va faca sa stati drept. Si apoi cineva trebuie sa va sadeasca si sa va hraneasca aripi noi in voi, ca sa puteti zbura. Apoi aveti nevoie de cineva, de cineva foarte puternic, care sa-i tina deoparte pe ingerii cu sabii de foc, ca sa va lase pe voi sa treceti spre tara voastra slavita. In cele din urma, aveti nevoie de cineva care sa afle mila pentru voi de la Ziditorul vostru indurerat, pentru ca El sa va primeasca din nou in pamanturile tarii Sale fara de moarte. Acest "cineva" nu era cunoscut lumii pre-crestine. El S-a aratat ca Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu.
Din iubire pentru voi, El S-a pogorat din cer si a venit pe pamant, luand haina trupeasca, a fost prins de dragul vostru, intemnitatilor, a suferit sudoare si inghet, a indurat foame si sete, Si-a dat fata ca sa fie scuipata si trupul Sau ca sa fie batut in cuie pe Cruce, S-a asezat in mormant ca les, a coborat in iad ca sa strice o inchisoare mai rea decat viata aceasta, care va astepta pe voi dupa plecarea din trup - si toate astea pentru a va mantui pe voi din mrdaria pacatului, si v-a asezat pe picioarele voastre.
 El a inviat din morti, ca prin aceasta sa va dea aripi pentru zborul la cer, si in cele din urma S-a inaltat la cer pentru a va deschide calea si a va duce in locasul ingerilor. Nu trebuie acum sa oftati cu, cutremur si groaza ca Imparatul David, nici nu trebuie sa doriti aripi de porumbel, caci a venit Vulturul, si a aratat si despartit drumul in doua. Voi trebuie numai sa cresteti aripile duhovnicesti care vi s-au dat la botez intru numele Lui, si sa doriti cu toata taria sa va urcati acolo unde S-a urcat El. El a facut nouazeci si noua la suta din tot ceea ce va trebuie pentru mantuirea voastra; nu va veti osteni sa faceti unu la suta cat a ramas pentru mantuirea voastra; si aceasta cand, pentru voi, vi se va da cu bogatie intrarea in vesnica imparatie a Domnului nostru si Mantuitorului Iisus Hristos (II Petru 1:11)?
Inaltarea Domnului de la pamant la cer este la fel de neasteptata pentru oameni ca si pogorarea Lui din cer pe pamant si nasterea Lui in trup care s-a savarsit spre a Se intoarce la ingeri. Care intamplare din viata Sa nu reprezinta ceva fara de asemanare si neasteptat de neasemuit pentru lume?
Asa cum ingerii urmareau cu uimire cum Dumnezeu, la prima zidire, a despartit lumina de intuneric si apa de uscat, cum El a asezat stelele pe taria cerului, si cum a facut plantele si animalele din tarana si la urma a facut omul, dandu-i suflet viu, tot asa fiecare dintre noi trebuie sa privim cu uimire faptele vietii Mantuitorului, incepand cu minunata Bunavestire a Preasfintei Fecioare de catre Arhanghelul Gavriil in Nazaret, si pana la capat, cu scopul Inaltarii Sale minunate pe Muntele Maslinilor.
La prima vedere, totul este neasteptat, dar, cand se fac constienti de planul pentru randuirea mantuirii noastre, toti oamenii cu judecata trebuie sa strige de bucurie si sa aduca slava puterii lui Dumnezeu, intelepciunii Sale si iubirii Sale pentru oameni. Nu poti desprinde nici macar o singura intamplare mare din viata lui Hristos fara sa strice intregul, asa cum nu poti taia bratul sau piciorul omului fara sa-l mutilezi, sau sa muti luna de pe bolta cereasca sau sa distrugi o parte a miriadelor de stele, fara sa aduci stricaciune randuielii si frumusetii cerurilor. Asa ca nu te gandi sa spui: "Nu era necesar ca Domnul sa Se inalte la cer!" Cand unii dintre iudei au fost siliti sa recunoasca adevarul si sa strige: "Toate le-a facut bine!" (Marcu 7:37), cum putem noi, care suntem botezati in numele Lui, sa nu credem ca tot ceea ce a facut El, a facut bine: planuind si randuind cu mare intelepciune. Si Inaltarea Lui este de asemenea buna, a planuit si a randuit cu mare intelepciune, asa cum sunt si Intruparea Lui, Botezul, Schimbarea la Fata si Invierea. "Va este de folos ca sa Ma duc Eu" (Ioan 16:7), a spus Domnul ucenicilor Sai.
 Vedeti cum El randuieste si face tot ce este cel mai bine pentru oameni? Fiecare cuvant si lucrare a Lui are ca scop binele nostru. Inaltarea Lui este bunul nemarginit pentru noi toti. Daca nu ar fi asa, El nu S-ar fi inaltat. Dar sa ne oprim asupra Inaltarii insasi, asa cum o istoriseste Evanghelistul Luca in cele doua carti: Evanghelia sa si Faptele Apostolilor.
Domnul a spus ucenicilor Sai: "Asa este scris si asa trebuie sa patimeasca Hristos si sa invieze din morti a treia zi." Cine a scris aceasta? Duhul Sfant a scris aceasta, in sfatuirea din launtrul Sfintei Treimi si prin prooroci si inainte vazatori, in Legea lui Moise, si in prooroci, si in psalmi. Domnul socoteste ca aceste carti sunt de pret in masura in care acestea spusesera mai dinainte ce urma sa I se intample Lui. Acolo s-a proorocit si aici s-a implinit. Acolo erau duhuri si lucruri de mare pret; aici e viata si adevar. Apoi El le-a deschis mintea ca sa poata pricepe Scripturile. Deschiderea mintii lor este o minune la fel ca si invierea din morti, caci sub valul gros al pacatului intelegerea omeneasca se afla in intunericul mormantului: citeste si nu intelege; se uita dar nu vede; aude dar nu intelege. Cine se uitase si citise cuvintele Scripturii mai mult decat carturarii din Ierusalim - dar cine a vazut cel mai putin in cuvintele pe care le citeau? De aceea, de ce nu a ridicat Domnul valul gros de pe mintile lor, ca sa inteleaga si ei ca si Apostolii? De ce acestia doreau aceasta pe cand aceia nu? Pentru ca, in timp ce carturarii si batranii spuneau despre El: "Omul acesta este pacatos", si asteptau un prilej ca sa-L omoare, Apostolii au spus: "Doamne la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vietii celei vesnice" (Ioan 6:68). Domnul deschide mintea pentru intelegere numai acelora care doresc aceasta; El da apa vietii numai celor insetati, si El Se arata numai celor care Il cauta cu dorinta arzatoare.
"Asa este scris si asa trebuie sa patimeasca ..." Daca Scripturile ar fi fost scrise de oameni obisnuiti, din intelegerea lor omeneasca, nu s-ar fi facut referiri la Fiul lui Dumnezeu in aceste scrieri, nici nu s-ar fi grabit sa se implineasca. Dar scrierile proorocilor au fost lucrarea Duhului Sfant, si Dumnezeu, credincios lui Insusi si fagaduintelor Sale, L-a trimis pe Fiul Sau, Cel Unul Nascut sa implineasca aceste fagaduinte. "Asa trebuie sa patimeasca", a spus Cel Care vede intreaga lume zidita de la un capat la celalalt, tot asa cum omul vede o pagina scrisa, care se afla in fata lui. Apoi, cand Inteleptul spune ca trebuia sa se intample, nu sunt orbii de ras cand ei spun ca nu era nevoie sa se intample?
 Trebuia sa se intample: Domnul trebuia sa sufere in vremelnicie, ca sa se bucure in vesnicie. Si El a trebuit sa invie din nou, pentru ca noi sa inviem prin El la viata cea vesnica.
"Si sa se propovaduiasca in numele Sau pocainta spre iertarea pacatelor la toate neamurile, incepand de la Ierusalim." (Sf. Marcu, in Evanghelia sa, spune aceasta cu alte cuvinte: "Propovaduiti Evanghelia la toata faptura." "Toata faptura" inseamna "toti oamenii". Grigorie Dialogul spune intr-o omilie (XXIX, despre Marcu 16:14-20): "Omul are ceva asemenea cu toata zidirea. Cu piatra el are aceeasi fiinta; cu lemnul, viata; cu animalele, simturile; cu ingerii, priceperea ... Asadar, prin "Toata faptura" noi trebuie sa intelegem "omul".) Daca Domnul Iisus nu ar fi suferit si nu ar fi murit pentru pacatele noastre, cine dintre noi ar fi stiut ca pacatul este o otrava aducatoare de moarte? Si daca El nu ar fi inviat, cine dintre noi, ar mai avea nadejde, descoperind cat de cumplit este pacatul? Pocainta nu ar fi de nici un folos, nici iertarea nu ar fi cu putinta. Caci pocainta este legata de suferinta, si iertarea cu invierea prin puterea Dumnezeiasca.
Prin pocainta, omul cel vechi, imbolnavit de pacat moare si coboara in mormant, si prin iertare, omul cel nou se naste la viata noua. Iata, cele mai minunate vesti pentru toate popoarele pamantului, incep la Ierusalim. Ceea ce Arhanghelul Gavriil, slujitorul Atotvazatorului, a spus dreptului Iosif in cuvintele proorocului: "El va mantui poporul Sau de pacatele lor" (Matei 1:21), este intarit de catre Stapanul Insusi, cu experienta celui in suferinta si dreptatea biruitorului. Dar de ce se spune: "incepand de la Ierusalim"? Pentru ca marea Jertfa a fost adusa in Ierusalim pentru intreaga omenire, si pentru ca acolo a stralucit lumina Invierii deasupra mormantului. Atunci, in sens tainic - daca Ierusalimul reprezinta mintea omului - este limpede ca pocainta si smerenia trebuie sa inceapa cu intelegerea, si de aici sa cuprinda launtrul omului in intregime. Mandria mintii l-a aruncat pe Satan in iad; mandria mintii i-a indepartat pe Adam si Eva de Dumnezeu; mandria mintii i-a impins pe farisei si pe carturari sa-L ucida pe Domnul.
 Mandria mintii este cel mai mare camp al pacatului pana in ziua de astazi. Daca mintea omului nu ingenuncheaza inaintea lui Hristos, atunci genunchii lui nu se vor pleca. Cel care a inceput sa-si linisteasca mintea cu pocainta, a inceput sa-si tamaduiasca si rana cea mai adanca.
"Voi sunteti martorii acestora." Martorii caror lucruri? Martorii suferintelor Domnului, martorii slavitei Sale Invieri, martorii trebuintei pocaintei, martorii adevarului iertarii pacatelor. Domnul a spus Apostolului Pavel, cand acesta il schimbase din prigonitor in Apostolul Sau: "Caci spre aceasta M-am aratat tie: ca sa te randuiesc slujitor si martor, si al celor ce ai vazut" (Fapte 26:16). Si Apostolul Petru spune oamenilor, in prima sa predica, dupa pogorarea Duhului Sfant: "Dumnezeu a inviat pe Acest Iisus, Caruia noi toti suntem martori" (Fapte 2:32). Apostolul Ioan spune de asemenea: "Ce ... am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si mainile noastre au pipait ... va vestim si voua" (I Ioan 1:1,3).
Apostolii au fost atunci, martori cu ochii lor ai predicilor insufletite ale lui Hristos, ai minunilor Sale si a toate cele ce s-au intamplat in timpul vietii Sale pamantesti - ale tuturor acestora pe care se intemeiaza mantuirea noastra. Ei au auzit si au vazut si au impartasit Adevarul. Acestia au fost cei dintai care au fost luati in vasul mantuirii din potopul pacatului, astfel incat si acestia sa ia si pe altii la bord si sa se mantuiasca. Mintile lor au fost scuturate de mandrie, si inimile lor au fost curatate de patimi. Domnul Insusi le-a aratat aceasta: "Acum voi sunteti curati, pentru cuvantul pe care vi l-am spus" (Ioan 15:3). Deci, ei nu au fost numai martori ai tuturor faptelor celor ce puteau fi vazute, auzite, cercetate si pipaite, referitor la Cuvantul lui Dumnezeu, ci au fost si martorii regenerarii si reinnoirii omului prin pocainta si curatirii de pacat. Evanghelia s-a desfasurat nu numai inaintea ochilor si urechilor lor, ci si in launtrul lor, in inimile si mintile lor. O intreaga revolutie a inimii si a mintii s-a infaptuit in ei in vremea celor trei ani de ucenicie pe langa Hristos.
