Estera !

" In anul al doilea al domniei lui Artaxerxe cel Mare, in ziua intai a lunii Nisan, Mardoheu, fiul lui Iair, fiul lui Simei, fiul lui Chis, iudeu din semintia lui Veniamin, om mare, care traia in cetatea Suza si slujea la curtea
regelui, a visat un vis. Mardoheu era din robii pe care Nabucodonosor, regele Babilonului, ii luase in robie din Ierusalim cu Iehonia, regele Iudei.
Iar visul lui a fost acesta: "S-a facut parca zgomot mare pe pamant, tunet, cutremur si tulburare. Si deodata au iesit doi balauri mari, gata sa se lupte unul cu altul, si urletul lor era cumplit. Dupa urletul lor, toate popoarele s-au pregatit de razboi, ca sa loveasca pe poporul dreptilor. Si iata a venit pe pamant zi de negura si intuneric, de necaz si stramtorare, de mare durere si tulburare. Atunci tot poporul dreptilor s-a tulburat, temandu-se de raul lor; s-a pregatit sa piara si a inceput sa strige catre Domnul. La strigatul lor, a iesit parca dintr-un izvor mic un rau mare cu apa multa, a stralucit lumina si soare, s-au inaltat cei smeriti si au nimicit pe trufasi". Desteptandu-se Mardoheu dupa acest vis, care inchipuia ce avea sa faca Dumnezeu, pastra acest vis in inima sa si dorea sa-l priceapa in toata intregimea lui pana in seara.

Si a ramas Mardoheu la curte cu Gavata si cu Tara, doi eunuci ai regelui care pazeau curtea; atunci a auzit ce vorbeau ei, a aflat planul si a descoperit ca ei se pregateau sa puna mana pe regele Artaxerxe si i-a spus regelui. Regele a cercetat pe cei doi eunuci si dupa ce ei au marturisit, au fost spanzurati. Regele a scris intamplarea aceasta spre aducere aminte si a scris-o si Mardoheu. Atunci a poruncit regele lui Mardoheu sa slujeasca la curte si i-a dat si daruri pentru aceasta. Dar pe langa rege era atunci vestit Aman fiul lui Hamadata din tara Agag. Acesta se silea sa faca rau lui Mardoheu si poporului sau pentru cei doi eunuci ai regelui.După întâmplările acestea, în zilele lui Artaxerxe, care domnea peste o sută douăzeci şi şapte de ţări, de la India până în Etiopia, ii vremea când regele Artaxerxe îşi avea scaunul său domnesc în cetatea Suza.În anul al treilea al domniei lui, a dat el ospăţ pentru dregătorii săi şi pentru cei ce-i slujeau lui, pentru căpeteniile mai înalte ale oştirii Persiei şi Mediei şi pentru guvernatorii ţărilor sale. Arătându-şi marea bogăţie a regatului său şi trălucirea deosebită a măririi sale, în curgere de mai multă vreme, anume timp de o sută optzeci de zile. După sfârşitul acestor zile, regele a făcut şi pentru poporul său care se afla în capitala Suza, de la mic până la mare, ospăţ de şapte zile, în grădina curţii sale domneşti, impodobită cu covoare de mătase albă şi de urpură violetă, atârnate pe frânghii de în şi de mătase, trecute prin verigi de argint, intărite în stâlpi de marmură. Divanuri de aur şi de argint erau aşezate pe ardoseală de porfiră, de marmură albă, de sidef şi marmură neagră. Băuturile se turnau în vase de aur şi în cupe felurite, în valoare de treizeci de mii de talanţi, iar vin din care bea însuşi regele a fost mult, după bogăţia şi dărnicia regelui. Băutura se consuma cuviincios şi fără silă, că regele poruncise tuturor cârmuitorilor din casa sa să facă fiecăruia după voia lui. Regina Vasti a făcut şi ea ospăţ, pentru femei, în casa domnească a regelui Artaxerxe. În ziua a şaptea, când inima regelui s-a înveselit de vin, acesta a zis către Mehuman, Bizeta, Garbona, Bigta, Abgata, Zetar şi Carcas, cei şapte eunuci care slujeau înaintea feţei regelui Artaxerxe. Să aducă pe regina Vasti înaintea feţei regelui cu coroana regească pe cap, ca să arate popoarelor şi căpeteniilor frumuseţea ei, pentru că era foarte frumoasă.

Dar regina Vasti n-a voit să vină după porunca regelui ce i s-a trimis prin eunuci. Din pricina aceasta s-a mâniat regele tare şi s-a aprins într-însul urgie mare şi a zis către înţelepţii care ştiau datinile din trecut, (căci aşa era rânduiala ca orice pricină a regelui să se spună înaintea celor ce cunoşteau legile şi dreptul):

"Cum să se aplice legea faţă de regina Vasti, pentru că ea nu a împlinit porunca regelui Artaxerxe, ce i s-a trimis prin eunuci?" Şi erau în apropierea regelui: Carşena, Şetar, Admata, Tarşiş, Mereş, Marsena şi Memucan, şapte căpetenii ale Mediei şi Persiei, care puteau vedea faţa regelui şi ţineau locurile cele dintâi în regat. Atunci a răspuns Memucan înaintea regelui şi a căpeteniilor: "Regina Vasti s-a făcut vinovată nu numai înaintea regelui, ci şi înaintea tuturor dregătorilor şi înaintea tuturor popoarelor care sânt în toate ţările regelui Artaxerxe. Pentru că purtarea reginei Vasti va ajunge la ştirea tuturor femeilor, şi vor nesocoti şi acelea pe bărbaţii lor şi vor zice: Regele Artaxerxe a poruncit să fie adusă regina Vasti înaintea feţei sale şi ea n-a venit.

De acum soţiile dregătorilor din Persia şi Media, care vor auzi de purtarea reginei, vor zice la fel dregătorilor regelui, şi va fi destul dispreţ şi mânie. Deci, dacă binevoieşte regele, să iasă de la el hotărâre regească şi să se scrie în legile Persiei şi Mediei, cu neschimbare, că regina Vasti nu va mai intra înaintea regelui Artaxerxe, iar vrednicia de regină a ei regele o va da alteia mai vrednică decât ea. Când se va auzi de această hotărâre a regelui, care se va împrăştia în toată împărăţia lui cât este ea de mare, atunci toate femeile îşi vor cinsti bărbaţii de la mic până la mare". Şi cuvântul a plăcut regelui şi dregătorilor, şi a făcut după sfatul lui Memucan. Regele a trimis în toate ţările scrisori, scrise pentru fiecare tară cu scrisul ei şi pentru fiecare popor în limba lui, ca fiecare bărbat să fie stăpân în casa sa. Aceasta s-a adus la cunoştinţa fiecăruia în limba părintească a fiecăruia. După întâmplarea aceasta, când s-a potolit mânia regelui Artaxerxe, şi-a adus el aminte de regina Vasti, de ceea ce făcuse ea şi de ce se hotărâse împotriva ei, Iar oamenii regelui, care-i slujeau lui, au zis: "Să se caute pentru rege fete tinere şi frumoase. Să rânduiască dar regele dregători în toate ţările regatului său, care să adune toate fetele tinere şi frumoase la faţă în capitala Suza, în casa femeilor, sub supravegherea lui Hegai, eunucul regelui, păzitorul femeilor, şi să le dea săpun şi celelalte de trebuinţă pentru spălat.
Şi fata care va plăcea ochilor regelui să fie regină în locul Vastei".
Cuvântul acesta a plăcut regelui, şi el a făcut aşa. În vremea aceea era în capitala Suza un iudeu cu numele Mardoheu, fiul lui Iair, fiul lui Şimei, fiul lui Chiş, din seminţia lui Veniamin. Acesta fusese adus din Ierusalim împreună cu robii luaţi cu Iehonia, regele lui Iuda, pe care-i luase Nabucodonosor, regele Babilonului. El creştea pe Hadasa, adică pe Estera, fiica unchiului său, deoarece ea nu avea nici tată, nici mamă. Fata aceasta era mândră la înfăţişare şi frumoasă la chip şi, după moartea tatălui ei şi a mamei ei, o luase Mardoheu ca fiică. Când s-a făcut cunoscută porunca regelui şi hotărârea lui şi când au fost adunate multe fete în capitala Suza, sub supravegherea lui Hegai, atunci a fost luată şi Estera în casa regelui sub supravegherea lui Hegai, păzitorul femeilor. Fata aceasta a plăcut ochilor lui şi şi-a atras bunăvoinţa lui. De aceea s-a grăbit el să-i dea cele de spălat şi tot ce i se cuvenea şi a pus pe lângă ea şapte fete vrednice de a fi cu ea şi au aşezat-o pe ea şi fetele ei în cea mai bună încăpere din casa femeilor. Estera însă n-a spus nimic nici de poporul său, nici de neamurile sale, pentru că Mardoheu îi dăduse poruncă să nu spună. Mardoheu venea în fiecare zi în curtea casei femeilor, ca să afle ştiri despre sănătatea Esterei şi cele ce se petreceau cu ea. Când venea fiecărei fete vremea să intre la regele Artaxerxe, după ce timp
de douăsprezece luni se săvârşeau asupra ei cele rânduite pentru femei, (căci
atât timp ţinea vremea curăţirii lor: şase luni cu miruri şi şase luni cu aromate şi alte unsori femeieşti); atunci fata intra la rege şi orice ar fi cerut, i se dădea pentru a merge din casa femeilor în casa regelui. Seara ea intra şi dimineaţa se ducea în a doua casă a femeilor sub supravegherea lui Şaaşgaz, eunuc al regelui, păzitorul concubinelor, şi nu mai intra după aceea la rege decât doar dacă ar fi voit-o regele şi ar fi fost chemată anume.