 Aceasta revolutie statea in moartea dureroasa a omului celui vechi din ei, si nasterea si mai dureroasa a omului celui nou. Cate dureri de moarte au rabdat sufletele lor pana cand in sfarsit, regenerate si stralucitoare de lumina, au putut striga: "Stim ca am trecut de la moarte la viata" (I Ioan 3:14)? Cata vreme a trebuit, cata osteneala, sovaiala, frica, chinuire, ratacire, cugetare si cercetare - pana ce ei s-au facut marturisitori credinciosi ai suferintei mortii si Invierii trupesti ai Domnului Iisus, ca si ai suferintei, mortii si invierii lor duhovnicesti? Totusi, la vremea aceea, Apostolii nu erau destul de sporiti si statorniciti duhovniceste. Si asa Domnul continua sa-i indrume ca ucenici, incurajandu-i in clipa plecarii cu cuvintele: "Nu va voi lasa orfani" (Ioan 14:18). De aceea El a ramas cu ei vreme de patruzeci de zile dupa Invierea Sa, aratandu-Se viu prin multe semne doveditoare ... si vorbind cele despre imparatia lui Dumnezeu. Si de aceea, El a fagaduit in cele din urma sa trimita pe Duhul Sfant, taria din cer.
Si i-a dus afara pana spre Betania si, ridicandu-Si mainile, i-a binecuvantat. Si pe cand ii binecuvanta, S-a despartit de ei si S-a inaltat la cer.
 Ce despartire de pamant mareata si emotionanta! De pe Muntele Maslinilor, de sub care fusese adus iarasi la viata aceasta vremelnica, Domnul cel Inviat S-a inaltat spre inaltimile nesfarsite ale vietii vesnice. El nu S-a inaltat la stele, ci deasupra lor; El nu S-a inaltat la ingeri, ci deasupra lor; nu la puterile ceresti, ci deasupra lor; deasupra tuturor cetelor nemuritoare, ceresti, deasupra tuturor salasurilor ceresti ale ingerilor si ale celor drepti; sus, mult mai sus de ochii heruvimilor, chiar catre tronul Tatalui ceresc, catre altarul tainic al Sfintei si de Viata Datatoarei Treimi. Masura acestor inaltimi nu exista in lumea zidita; poate ca singurul lucru cu care se poate asemana in directia opusa, sta in adancurile in care l-a aruncat mandria pe Lucifer, cel lepadat de Dumnezeu; sunt adancimile in care Lucifer a dorit sa arunce intreaga omenire. Domnul Iisus ne-a mantuit din aceasta stricaciune fara de sfarsit si, in locul adancimilor acestei prapastii, El ne-a ne-a ridicat pe noi la inaltimile Dumnezeiesti ale cerului. El ne-a inviat pe noi pentru doua pricini : mai intai, pentru ca El a inviat ca om in trup, asa cum suntem noi; si in al doilea rand, pentru ca El nu a inviat pentru El ci pentru noi, ca sa ne deschida calea spre pacea cu Dumnezeu. Inaltandu-Se in trupul Sau cel inviat, pe care oamenii l-au ucis si l-au ingropat in mormant, El a binecuvantat cu mainile care purtau ranile cuielor.
 O Doamne prea binecuvantate, cat de mare este mila Ta! Istoria venirii Tale in lume a inceput cu binecuvantare, si se sfarseste cu binecuvantare. Vestind venirea Ta in lume, Arhanghelul Gavriil a intrat la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu cu cuvintele: "Bucura-ta, ceea ce esti plina de har ... Binecuvantata esti tu intre femei!" (Luca 1:28). Si acum, cand Tu Iti iei ramas bun de la cei care Te-au primit pe Tine, Tu Iti intinzi mainile binecuvantandu-i imbelsugat. O, Preabinecuvantatule intre oameni! O Izvorule haric de binecuvantari! Binecuvanteaza-ne si pe noi, asa cum i-ai binecuvantat pe Apostolii Tai!
Si privind ei, pe cand El mergea la cer, iata doi barbati au stat langa ei, imbracati in haine albe, care au si zis: "Barbati galileieni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer." Cei doi barbati in vesminte albe sunt doi din cetele ingerilor nevazuti care L-au insotit pe Domnul lor de la pamant la cer, asa cum odinioara L-au insotit din cer pe pamant la zamislirea Sa in Nazaret si la nasterea Sa in Betleem. La Inaltarea Sa, doi dintre ei, dupa randuiala lui Dumnezeu, s-au fact vazuti privirii omenesti, ca sa dea vestire ucenicilor.
Aceasta vestire era foarte trebuincioasa pentru ei, caci acestia s-ar fi putut simti singuri si parasiti dupa plecarea Mantuitorului. "Acest Iisus care S-a inaltat de la noi la cer, astfel va si veni." Aceasta este vestirea lui Hristos prin cei doi ingeri ai Sai. Vedeti largimea iubirii Domnului pentru oameni? Chiar la vremea Inaltarii Sale la cer, catre tronul slavei Dumnezeului Celui in Treime, El nu Se gandeste la Sine, nici la slava Sa dupa toata umilirea, nici la odihna dupa muncile Sale cele grele de pe pamant, ci la ucenicii Sai care au ramas in urma pe pamant. Desi El Insusi le-a dat lor sfatuire si incurajare imbelsugata, El le trimite ingerii Lui, ca sa le dea lor mai multa mangaiere si bucurie. Desi El fagaduise sa trimita Duhul, Mangaietorul, si desi El Insusi le spusese: "Nu va voi lasa orfani; voi veni la voi" (Ioan 14:18). De fapt El face mai mult decat fagaduise: El le arata ingeri din cer, vestitorii si slujitorii Sai, mai intai ca sa-i lamureasca de puterea Sa si, apoi, ca sa reinnoiasca, prin buzele ingerilor, fagaduinta ca El va veni din nou la ei.
El face tot ce este cu putinta ca sa ia de la ei frica si durerea, si ca sa-i sporeasca cu indrazneala si bucurie.
Atunci ei s-au inchinat Lui si s-au intors la Ierusalim cu bucurie mare. Ei s-au inchinat Domnului Atotputernic cu duhul si cu trupul, ca semn al smereniei si ascultarii lor. Aceasta inchinaciune a lor inseamna: Faca-se voia Ta, O Doamne Atotputernic! Si ei s-au intors de la Munrele Maslinilor la Ierusalim, asa cum li se poruncise. Ei nu s-au intors cu tristete, ci cu bucurie mare.
 Ei ar fi fost mahniti daca Domnul ar fi plecat de la ei in vreun alt chip. Dar aceasta plecare era o noua si mareata aratare pentru ei. El nu a disparut din privelistea lor in oricare chip, ca sa mearga oriunde, ci S-a inaltat la cer intru slava si putere. Astfel s-au implinit in chip deslusit cuvintele Sale proorocesti despre aceasta intamplare, tot asa cum s-au implinit acelea despre patimirea si Invierea Sa. Si mintea Apostolilor s-a deschis, ca sa priceapa ceea ce spusese El: "Si nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer" (Ioan 3:13); si inca ceva ce spusese El ucenicilor in chip de intrebare (cand se mirasera ei de cuvintele Lui despre painea care va veni din cer): "Daca veti vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai inainte?" (Ioan 6:62). - si iarasi: "Iesit-am de la Tatal si am venit in lume; iarasi las lumea si Ma duc la Tatal" (Ioan 16:28). Intunericul nestiintei toarna frica si tulburare in suflet, dar lumina cunoasterii adevarului toarna in suflet bucurie, si da putere si incredere.
Ucenicii se aflasera in frica si tulburare cand Domnul le-a vorbit despre moartea si Invierea Sa. Dar cand ei L-au vazut inviat si viu, s-au bucurat. Ucenicii trebuie sa fi fost iarasi cu frica si tulburare cand Domnul le-a vorbit despre Inaltarea Sa la cer si despartirea de ei. Dar cand aceasta se petrecea inaintea ochilor lor, dupa cum fusese proorocit, ei s-au umplut de bucurie mare. Frica lor s-a destramat, sovaiala lor a disparut, tulburarea lor a zburat de la ei, si in locul acestora toate s-a aflat adeverirea - o adeverire frumoasa, luminoasa; si din adeverire au capatat putere si bucurie.
Acum ei stiau precis ca Domnul si Invatatorul lor Se pogorase din cer, pentru ca acum El Se inaltase la cer; si ca El a fost trimis de catre Tatal, pentru ca El Se intorsese acum la Tatal; si ca El este Atotputernic in cer asa cum a fost si pe pamant, caci ingerii Il inconjoara si fac Voia Lui. De aceasta cunoastere sigura era acum legata credinta sigura ca El va veni din nou, nu oricum, ci intru putere si slava, asa cum le spusese El de multe ori, si ingerii Lui repetau acum fagaduinta. Deci, pentru ei nu ramasese nimic altceva decat sa-I implineasca poruncile cu ravna. El le poruncise sa ramana in Ierusalim si sa astepte putere de sus.Cu bucurie mare si deplin indreptatita, si cu credinta mare ca aceasta putere de sus va cobori peste ei, acestia s-au intors in Ierusalim.
Si erau toata vremea in templu, laudand si binecuvantand pe Dumnezeu. In alta parte se spune ca toti acestia, intr-un cuget, staruiau in rugaciune (Fapte 1:14). In cele din urma ei vazusera si aflasera ca nu-si puteau abate inimile si mintile de la Domnul care se departase din privelistea lor, dar care era, din pricina aceasta, sadit cu si mai multa hotarare in sufletele lor.
 El s-a salasluit in inimile lor cu putere si slava, si strigau laudandu-L si binecuvantandu-L pe Domnul. Si asa El a fost din nou cu ei mai degraba decat se asteptasera ei. El nu S-a intors in chip vazut ochilor lor, ci ca sa Se salasluiasca in sufletele lor. El nu a venit singur in sufletele lor, ci a venit impreuna cu Tatal, caci spusese celor care Il iubeau pe El: "Eu si Tatal Meu ... vom veni la el si vom face locas la el" (Ioan 14:23). Numai Duhul Sfant trebuia sa Se pogoare si sa-Si faca locas in ei, ca ei sa fie barbati desavarsiti, in care sa fie reinnoit chipul si asemanarea Dumnezeului Celui in Treime.
 Aceasta trebuiau astepte ei in Ierusalim. Si au asteptat pana a venit. Zece zile mai tarziu, Duhul Sfant S-a pogorat, putere de sus, peste aceasta cea dintai biserica Crestina, ca sa nu plece din Biserica lui Hristos pana in zilele noastre, si pana la sfarsitul veacurilor.
Il laudam si-L binecuvantam pe Domnul care, prin Inaltarea Sa, ne-a deschis mintea ca sa pricepem si sa vedem calea si scopul vietii noastre. Laudam si binecuvantam pe Tatal, care raspunde iubirii noastre pentru Fiul cu iubirea Lui, si Isi face locasul sau, impreuna cu Fiul, intru toti cei care tin si marturisesc poruncile Domnului. Si in toata vremea Il pastram in minte pe Tatal si pe Fiul, laudandu-I si binecuvantandu-I - intocmai ca Apostolii din cetatea Ierusalimului - asteptand putere de sus: Duhul, Mangaietorul - ca sa vina peste noi: Cel Care vine peste noi toti la Botezul nostru, dar care pleaca de la noi pentru pacatele noastre. Fie ca sa se reinnoiasca in noi omul cel intreg, cel ceresc; sa ne invrednicim, intocmai ca Apostolii, sa primim binecuvantarea Domnului nostru Iisus Hristos Cel slavit si inaltat, caruia I Se cuvine slava si lauda, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.  "