Când a venit vremea Esterei, fiica lui Abihail, unchiul lui Mardoheu, care o luase la sine ca fiică, să meargă la rege, atunci ea nu a cerut nimic, decât numai ceea ce-i zisese Hegai, eunucul regelui, păzitorul femeilor. Ea a aflat trecere înaintea tuturor celor ce o vedeau. Estera a fost luată la regele Artaxerxe şi dusă în casa lui domnească în luna a zecea, adică în luna Tebet, în al şaptelea an al domniei lui. Şi a iubit regele pe Estera mai mult decât pe toate femeile, şi ea a dobândit bunăvoinţa lui şi trecere mai mult decât toate femeile, şi el a pus coroana domnească pe capul ei şi a făcut-o regină în locul Vastei. Apoi a făcut regele ospăţ mare pentru toţi dregătorii săi şi pentru cei ce-i slujeau lui.

Acesta a fost ospăţ pentru Estera; regele a mai făcut mari uşurări ţărilor şi a împărţit daruri cu dărnicie de rege. Iar când s-au adunat fetele a doua oară şi Mardoheu şedea la poarta regelui.Estera nu spusese nimic despre neamul său, aşa cum îi poruncise Mardoheu, pentru că Estera împlinea cuvântul lui Mardoheu, ca şi când era sub ocrotirea lui. Într-o zi, când Mardoheu şedea la poarta regelui, doi eunuci ai regelui, Bigtan şi Tereş, căpeteniile paznicilor lui, s-au aprins de mânie, că se dăduse întâietate lui Mardoheu, şi căutau să pună mâna pe regele Artaxerxe .

Aflând acest lucru, Mardoheu i-a spus reginei Estera, iar Estera i-a spus regelui în numele lui Mardoheu. Fapta s-a cercetat şi s-a găsit adevărată. Amândoi eunucii au fost spânzuraţi în curte. Această binefacere a lui Mardoheu a fost scrisă în cartea amintirilor zilnice ale regelui.După aceea a ridicat regele Artaxerxe pe Aman, fiul lui Hamadata, din ţara Agag, şi a pus scaunul lui mai presus decât al tuturor căpeteniilor pe care le avea.