Nota:
Fragment preluat din cartea " Predici "autor Sfantul Nicolae Velimirovici

Fericiti cei saraci cu duhul ,ca a lor este imparatia Cerurilor !

Unui student care intreaba cine sunt cei saraci cu duhul

Fericiţi cei săraci cu duhul, fiindcă a lor este împărăţia Cerurilor, a zis Domnul.

Hristos. Pe tine te descumpăneşte acest lucru.
Descumpănirea ta vine din faptul că încurci debilitatea mintală a oamenilor slab dezvoltaţi cu sărăcia pe care o laudă Hristos.
Sărăcia duhovnicească, altfel spus frângerea inimii, este o însuşire a celor mai bune minţi pe care le-a avut lumea.
Este conştiinţa nimicniciei proprii înaintea măririi lui Dumnezeu, conştiinţa murdăriei proprii înaintea curăţiei lui Dumnezeu, conştiinţa deplinei atârnări proprii de nemărginita putere a Domnului.

Împăratul David a grăit despre sine: eu vierme sunt, şi nu om - iar împăratul David nu era debil mintal, ci a fost o minte bogată şi genială. Fiul lui, preaînţeleptul Solomon, a scris: nădăjduieşte către Domnul cu toată inima ta, şi pe înţelegerea ta să nu te bizui. Asta înseamnă a fi sărac cu duhul, şi anume a te încredinţa întreg lui Dumnezeu, iar în sine a nu crede. Fericit este cel care e în stare a mărturisi fără făţărnicie: „Puterea mea este neputincioasă,înţelegerea mea nevolnică, voinţa mea şovăielnică

- Doamne, ajută-mi!”

Sărac cu duhul este sfântul care, precum apostolul Pavel, poate să spună: eu de nimic nu ştiu, fără numai de Hristos!

Sărac cu duhul e savantul care, precum Newton, recunoaşte că neştiinţa sa este nemărginit mai mare decât ştiinţa sa.

Sărăcia cu duhul este antipodul desăvârşit al trufiei şi laudei de sine. De prosteasca, foarte prosteasca trufie şi de pierzătoarea laudă de sine a vrut Hristos să ne păzească atunci când i-a lăudat pe cei săraci cu duhul.

Pace ţie şi bucurie de la Domnul!

Nota:

Fragment preluat din cartea "Raspunsuri la intrebari ale lumii de astazi"  de Sfantul Nicolae Velimirovici

Estera !

" In anul al doilea al domniei lui Artaxerxe cel Mare, in ziua intai a lunii Nisan, Mardoheu, fiul lui Iair, fiul lui Simei, fiul lui Chis, iudeu din semintia lui Veniamin, om mare, care traia in cetatea Suza si slujea la curtea
regelui, a visat un vis. Mardoheu era din robii pe care Nabucodonosor, regele Babilonului, ii luase in robie din Ierusalim cu Iehonia, regele Iudei.
Iar visul lui a fost acesta: "S-a facut parca zgomot mare pe pamant, tunet, cutremur si tulburare. Si deodata au iesit doi balauri mari, gata sa se lupte unul cu altul, si urletul lor era cumplit. Dupa urletul lor, toate popoarele s-au pregatit de razboi, ca sa loveasca pe poporul dreptilor. Si iata a venit pe pamant zi de negura si intuneric, de necaz si stramtorare, de mare durere si tulburare. Atunci tot poporul dreptilor s-a tulburat, temandu-se de raul lor; s-a pregatit sa piara si a inceput sa strige catre Domnul. La strigatul lor, a iesit parca dintr-un izvor mic un rau mare cu apa multa, a stralucit lumina si soare, s-au inaltat cei smeriti si au nimicit pe trufasi". Desteptandu-se Mardoheu dupa acest vis, care inchipuia ce avea sa faca Dumnezeu, pastra acest vis in inima sa si dorea sa-l priceapa in toata intregimea lui pana in seara.

Si a ramas Mardoheu la curte cu Gavata si cu Tara, doi eunuci ai regelui care pazeau curtea; atunci a auzit ce vorbeau ei, a aflat planul si a descoperit ca ei se pregateau sa puna mana pe regele Artaxerxe si i-a spus regelui. Regele a cercetat pe cei doi eunuci si dupa ce ei au marturisit, au fost spanzurati. Regele a scris intamplarea aceasta spre aducere aminte si a scris-o si Mardoheu. Atunci a poruncit regele lui Mardoheu sa slujeasca la curte si i-a dat si daruri pentru aceasta. Dar pe langa rege era atunci vestit Aman fiul lui Hamadata din tara Agag. Acesta se silea sa faca rau lui Mardoheu si poporului sau pentru cei doi eunuci ai regelui.După întâmplările acestea, în zilele lui Artaxerxe, care domnea peste o sută douăzeci şi şapte de ţări, de la India până în Etiopia, ii vremea când regele Artaxerxe îşi avea scaunul său domnesc în cetatea Suza.În anul al treilea al domniei lui, a dat el ospăţ pentru dregătorii săi şi pentru cei ce-i slujeau lui, pentru căpeteniile mai înalte ale oştirii Persiei şi Mediei şi pentru guvernatorii ţărilor sale. Arătându-şi marea bogăţie a regatului său şi trălucirea deosebită a măririi sale, în curgere de mai multă vreme, anume timp de o sută optzeci de zile. După sfârşitul acestor zile, regele a făcut şi pentru poporul său care se afla în capitala Suza, de la mic până la mare, ospăţ de şapte zile, în grădina curţii sale domneşti, impodobită cu covoare de mătase albă şi de urpură violetă, atârnate pe frânghii de în şi de mătase, trecute prin verigi de argint, intărite în stâlpi de marmură. Divanuri de aur şi de argint erau aşezate pe ardoseală de porfiră, de marmură albă, de sidef şi marmură neagră. Băuturile se turnau în vase de aur şi în cupe felurite, în valoare de treizeci de mii de talanţi, iar vin din care bea însuşi regele a fost mult, după bogăţia şi dărnicia regelui. Băutura se consuma cuviincios şi fără silă, că regele poruncise tuturor cârmuitorilor din casa sa să facă fiecăruia după voia lui. Regina Vasti a făcut şi ea ospăţ, pentru femei, în casa domnească a regelui Artaxerxe. În ziua a şaptea, când inima regelui s-a înveselit de vin, acesta a zis către Mehuman, Bizeta, Garbona, Bigta, Abgata, Zetar şi Carcas, cei şapte eunuci care slujeau înaintea feţei regelui Artaxerxe. Să aducă pe regina Vasti înaintea feţei regelui cu coroana regească pe cap, ca să arate popoarelor şi căpeteniilor frumuseţea ei, pentru că era foarte frumoasă.

Dar regina Vasti n-a voit să vină după porunca regelui ce i s-a trimis prin eunuci. Din pricina aceasta s-a mâniat regele tare şi s-a aprins într-însul urgie mare şi a zis către înţelepţii care ştiau datinile din trecut, (căci aşa era rânduiala ca orice pricină a regelui să se spună înaintea celor ce cunoşteau legile şi dreptul):

"Cum să se aplice legea faţă de regina Vasti, pentru că ea nu a împlinit porunca regelui Artaxerxe, ce i s-a trimis prin eunuci?" Şi erau în apropierea regelui: Carşena, Şetar, Admata, Tarşiş, Mereş, Marsena şi Memucan, şapte căpetenii ale Mediei şi Persiei, care puteau vedea faţa regelui şi ţineau locurile cele dintâi în regat. Atunci a răspuns Memucan înaintea regelui şi a căpeteniilor: "Regina Vasti s-a făcut vinovată nu numai înaintea regelui, ci şi înaintea tuturor dregătorilor şi înaintea tuturor popoarelor care sânt în toate ţările regelui Artaxerxe. Pentru că purtarea reginei Vasti va ajunge la ştirea tuturor femeilor, şi vor nesocoti şi acelea pe bărbaţii lor şi vor zice: Regele Artaxerxe a poruncit să fie adusă regina Vasti înaintea feţei sale şi ea n-a venit.

De acum soţiile dregătorilor din Persia şi Media, care vor auzi de purtarea reginei, vor zice la fel dregătorilor regelui, şi va fi destul dispreţ şi mânie. Deci, dacă binevoieşte regele, să iasă de la el hotărâre regească şi să se scrie în legile Persiei şi Mediei, cu neschimbare, că regina Vasti nu va mai intra înaintea regelui Artaxerxe, iar vrednicia de regină a ei regele o va da alteia mai vrednică decât ea. Când se va auzi de această hotărâre a regelui, care se va împrăştia în toată împărăţia lui cât este ea de mare, atunci toate femeile îşi vor cinsti bărbaţii de la mic până la mare". Şi cuvântul a plăcut regelui şi dregătorilor, şi a făcut după sfatul lui Memucan. Regele a trimis în toate ţările scrisori, scrise pentru fiecare tară cu scrisul ei şi pentru fiecare popor în limba lui, ca fiecare bărbat să fie stăpân în casa sa. Aceasta s-a adus la cunoştinţa fiecăruia în limba părintească a fiecăruia. După întâmplarea aceasta, când s-a potolit mânia regelui Artaxerxe, şi-a adus el aminte de regina Vasti, de ceea ce făcuse ea şi de ce se hotărâse împotriva ei, Iar oamenii regelui, care-i slujeau lui, au zis: "Să se caute pentru rege fete tinere şi frumoase. Să rânduiască dar regele dregători în toate ţările regatului său, care să adune toate fetele tinere şi frumoase la faţă în capitala Suza, în casa femeilor, sub supravegherea lui Hegai, eunucul regelui, păzitorul femeilor, şi să le dea săpun şi celelalte de trebuinţă pentru spălat.
Şi fata care va plăcea ochilor regelui să fie regină în locul Vastei".
Cuvântul acesta a plăcut regelui, şi el a făcut aşa. În vremea aceea era în capitala Suza un iudeu cu numele Mardoheu, fiul lui Iair, fiul lui Şimei, fiul lui Chiş, din seminţia lui Veniamin. Acesta fusese adus din Ierusalim împreună cu robii luaţi cu Iehonia, regele lui Iuda, pe care-i luase Nabucodonosor, regele Babilonului. El creştea pe Hadasa, adică pe Estera, fiica unchiului său, deoarece ea nu avea nici tată, nici mamă. Fata aceasta era mândră la înfăţişare şi frumoasă la chip şi, după moartea tatălui ei şi a mamei ei, o luase Mardoheu ca fiică. Când s-a făcut cunoscută porunca regelui şi hotărârea lui şi când au fost adunate multe fete în capitala Suza, sub supravegherea lui Hegai, atunci a fost luată şi Estera în casa regelui sub supravegherea lui Hegai, păzitorul femeilor. Fata aceasta a plăcut ochilor lui şi şi-a atras bunăvoinţa lui. De aceea s-a grăbit el să-i dea cele de spălat şi tot ce i se cuvenea şi a pus pe lângă ea şapte fete vrednice de a fi cu ea şi au aşezat-o pe ea şi fetele ei în cea mai bună încăpere din casa femeilor. Estera însă n-a spus nimic nici de poporul său, nici de neamurile sale, pentru că Mardoheu îi dăduse poruncă să nu spună. Mardoheu venea în fiecare zi în curtea casei femeilor, ca să afle ştiri despre sănătatea Esterei şi cele ce se petreceau cu ea. Când venea fiecărei fete vremea să intre la regele Artaxerxe, după ce timp
de douăsprezece luni se săvârşeau asupra ei cele rânduite pentru femei, (căci
atât timp ţinea vremea curăţirii lor: şase luni cu miruri şi şase luni cu aromate şi alte unsori femeieşti); atunci fata intra la rege şi orice ar fi cerut, i se dădea pentru a merge din casa femeilor în casa regelui. Seara ea intra şi dimineaţa se ducea în a doua casă a femeilor sub supravegherea lui Şaaşgaz, eunuc al regelui, păzitorul concubinelor, şi nu mai intra după aceea la rege decât doar dacă ar fi voit-o regele şi ar fi fost chemată anume.

Când a venit vremea Esterei, fiica lui Abihail, unchiul lui Mardoheu, care o luase la sine ca fiică, să meargă la rege, atunci ea nu a cerut nimic, decât numai ceea ce-i zisese Hegai, eunucul regelui, păzitorul femeilor. Ea a aflat trecere înaintea tuturor celor ce o vedeau. Estera a fost luată la regele Artaxerxe şi dusă în casa lui domnească în luna a zecea, adică în luna Tebet, în al şaptelea an al domniei lui. Şi a iubit regele pe Estera mai mult decât pe toate femeile, şi ea a dobândit bunăvoinţa lui şi trecere mai mult decât toate femeile, şi el a pus coroana domnească pe capul ei şi a făcut-o regină în locul Vastei. Apoi a făcut regele ospăţ mare pentru toţi dregătorii săi şi pentru cei ce-i slujeau lui.

Acesta a fost ospăţ pentru Estera; regele a mai făcut mari uşurări ţărilor şi a împărţit daruri cu dărnicie de rege. Iar când s-au adunat fetele a doua oară şi Mardoheu şedea la poarta regelui.Estera nu spusese nimic despre neamul său, aşa cum îi poruncise Mardoheu, pentru că Estera împlinea cuvântul lui Mardoheu, ca şi când era sub ocrotirea lui. Într-o zi, când Mardoheu şedea la poarta regelui, doi eunuci ai regelui, Bigtan şi Tereş, căpeteniile paznicilor lui, s-au aprins de mânie, că se dăduse întâietate lui Mardoheu, şi căutau să pună mâna pe regele Artaxerxe .

Aflând acest lucru, Mardoheu i-a spus reginei Estera, iar Estera i-a spus regelui în numele lui Mardoheu. Fapta s-a cercetat şi s-a găsit adevărată. Amândoi eunucii au fost spânzuraţi în curte. Această binefacere a lui Mardoheu a fost scrisă în cartea amintirilor zilnice ale regelui.După aceea a ridicat regele Artaxerxe pe Aman, fiul lui Hamadata, din ţara Agag, şi a pus scaunul lui mai presus decât al tuturor căpeteniilor pe care le avea.

Toţi cei ce slujeau regelui, care erau la poarta regelui, se închinau şi se aruncau cu feţele la pământ înaintea lui Aman, căci aşa poruncise regele; iar Mardoheu nu se închina şi nu-şi pleca faţa la pământ. De aceea cei ce slujeau regelui şi care erau la poartă, ziceau lui Mardoheu: "De ce calci tu porunca regelui?" Şi cum ei ziceau aceasta în fiecare zi, iar el nu-i asculta, i-au spus lui Aman, ca să vadă de va stărui Mardoheu în purtarea sa, căci el le spusese că este iudeu. Când a văzut Aman că Mardoheu nu se închină şi nu-şi pleacă fruntea până la pământ înaintea sa, s-a umplut de mânie. Dar i s-a părut prea puţin lucru să pună mâna numai pe Mardoheu. Şi fiindcă i se spusese din ce popor e Mardoheu, Aman şi-a pus în gând să ucidă pe toţi Iudeii care se aflau în tot regatul lui Artaxerxe, intrucât erau poporul lui Mardoheu.