Toţi cei ce slujeau regelui, care erau la poarta regelui, se închinau şi se aruncau cu feţele la pământ înaintea lui Aman, căci aşa poruncise regele; iar Mardoheu nu se închina şi nu-şi pleca faţa la pământ. De aceea cei ce slujeau regelui şi care erau la poartă, ziceau lui Mardoheu: "De ce calci tu porunca regelui?" Şi cum ei ziceau aceasta în fiecare zi, iar el nu-i asculta, i-au spus lui Aman, ca să vadă de va stărui Mardoheu în purtarea sa, căci el le spusese că este iudeu. Când a văzut Aman că Mardoheu nu se închină şi nu-şi pleacă fruntea până la pământ înaintea sa, s-a umplut de mânie. Dar i s-a părut prea puţin lucru să pună mâna numai pe Mardoheu. Şi fiindcă i se spusese din ce popor e Mardoheu, Aman şi-a pus în gând să ucidă pe toţi Iudeii care se aflau în tot regatul lui Artaxerxe, intrucât erau poporul lui Mardoheu.

Au făcut deci sfat în luna întâi, adică în luna Nisan, în anul al doisprezecelea al domniei lui Artaxerxe, şi au aruncat Pur, adică sorţi, de faţă cu Aman, ca să vadă în ce lună şi în ce zi să fie ucis dintr-o dată poporul lui Mardoheu, şi a căzut sorţul pe luna a douăsprezecea, adică pe luna lui Adar.

În vremea aceasta a spus Aman regelui Artaxerxe: "Este un popor risipit şi împrăştiat printre popoare, prin toate ţările regatului tău. Legile lui sânt deosebite de legile tuturor popoarelor, legilor regelui nu se supun şi regele nu
se cuvine să-l lase aşa. Dacă binevoieşte regele, atunci să se hotărască în scris să fie ucişi şi eu voi cântări zece mii de talanţi de argint şi voi da în mâna vistiernicilor, ca să-i verse în vistieria regelui". Atunci şi-a scos regele inelul său din mâna sa şi l-a dat lui Aman, fiul lui Hamadata, din ţara Agag, ca să întărească decretul cel împotriva Iudeilor,zicând lui Aman: "Îţi dau ţie acest argint şi poporul, fă cu el ce vrei!"

Atunci au fost chemaţi scriitorii regelui în a treisprezecea zi a lunii întâi, şi s-a scris, cum poruncise Aman, către satrapii regatului şi către căpetenia fiecărei din cele o sută douăzeci şi şapte de ţări, de la ţările Indiei şi până la Etiopia, şi către căpeteniile fiecărui popor; şi s-a scris fiecărei ţări cu scrierea ei şi fiecărui popor în limba lui şi toate s-au scris în numele regelui Artaxerxe şi au fost întărite cu inelul lui. Scrisorile s-au trimis prin ştafete în toate ţările regelui, ca să ucidă, să piardă şi să nimicească pe toţi Iudeii, mic şi mare, copii şi femei, într-o singură zi, şi anume în a treisprezecea zi a lunii a douăsprezecea, adică în luna Adar, iar averile lor să le jefuiască.

Iată cuprinsul acelei scrisori:
"Marele rege Artaxerxe, celor ce cârmuiesc de la India până la Etiopia peste o
sută douăzeci şi şapte de ţări şi căpeteniilor şi slujitorilor de sub conducerea
lor acestea scrie: Domnind peste multe popoare şi stăpânind toată lumea, eu,
fără să fiu îngâmfat de putere, ci cârmuind pururea cu blândeţe şi cu linişte,
am voit să fac viaţa supuşilor pururea netulburată, păzind regatul meu în pace
şi uşor de străbătut până la hotarele lui, statornicind pacea de toţi dorită.

Dar când eu am întrebat pe sfetnici, cum am putea aduce aceasta la îndeplinire,
atunci Aman, care e vestit la noi prin înţelepciune şi se bucură neclintit de bunăvoinţa noastră şi care a dovedit cea mai deplină credincioşie, pentru care a
dobândit cinstea de a şedea în al doilea loc după rege, ne-a arătat că prin toate neamurile lumii s-a amestecat un popor vrăjmaş, potrivnic legilor tuturor popoarelor, care necontenit nesocoteşte poruncile regelui, ca să nu se poată întemeia cârmuirea noastră fără meteahnă.