Au făcut deci sfat în luna întâi, adică în luna Nisan, în anul al doisprezecelea al domniei lui Artaxerxe, şi au aruncat Pur, adică sorţi, de faţă cu Aman, ca să vadă în ce lună şi în ce zi să fie ucis dintr-o dată poporul lui Mardoheu, şi a căzut sorţul pe luna a douăsprezecea, adică pe luna lui Adar.

În vremea aceasta a spus Aman regelui Artaxerxe: "Este un popor risipit şi împrăştiat printre popoare, prin toate ţările regatului tău. Legile lui sânt deosebite de legile tuturor popoarelor, legilor regelui nu se supun şi regele nu
se cuvine să-l lase aşa. Dacă binevoieşte regele, atunci să se hotărască în scris să fie ucişi şi eu voi cântări zece mii de talanţi de argint şi voi da în mâna vistiernicilor, ca să-i verse în vistieria regelui". Atunci şi-a scos regele inelul său din mâna sa şi l-a dat lui Aman, fiul lui Hamadata, din ţara Agag, ca să întărească decretul cel împotriva Iudeilor,zicând lui Aman: "Îţi dau ţie acest argint şi poporul, fă cu el ce vrei!"

Atunci au fost chemaţi scriitorii regelui în a treisprezecea zi a lunii întâi, şi s-a scris, cum poruncise Aman, către satrapii regatului şi către căpetenia fiecărei din cele o sută douăzeci şi şapte de ţări, de la ţările Indiei şi până la Etiopia, şi către căpeteniile fiecărui popor; şi s-a scris fiecărei ţări cu scrierea ei şi fiecărui popor în limba lui şi toate s-au scris în numele regelui Artaxerxe şi au fost întărite cu inelul lui. Scrisorile s-au trimis prin ştafete în toate ţările regelui, ca să ucidă, să piardă şi să nimicească pe toţi Iudeii, mic şi mare, copii şi femei, într-o singură zi, şi anume în a treisprezecea zi a lunii a douăsprezecea, adică în luna Adar, iar averile lor să le jefuiască.

Iată cuprinsul acelei scrisori:
"Marele rege Artaxerxe, celor ce cârmuiesc de la India până la Etiopia peste o
sută douăzeci şi şapte de ţări şi căpeteniilor şi slujitorilor de sub conducerea
lor acestea scrie: Domnind peste multe popoare şi stăpânind toată lumea, eu,
fără să fiu îngâmfat de putere, ci cârmuind pururea cu blândeţe şi cu linişte,
am voit să fac viaţa supuşilor pururea netulburată, păzind regatul meu în pace
şi uşor de străbătut până la hotarele lui, statornicind pacea de toţi dorită.

Dar când eu am întrebat pe sfetnici, cum am putea aduce aceasta la îndeplinire,
atunci Aman, care e vestit la noi prin înţelepciune şi se bucură neclintit de bunăvoinţa noastră şi care a dovedit cea mai deplină credincioşie, pentru care a
dobândit cinstea de a şedea în al doilea loc după rege, ne-a arătat că prin toate neamurile lumii s-a amestecat un popor vrăjmaş, potrivnic legilor tuturor popoarelor, care necontenit nesocoteşte poruncile regelui, ca să nu se poată întemeia cârmuirea noastră fără meteahnă.

Aflând deci că numai singur acest popor se împotriveşte pururea oricărui om, că duce un fel de viaţă străină de legi şi, împotrivindu-se pururea lucrărilor noastre, face cele mai mari nelegiuiri, ca regatul nostru să nu ajungă a fi bine întocmit, am poruncit cele arătate vouă în scrisorile lui Aman, care este pus de noi peste lucruri şi ca un al doilea părinte al nostru, ca să-i stârpiţi pe toţi, cu femei şi cu copii,prin sabie cumplită, fără nici o milă şi cruţare, în treisprezece ale lunii a douăsprezecea, adică în luna lui Adar, a acestui an, ca astfel aceşti oameni vrăjmaşi şi astăzi, ca şi în trecut, fiind într-o singură zi aruncaţi cu sila în iad, să nu ne mai împiedice în viitor de a duce viaţă paşnică şi netulburată până în sfârşit. Cuprinsul acestei porunci să se dea în fiecare ţară, ca lege cu putere pentru toate popoarele, ca ele să fie gata pentru ziua aceea".

Ştafetele au zburat repede cu porunca regelui. Porunca s-a făcut cunoscută şi în capitala Suza.

Regele şi Aman şedeau şi beau, iar cetatea Suza era în fierbere. Când Mardoheu a aflat tot ce se făcuse, şi-a rupt hainele sale, şi-a pus pe sine sac şi cenuşă şi, ieşind în mijlocul cetăţii, a ridicat strigăt amarnic. Ajungând însă până la poarta regelui, s-a oprit, deoarece nu putea să intre pe poarta regelui îmbrăcat cu sac şi cu cenuşă pe cap. Tot aşa şi în fiecare ţară şi loc, unde ajungea porunca regelui şi scrisoarea lui, era tânguire mare printre Iudei, post, plângere şi bocet. Sacul şi cenuşa erau aşternutul multora.

Atunci au venit slujitorii Esterei, eunucii şi slujnicele ei şi i-au spus; şi regina s-a tulburat traşnic. Apoi a trimis haine lui Mardoheu, ca să se îmbrace cu ele şi să lepede de pe el sacul. Dar el n-a voit. De aceea a chemat Estera pe Hatac, unul din eunucii regelui pe care acesta îl pusese să fie pe lângă ea, şi l-a trimis la Mardoheu, ca să afle de ce şi pentru ce sânt acestea. Mergând Hatac la Mardoheu, în piaţa oraşului cea din faţa curţii regelui, I-a spus Mardoheu toate câte se întâmplase şi de numărul arginţilor ce făgăduise Aman să verse în vistieria domnească pentru Iudei ca să-i stârpească. Îi dădu de asemenea şi o copie de pe porunca domnească, cuprinsă în hrisovul dat în Suza pentru stârpirea lor, ca să-l arate Esterei şi să-i dea de veste despre toate.

Pe lângă aceasta o sfătuia să meargă la rege şi să-l roage de iertare pentru poporul ei, aducându-şi aminte de zilele sale cele smerite, când era crescută sub mâna lui, a lui Mardoheu, pentru că Aman, cel al doilea după rege, a osândit pe Iudei la moarte; să strige de asemenea către Domnul, ca să-i izbăvească pe ei de la moarte. Deci a venit Hatac şi a spus Esterei vorbele lui Mardoheu. Atunci a vorbit Estera cu Hatac şi l-a trimis să spună lui Mardoheu:
"Toţi cei ce slujesc regelui şi popoarele din ţările regelui ştiu că tot cel ce va intra la rege înăuntrul curţii, bărbat sau femeie, fără să fie chemat, ia o singură osândă: moartea. Numai acela spre care va întinde regele sceptrul său de aur scapă cu viaţă. Eu însă n-am fost chemată la rege de mai bine de treizeci de zile".
Aceste cuvinte ale Esterei au fost spuse lui Mardoheu.

Iar Mardoheu a răspuns Esterei următoarele: "Să nu socoţi că ai să scapi tu singură în casa regelui, dintre toţi Iudeii. Dacă tu vei tăcea în vremea aceasta, atunci izbăvirea şi eliberarea vor veni pentru Iudei din altă parte, iar tu şi casa tatălui tău veţi pieri. Şi cine ştie dacă tu n-ai ajuns la vrednicia de regină tocmai pentru vremile acestea?" Atunci Estera a răspuns lui Mardoheu:
"Mergi, adună pe toţi Iudeii din Suza şi postiţi pentru mine; să nu mâncaţi
şi să nu beţi trei zile, nici ziua, nici noaptea şi voi posti şi eu cu
slujnicile mele şi apoi mă voi duce la rege, deşi aceasta este împotriva legii
şi de va fi să pier, voi pieri".
Atunci s-a dus Mardoheu şi a făcut cum îi poruncise Estera. El s-a rugat
Domnului, pomenind toate lucrurile Domnului şi zicând:

"Doamne, Doamne, Împărate atotţiitorule, toţi sânt în puterea Ta şi nu este cine să se împotrivească ţie când vei voi să izbăveşti pe Israel. Tu ai făcut cerul şi pământul şi toate cele minunate de sub cer. Tu eşti Domnul tuturor şi nu este cine să se împotrivească ţie, Doamne! Tu toate le ştii Doamne, Tu ştii că eu nu din mândrie, nici din trufie, nici ca să jignesc nu m-am închinat lui Aman cel mândru, căci eu cu plăcere m-aş fi apucat să sărut tălpile picioarelor lui pentru izbăvirea lui Israel.

Dar eu am făcut aceasta ca să nu dau slavă oamenilor mai presus de slava lui Dumnezeu şi nu m-am închinat nimănui, decât numai ţie, Domnului meu şi nici nu voi face aceasta din mândrie. Şi acum, Doamne Dumnezeule, Împărate, Dumnezeul lui Avraam, cruţă pe poporul Tău, căci se pune la cale pieirea noastră şi voiesc să piardă moştenirea Ta cea dintru început. Nu trece cu vederea partea Ta pe care ai răscumpărat-o pentru Tine din ţara Egiptului.

Auzi rugăciunea mea şi Te milostiveşte spre moştenirea Ta; întoarce plânsul nostru în veselie ca, vii fiind noi, să lăudăm numele Tău, Doamne, şi nu astupa gura celor ce Te preamăresc pe Tine". Şi toţi Israeliţii au strigat din toate puterile lor că moartea era înaintea ochilor lor.

Şi a alergat şi Estera la Domnul, cuprinsă de groaza morţii şi, dezbrăcându-se de hainele slavei sale, s-a îmbrăcat în haine de deznădejde şi de jale, iar în locul unsorilor celor scumpe, cu cenuşă şi cu ţărână şi-a presărat capul său; şi-a smerit cumplit trupul său şi tot locul împodobit altădată l-a umplut de păr smuls din capul său şi, rugându-se Domnului, Dumnezeului lui Israel, a zis:

"Domnul meu, numai Tu singur eşti Împăratul nostru; ajută-mi mie celei singuratice şi fără ajutor afară de Tine, că pieirea mea e aproape! Eu am auzit, Doamne, de la tatăl meu, în neamul meu părintesc, că Tu ţi-ai ales pe Israel din toate popoarele şi pe părinţii noştri din toţi strămoşii lor, ca să fie moştenirea Ta veşnică şi ai făcut pentru ei toate câte ai zis.

Acum noi am greşit înaintea Ta şi Tu ne-ai dat în mâinile vrăjmaşilor noştri, pentru că am lăudat pe dumnezeii lor; drept eşti Tu, Doamne! Dar ei acum nu se mai mulţumesc cu robia noastră amară, ci şi-au dat mâna cu idolii lor, ca să răstoarne poruncile gurii Tale şi să stârpească moştenirea Ta şi să astupe gura celor ce Te slăvesc pe Tine şi să stingă slava casei Tale şi jertfelnicul Tău, să dezlege gura popoarelor pentru a preaslăvi pe dumnezeii lor cei mincinoşi şi pentru ca regele cel pământesc să fie admirat totdeauna.

Nu da, Doamne, sceptrul Tău dumnezeilor celor ce nu sânt, ca să nu se bucure vrăjmaşii de căderea noastră, ci întoarce uneltirea lor asupra lor înşişi, iar pe uneltitorul împotriva noastră dă-l ruşinii. Adu-ţi aminte, Doamne, arată-Te nouă în vremea necazului nostru şi-mi dă mie curaj. Împărate al dumnezeilor şi Stăpâne a toată stăpânirea, dăruieşte gurii mele cuvânt cu trecere înaintea leului acestuia şi umple inima lui de ură către cel ce ne prigoneşte pe noi, spre pieirea lui şi a celor de un gând cu el.

Iar pe noi ne izbăveşte cu mâna Ta şi-mi ajută mie celei singure, care nu am alt ajutor decât pe Tine, Doamne;

Tu ai ştiinţă de toate şi cunoşti că eu urăsc slava celor fără de lege şi mi-e silă de patul celor netăiaţi împrejur şi de tot cel de alt neam. De asemenea cunoşti nevoia mea, că nu pot suferi semnul mândriei mele care se află pe capul meu în zilele când mă arăt, mi-e silă de el, ca de o haină întinată cu sânge şi nici nu-l port când sânt singură.

Roaba Ta n-a mâncat din masa lui Aman, nici n-a preţuit ospăţul regesc; vin jertfit la idoli n-am băut, nici nu s-a veselit roaba Ta din vremea schimbării soartei mele şi până acum decât numai de Tine, Doamne Dumnezeul lui Avraam. Dumnezeule, Cel ce ai putere peste toate, auzi glasul celor fără de nădejde şi ne izbăveşte din mâinile uneltitorilor de rele, scăpându-mă din frica mea".
După trei zile de rugăciune Estera şi-a dezbrăcat hainele cele de jale şi
s-a îmbrăcat în cele de regină şi, făcându-se strălucită şi chemând pe Dumnezeul
cel atoatevăzător şi mântuitor, a luat cu ea două slujnice: una de care se
sprijinea oarecum din alintare, iar alta care, urmându-i, îi ţinea hainele.

Ea era minunată, în culmea frumuseţii sale şi faţa sa era veselă ca şi cum ar fi
fost plină de iubire, iar inima ei era apăsată de frică. S-a oprit în curtea
dinăuntru a casei regelui, la uşa regelui.

Regele şedea atunci pe tronul său domnesc, în casa domnească, chiar în dreptul uşii, îmbrăcat în toate hainele măririi sale, tot în aur şi în pietre scumpe, dar cumplit de posomorât. Când regele a văzut pe regina Estera stând afară, aceasta a aflat milă în ochii lui.
Întorcându-şi faţa înflăcărată de slavă, el a privit cu mânie straşnică. Atunci
regina a căzut cu duhul, s-a schimbat la faţă din pricina slăbiciunii ce i-a venit şi s-a aplecat pe capul slujnicei care o însoţea.

Dar Dumnezeu a schimbat duhul regelui în blândeţe şi, sculându-se cu grăbire de pe tronul său, a cuprins-o în braţele sale, până ea şi-a venit în fire. Apoi a mângâiat-o cu vorbe bune, zicându-i: "Ce ai Estera? Eu sânt fratele tău!

Linişteşte-te, că nu vei muri, căci stăpânirea ne este comună. Apropie-te!"
Apoi regele şi-a întins spre Estera sceptrul său cel de aur, care era în
mâna sa.

Atunci Estera s-a apropiat şi s-a atins de vârful sceptrului, iar regele i-a pus sceptrul pe grumazul ei şi a sărutat-o, zicându-i: "Vorbeşte-mi!" Şi ea a zis: "Stăpânul meu, eu am văzut în tine parcă pe îngerul lui Dumnezeu şi s-a tulburat inima mea de frică în faţa slavei tale, că minunat eşti stăpâne şi faţa ta este plină de har". Şi când vorbea ea, a căzut din pricina slăbiciunii şi regele s-a tulburat şi toate slugile lui o mângâiau.
Apoi regele i-a zis: "Ce voieşti, regină Estera şi care-ţi este cererea?
Chiar şi jumătate din regat ţi se va da".
Şi a zis Estera: "Eu am acum zi de sărbătoare. De binevoieşte regele, să
vină cu Aman astăzi la ospăţul pe care i l-am pregătit eu".
Iar regele a zis: "Mergi degrabă după Aman, ca să se facă după cuvântul
Esterei". Şi a venit regele cu Aman la ospăţul ce-l pregătise Estera.
La băutură regele a zis către Estera: "Ce dorinţă ai? Ea ţi se va îndeplini.
Care este cererea ta? Ea ţi se va împlini chiar şi până la jumătate din regatul
meu!"
Atunci Estera a răspuns şi a zis: "Iată dorinţa şi cererea mea:
De am aflat bunăvoinţă în ochii regelui şi de binevoieşte el să împlinească
dorinţa mea şi să-mi împlinească cererea, atunci să vină regele cu Aman mâine la
ospăţul ce-l voi pregăti, şi eu voi da răspuns după porunca regelui".
În ziua aceea a ieşit Aman vesel şi voios. Dar când Aman a văzut pe Mardoheu
la poarta regelui şi că acesta nu s-a sculat măcar de la locul său înaintea lui,
s-a umplut de mânie asupra lui Mardoheu. Cu toate acestea Aman s-a stăpânit. Ajungând acasă, a trimis să cheme pe prietenii săi şi pe Zereş, femeia sa. Şi le-a povestit Aman despre bogăţia sa cea mare, despre mulţimea fiilor săi şi despre felul cum l-a mărit pe el regele şi cum l-a înălţat peste căpeteniile şi slujitorii săi. "Ba şi regina Estera, a zis mai departe Aman, pe nimeni afară de mine n-a chemat cu regele la ospăţul pe care l-a pregătit. Chiar şi mâine sânt chemat la ea la ospăţ. Dar toate acestea nu mă mulţumesc câtă vreme văd pe iudeul Mardoheu şezând la poarta domnească".

La acestea Zereş, soţia sa, şi prietenii săi i-au zis:

"Să se pregătească spânzurătoare înaltă de cincizeci de coţi şi mâine dimineaţă cere regelui să fie spânzurat Mardoheu şi apoi vei merge voios la ospăţ cu regele". Acest cuvânt a plăcut lui Aman şi a pus să se pregătească spânzurătoarea. În noaptea aceea Domnul a depărtat somnul de la rege şi acesta a poruncit slugii să-i aducă Cronica însemnărilor zilnice şi ele au fost citite înaintea regelui. Acolo se afla scris ce descoperise Mardoheu regelui cu privire la Bigtan şi Tereş, cei doi eunuci ai regelui, păzitorii pragului, care uneltiseră să pună mâna pe regele Artaxerxe.

Atunci a zis regele: "Ce cinste şi răsplată s-a dat lui Mardoheu pentru aceasta?" Iar oamenii regelui, care-i slujeau, au zis: "Nu i s-a făcut nimic". Când întreba regele de binefacerile lui Mardoheu, a venit Aman în curte, iar regele a zis: "Cine este în curte?" Aman însă venise în curtea de afară a casei regelui să vorbească cu regele, ca să fie spânzurat Mardoheu în spânzurătoarea pe care i-o pregătise el.

Şi oamenii regelui au zis: "Iată Aman stă în curte".

Regele a zis: "Să intre! " Aman a intrat, iar regele i-a zis: "Ce să se facă omului pe care regele vrea să-l cinstească? Aman socotea în inima sa: "Pe cine altul voieşte regele să cinstească, dacă nu pe mine?" Şi a zis Aman: "Pentru omul pe care vrea să-l cinstească regele,să se aducă îmbrăcăminte regească şi calul pe care călăreşte regele şi coroană de rege; Apoi să se dea hainele, coroana şi calul unuia dintre cei dintâi dregători ai regelui, ca să îmbrace pe omul acela, pe care vrea regele să-l cinstească şi să-l plimbe călare pe cal prin piaţa cetăţii şi să se strige înaintea lui: Aşa se face omului, pe care vrea regele să-l cinstească!" Atunci regele a zis lui Aman: "Bine ai zis! Ia repede haine şi cal, cum ai spus, şi fă aşa iudeului Mardoheu, care şade la poarta regelui. Să nu laşi nimic din toate câte ai zis". Şi a luat Aman haine şi cal, a îmbrăcat pe Mardoheu şi l-a plimbat călare pe cal prin piaţa cetăţii, strigând înaintea lui: "Aşa se face omului, pe care regele vrea să-l cinstească!"

Apoi Mardoheu s-a întors la poarta regelui, iar Aman s-a dus repede acasă trist şi cu capul în pământ. şi a spus Aman soţiei sale, Zereş şi tuturor prietenilor săi toate câte se petrecuseră cu el. Iar înţelepţii lui şi Zereş, femeia sa, i-au zis: "Dacă Mardoheu, din pricina căruia a început căderea ta, e din neamul iudeilor, atunci tu nu vei putea face nimic împotriva lui, ci vei cădea sigur înaintea lui, căci cu el este Dumnezeul cel viu>. Şi încă grăind ei cu el, au venit eunucii regelui şi-l grăbeau pe Aman să meargă la ospăţul pe care-l pregătise Estera. În ziua aceea regele cu Aman au venit să prânzească la regina Estera.

În timpul ospăţului, regele a zis iarăşi către Estera: "Care este dorinţa ta, regină Estera? Că ea îţi va fi împlinită. Şi care este rugămintea ta, că ţi se va împlini chiar şi până la jumătate din regatul meu". Regina Estera a răspuns: "De am aflat bunăvoinţă în ochii tăi, o, rege, şi dacă binevoieşte regele, atunci să ni se dăruiască viată mie şi poporului meu, după ruga mea.Căci suntem vânduţi noi, eu şi poporul meu, spre ucidere, spre nimicire şi pieire. De am fi vânduţi ca să fim robi eu aş fi tăcut, deşi vrăjmaşul nu ar fi acoperit paguba regelui".

Şi regele Artaxerxe a răspuns: "Cine este acela şi unde este omul care a îndrăznit a gândi să facă aşa?

Iar Estera a răspuns: "Asupritorul Şi vrăjmaşul este răutăciosul Aman!" şi s-a cutremurat Aman înaintea regelui şi a reginei. Şi s-a sculat regele de la ospăţ plin de mânie şi s-a dus în grădina palatului; iar Aman a rămas să roage pe regina Estera, pentru viaţa sa, căci vedea bine că regele hotărâse pieirea lui.

Când s-a întors regele din grădina palatului, Aman tocmai se aruncase pe patul pe care se afla Estera. Şi a zis regele: "Vrei încă să şi siluieşti pe regină aici, în casa mea?"

Acest cuvânt, ieşit din gura regelui, acoperi de tulburare fata lui Aman. Atunci Harbona, unul din eunucii regelui, a zis: "Iată şi spânzurătoarea pe care a pregătit-o Aman pentru Mardoheu, care a grăit de bine pe rege, stă la casa lui Aman, înaltă de cincizeci de coţi". Iar regele a zis: "Spânzuraţi-l acolo!" Şi au spânzurat pe Aman în spânzurătoarea pregătită de el. Numai aşa s-a potolit mânia regelui. .
În ziua aceea, regele Artaxerxe a dat reginei Estera casa lui Aman, vrăjmaşul Iudeilor; iar Mardoheu a fost chemat de rege, căci Estera îi spusese că el este rudă cu ea. Şi regele şi-a scos inelul pe care-l luase de la Aman, şi l-a dat lui Mardoheu; iar Estera a pus pe Mardoheu ispravnic peste casa lui Aman. Apoi Estera a vorbit din nou înaintea regelui, a căzut la picioarele lui, a plâns şi l-a rugat să abată răutatea lui Aman Agaghitul şi uneltirea lui pe care el o îndreptase împotriva Iudeilor. Atunci regele şi-a întins sceptrul său cel de aur către Estera, şi s-a ridicat Estera şi a stat înaintea feţei regelui, Şi a zis: "De binevoieşte regele şi de am aflat eu trecere înaintea feţei lui; de este drept lucrul acesta înaintea regelui şi de plac eu ochilor lui, atunci să se scrie, ca să fie revocate scrisorile cele trimise după uneltirile lui Aman, fiul lui Hamadata, din ţara Agag, pentru uciderea Iudeilor în toate părţile regatului; Căci cum aş putea eu să privesc nenorocirea care ar atinge pe poporul meu şi cum aş putea să văd pieirea neamului meu?" Regele Artaxerxe a zis către Estera şi Mardoheu: "Casa lui Aman am dat-o Esterei, iar pe el l-am spânzurat, pentru că şi-a întins mâna sa asupra Iudeilor. Scrieţi şi voi despre Iudei ce vă place, în numele regelui şi întăriţi cu inelul regelui, căci scrisoarea scrisă în numele regelui şi întărită cu inelul regelui nu se poate schimba". Atunci au fost chemaţi scriitorii regelui, în luna a treia, adică în luna Sivan, în ziua de douăzeci şi trei ale lunii, şi cum a poruncit Mardoheu, aşa s-a scris iudeilor şi satrapilor, guvernatorilor ţărilor şi cârmuitorilor ţinuturilor lor, de la India până la Etiopia, din cele o sută douăzeci şi şapte ţări; şi s-a scris fiecărei ţări cu scrierea ei şi fiecărui popor în limba lui, şi Iudeilor le-a scris cu literele lor şi în limba lor.

Mardoheu a scris în numele regelui Artaxerxe, scrisorile le-a pecetluit cu inelul regelui şi le-a trimis prin curieri călări, pe caii din hergheliile regelui, spunând că regele îngăduie iudeilor din fiecare cetate să se adune ca să-şi apere viaţa lor, să bată, să ucidă şi să piardă pe toţi cei puternici din popor şi din ţară, care ar vrea să-i atace, cu femeile şi cu copiii lor, iar averea lor să o jefuiască.

Aceasta să se facă în toate ţările lui Artaxerxe, într-o singură zi, în a treisprezecea zi a lunii a douăsprezecea, adică a lunii Adar. Cuprinsul acestei scrisori este următorul:

"Marele rege Artaxerxe, satrapilor celor o sută douăzeci şi şapte de rări de la India şi până la Etiopia, guvernatorilor de provincii şi tuturor supuşilor, credincioşilor lui, salutare.

Mulţi din cei răsplătiţi cu cinste prin nemărginita bunătate a binefacerilor s-au trufit peste măsură şi nu numai supuşilor noştri caută să le facă rău, ci, neputându-şi sătura mândria, încearcă să urzească uneltiri şi împotriva binefăcătorilor lor, pierzând nu numai simţul recunoştinţei omeneşti, ci, plini de trufie nebună, caută în chip nelegiuit să scape şi de judecata lui Dumnezeu, Cel ce pururea toate le vede.

Dar adesea şi mulţi, fiind îmbrăcaţi cu putere, ca să rânduiască lucrurile prietenilor ce s-au încrezut în ei, prin încredinţările lor îi fac vinovaţi de vărsare de sânge nevinovat şi-i supun la primejdii de neînlăturat, amăgind gândul bun şi neprihănit al stăpânilor prin vorbărie vicleană şi mincinoasă. Aceasta se poate vedea atât din povestirile mai vechi, cum am spus, precum şi din faptele săvârşite în chip nelegiuit înaintea ochilor voştri de răutatea celor ce stăpânesc cu nevrednicie.

De aceea ne îngrijim pentru viitor, ca să întocmim noi o împărăţie netulburată pentru toţi oamenii din lume, neîngăduind înşelătoriile, şi pricinile ce ni se înfăţişează judecându-le cu toată luarea aminte cuvenită. Aşa Aman, fiul lui Hamadata Macedoneanul, cu adevărat străin de sângele persan şi foarte departe de bunătatea noastră, fiind primit oaspete la noi, s-a învrednicit de bunăvoinţa pe care noi o avem către orice popor, până într-atâta, încât a fost numit părintele nostru şi cinstit de toţi, înfăţişându-se ca a doua persoană după tronul regal. Dar fiind de o mândrie nemăsurată, a uneltit să ne lipsească pe noi de putere şi de viaţă, iar pe salvatorul şi pururea binefăcătorul nostru Mardoheu şi pe nevinovata părtaşă la regalitatea noastră, Estera, cu tot poporul lor, se silea prin felurite măsuri viclene să-i piardă. Astfel socotea el să ne lase fără oameni, iar
împărăţia persană să o dea Macedonenilor.

Noi însă pe Iudei, osândiţi de acest făcător de rele, la moarte, îi găsim nu răufăcători, ci oameni care trăiesc după cele mai drepte legiuiri şi fii ai Dumnezeului celui viu, mare şi preaînalt, Care ne-a dăruit nouă şi strămoşilor noştri împărăţie preafericită. De aceea bine veţi face, de nu veţi aduce la indeplinire scrisorile trimise de Aman al lui Hamadata, căci el, făcând aceasta, a fost spânzurat la porţile Suzei cu toată casa, după cuvântul lui Dumnezeu, Celui ce stăpâneşte peste toţi, Care i-a dat lui curând osânda cuvenită. Iar o copie a acestei scrisori puneţi-o la vedere în tot locul, să lăsaţi pe Iudei să se folosească de legile lor şi să-i ajutaţi, ca pe cei ce se vor scula asupra lor la vreme de necaz să-i poată răpune în ziua de treisprezece ale lunii a douăsprezecea, Adar, chiar în ziua
aceea.

Căci Dumnezeu, Cel ce stăpâneşte peste toţi, în loc să piardă pe poporul
cel ales, i-a rânduit lui această bucurie. Şi voi, Iudeilor, între sărbătorile voastre vestite, sărbătoriţi şi această zi însemnată cu toată veselia, ca să fie de acum şi să rămână în viitor pentru voi şi pentru Perşii binevoitori amintirea izbăvirii voastre, iar pentru duşmanii voştri să fie amintirea pieirii lor. Fiecare cetate, sau ţinut îndeobşte, care nu se va conforma, se va pustii fără cruţare cu sabie şi foc şi va ajunge nu numai nelocuită de oameni totdeauna, ci dezgustătoare pentru fiare şi păsări.

Copii ale acestei scrisori să se dea în fiecare ţară, ca lege, astfel ca Iudeii să fie gata pentru ziua aceea să se răzbune pe vrăjmaşii lor". Curieri, călări pe cai iuţi din hergheliile regelui, au alergat repede şi cu mare grabă, cu porunca regelui. Porunca a fost vestită şi în cetatea Suza.
Mardoheu a ieşit de la rege în veşminte regeşti de culoare purpurie şi albă
şi cu cunună mare de aur, iar cetatea Suza s-a bucurat şi s-a veselit.
La Iudei a fost atunci lumină în case, bucurie, veselie şi mare prăznuire.
De asemenea în toate ţările, prin toate cetăţile şi în toate locurile unde ajunsese scrisoarea cu porunca regelui, a fost bucurie, veselie, ospeţe şi prăznuire la Iudei. Chiar şi dintre popoarele ţării mulţi se făcură Iudei, pentru că-i cuprinsese frica de Iudei.
În luna a douăsprezecea, adică în luna Adar, în a treisprezecea zi, când a
sosit timpul aducerii la îndeplinire a poruncii regelui şi a decretului lui; în
ziua aceea, când nădăjduiau duşmanii Iudeilor să-i biruiască, s-a dovedit
dimpotrivă că Iudeii şi-au arătat puterea asupra duşmanilor lor; Atunci Iudeii s-au adunat în toate cetăţile lor, prin toate ţările lui Artaxerxe, ca să pună mâna pe cei ce le doreau răul şi nimeni n-a putut sta împotriva feţei lor, pentru că frica de Iudei apăsa asupra tuturor popoarelor. Toate căpeteniile ţărilor, satrapii, guvernatorii şi slujitorii regelui au sprijinit pe Iudei, de teama lui Mardoheu, căci Mardoheu era mare în casa regelui şi renumele lui se lăţise în toate ţările, deoarece omul acesta, Mardoheu, devenise tot mai puternic.

Atunci au stârpit Iudeii pe toţi duşmanii lor, ucigând cu sabia, omorând, pierzând şi făcând cu duşmanii lor după voia lor. În cetatea Suza, au ucis Iudeii cinci sute de oameni. Între aceştia au ucis şi pe Parşandata, pe Dalfon, pe Aspata, pe Porata, pe Adalia, pe Aridata, Pe Parmaşta, pe Arisai, pe Aridai şi pe Iezata, adică pe cei zece feciori ai lui Aman, fiul lui Hamadata, vrăjmaşul Iudeilor; dar ei nu i-au prădat de averile lor.
În acea zi s-a adus la cunoştinţă regelui numărul celor ucişi în cetatea Suza.
Atunci regele a zis către regina Estera: "În cetatea Suza, au ucis Iudeii cinci sute de oameni şi pe cei zece fii ai lui Aman. Ce vor fi făcut ei în celelalte ţări ale regelui? Care este dorinţa ta? Ea ţi se va împlini. Şi ce dorinţă mai ai? Că ea îţi va fi împlinită".

Estera a răspuns: "De binevoieşte regele, să se îngăduie Iudeilor celor din
Suza să facă acelaşi lucru şi mâine, pe care l-au făcut astăzi, iar pe cei zece
fii ai lui Aman să-i spânzure". Şi a poruncit regele să se facă aşa; s-a dat poruncă în Suza şi pe cei zece fii ai lui Aman i-au spânzurat. Şi s-au adunat Iudeii cei din Suza şi în ziua a paisprezecea a lunii lui
Adar şi au omorât trei sute de oameni, dar la jaf nu şi-au întins mâinile.
Iar ceilalţi Iudei care se aflau în ţările regelui s-au adunat ca să-şi apere viaţa lor şi să fie netulburaţi de vrăjmaşii lor. Aceştia au omorât din duşmanii lor şaptezeci şi cinci de mii, iar la jaf nu şi-au întins mâinile. Aceasta s-a petrecut în treisprezece ale lunii lui Adar. În ziua de paisprezece a aceleiaşi luni s-au liniştit şi au făcut-o zi de ospăţ şi de veselie. Iudeii însă, care se aflau în Suza, s-au adunat în ziua de treisprezece şi de paisprezece ale lunii lui Adar, iar în cincisprezece ale ei s-au liniştit şi au făcut-o zi de ospăţ şi de veselie.
De aceea Iudeii din provincie, care locuiesc în sate neîntărite, petrec ziua
de paisprezece ale lunii Adar în veselie şi ospeţe, ca zi de sărbătoare,
trimiţându-şi daruri unii altora; iar cei ce trăiesc în oraşe petrec şi ziua de cincisprezece ale lunii Adar în mare veselie, trimiţând daruri vecinilor.
După aceea Mardoheu a scris toate întâmplările acestea şi a trimis scrisori
tuturor Iudeilor care erau în ţările regelui Artaxerxe, la cei de aproape şi la
cei de departe, ca să sărbătorească acele zile bune în fiecare an, în ziua de paisprezece şi de cincisprezece ale lunii Adar, intrucât acestea sânt zilele în care Iudeii au fost lăsaţi în pace de vrăjmaşii lor şi întrucât aceasta este luna în care întristarea lor s-a prefăcut în bucurie şi tânguirea în zi de sărbătoare.

Să facă dar din ele zile de petrecere şi de veselie, trimiţându-şi unii altora daruri şi dând milostenie la săraci. Şi au primit Iudeii cele ce le scrisese Mardoheu:
Cum Aman, fiul lui Hamadata, din ţara Agag, vrăjmaşul tuturor Iudeilor, se
gândise să-i ucidă şi aruncase Pur, adică sori, pentru pierderea lor;
Cum Estera a străbătut până la rege şi cum regele a poruncit prin scrisoare
nouă, ca uneltirea cea rea a lui Aman, pe care o plănuise el asupra Iudeilor, să
se întoarcă asupra capului lui şi să-l spânzure pe el şi pe fiii lui.
De aceea s-au şi numit aceste zile Purim, de la numirea Pur.

Deci, potrivit cu toate cuvintele scrisorii şi cu toate cele ce ei văzuseră şi cu cele ce se petrecuseră la ei,
Iudeii au stabilit şi au primit pentru ei şi pentru urmaşii lor şi pentru
cei ce li se vor alătura, ca să sărbătorească fără abatere aceste două zile în
fiecare an după rânduială, Şi ca zilele acestea ale Purimului să fie pomenite şi prăznuite din neam în neam, în fiecare familie, la Iudei, în fiecare ţară şi în fiecare cetate.

Regina Estera, fiica lui Abihail şi Mardoheu Iudeul au scris a doua oară în chip stăruitor cele ce au făcut ei, ca să întărească scrisoarea despre Purim, si au trimis scrisori tuturor Iudeilor din cele o sută douăzeci şi şapte de
ţări ale regatului lui Artaxerxe cu cuvinte de pace şi de credincioşie, Ca ei să păzească cu tărie aceste zile ale Purimului la vremea lor, precum le statorniciseră Mardoheu Iudeul şi regina Estera, pentru ei şi pentru urmaşii lor cu post şi tanguire.

Şi porunca Esterei întări aşezarea sărbătorii Purimului scriind-o în carte. După aceea regele Artaxerxe puse bir pe ţări şi pe insulele mării. De altfel toate faptele slăvite şi atotputernicia lui, cum şi arătarea amănunţită a măririi lui Mardoheu cu care-l cinstise regele, sânt scrise în cartea Cronicilor regilor Mediei şi Persiei.De asemenea e arătat acolo că iudeul Mardoheu era al doilea după regele Artaxerxe, mare înaintea Iudeilor şi iubit între mulţimile fraţilor săi, căci căuta binele poporului său şi vorbea în folosul neamului lui. Şi zicea Mardoheu: "De la Dumnezeu a fost aceasta, că eu mi-am adus aminte de visul pe care l-am visat despre aceste întâmplări, că n-a rămas neîmplinit nimic din el.

Izvorul cel mic s-a făcut râu mare şi a fost lumină, soare şi mulţime de apă; acest râu este Estera, pe care şi-a luat-o de femeie regele şi a făcut-o regină. Iar cei
doi balauri sânt eu şi Aman. Popoarele sânt cei ce s-au unit să stârpească
numele Iudeilor; iar poporul meu sânt Israeliţii, care au strigat către Dumnezeu
şi au fost izbăviţi.

A izbăvit Dumnezeu pe poporul Său şi ne-a izbăvit Domnul
din toate relele acestea. Săvârşit-a Dumnezeu semne şi minuni mari, cum n-au
fost printre neamuri. Aşa a rânduit Dumnezeu doi sorţi: unul pentru poporul lui
Dumnezeu, iar celălalt pentru neamuri. Aceşti doi sorii au ieşit în ceasul, la
vremea şi în ziua judecăţii înaintea lui Dumnezeu şi a tuturor neamurilor.
Atunci şi-a adus aminte Domnul de poporul Său şi a dat dreptate moştenirii Sale.
Aceste zile ale lunii lui Adar, adică a paisprezecea şi a cincisprezecea ale
acestei luni, se vor prăznui veşnic cu alai, cu bucurie şi veselie înaintea lui
Dumnezeu în poporul Său Israel în anul al patrulea al domniei lui Ptolomeu şi a
Cleopatrei, Dositei, care se spune că a fost preot şi levit şi Ptolomeu, fiul
său, au adus în Alexandria această scrisoare despre Purim.

Această scrisoare se
spune că a tâlcuit-o Lisimah, fiul lui Ptolomeu, care fusese la Ierusalim."

Nota:

Cartea Esterei 1-10