Aflând deci că numai singur acest popor se împotriveşte pururea oricărui om, că duce un fel de viaţă străină de legi şi, împotrivindu-se pururea lucrărilor noastre, face cele mai mari nelegiuiri, ca regatul nostru să nu ajungă a fi bine întocmit, am poruncit cele arătate vouă în scrisorile lui Aman, care este pus de noi peste lucruri şi ca un al doilea părinte al nostru, ca să-i stârpiţi pe toţi, cu femei şi cu copii,prin sabie cumplită, fără nici o milă şi cruţare, în treisprezece ale lunii a douăsprezecea, adică în luna lui Adar, a acestui an, ca astfel aceşti oameni vrăjmaşi şi astăzi, ca şi în trecut, fiind într-o singură zi aruncaţi cu sila în iad, să nu ne mai împiedice în viitor de a duce viaţă paşnică şi netulburată până în sfârşit. Cuprinsul acestei porunci să se dea în fiecare ţară, ca lege cu putere pentru toate popoarele, ca ele să fie gata pentru ziua aceea".

Ştafetele au zburat repede cu porunca regelui. Porunca s-a făcut cunoscută şi în capitala Suza.

Regele şi Aman şedeau şi beau, iar cetatea Suza era în fierbere. Când Mardoheu a aflat tot ce se făcuse, şi-a rupt hainele sale, şi-a pus pe sine sac şi cenuşă şi, ieşind în mijlocul cetăţii, a ridicat strigăt amarnic. Ajungând însă până la poarta regelui, s-a oprit, deoarece nu putea să intre pe poarta regelui îmbrăcat cu sac şi cu cenuşă pe cap. Tot aşa şi în fiecare ţară şi loc, unde ajungea porunca regelui şi scrisoarea lui, era tânguire mare printre Iudei, post, plângere şi bocet. Sacul şi cenuşa erau aşternutul multora.

Atunci au venit slujitorii Esterei, eunucii şi slujnicele ei şi i-au spus; şi regina s-a tulburat traşnic. Apoi a trimis haine lui Mardoheu, ca să se îmbrace cu ele şi să lepede de pe el sacul. Dar el n-a voit. De aceea a chemat Estera pe Hatac, unul din eunucii regelui pe care acesta îl pusese să fie pe lângă ea, şi l-a trimis la Mardoheu, ca să afle de ce şi pentru ce sânt acestea. Mergând Hatac la Mardoheu, în piaţa oraşului cea din faţa curţii regelui, I-a spus Mardoheu toate câte se întâmplase şi de numărul arginţilor ce făgăduise Aman să verse în vistieria domnească pentru Iudei ca să-i stârpească. Îi dădu de asemenea şi o copie de pe porunca domnească, cuprinsă în hrisovul dat în Suza pentru stârpirea lor, ca să-l arate Esterei şi să-i dea de veste despre toate.

Pe lângă aceasta o sfătuia să meargă la rege şi să-l roage de iertare pentru poporul ei, aducându-şi aminte de zilele sale cele smerite, când era crescută sub mâna lui, a lui Mardoheu, pentru că Aman, cel al doilea după rege, a osândit pe Iudei la moarte; să strige de asemenea către Domnul, ca să-i izbăvească pe ei de la moarte. Deci a venit Hatac şi a spus Esterei vorbele lui Mardoheu. Atunci a vorbit Estera cu Hatac şi l-a trimis să spună lui Mardoheu:
"Toţi cei ce slujesc regelui şi popoarele din ţările regelui ştiu că tot cel ce va intra la rege înăuntrul curţii, bărbat sau femeie, fără să fie chemat, ia o singură osândă: moartea. Numai acela spre care va întinde regele sceptrul său de aur scapă cu viaţă. Eu însă n-am fost chemată la rege de mai bine de treizeci de zile".
Aceste cuvinte ale Esterei au fost spuse lui Mardoheu.

Iar Mardoheu a răspuns Esterei următoarele: "Să nu socoţi că ai să scapi tu singură în casa regelui, dintre toţi Iudeii. Dacă tu vei tăcea în vremea aceasta, atunci izbăvirea şi eliberarea vor veni pentru Iudei din altă parte, iar tu şi casa tatălui tău veţi pieri. Şi cine ştie dacă tu n-ai ajuns la vrednicia de regină tocmai pentru vremile acestea?" Atunci Estera a răspuns lui Mardoheu:
"Mergi, adună pe toţi Iudeii din Suza şi postiţi pentru mine; să nu mâncaţi
şi să nu beţi trei zile, nici ziua, nici noaptea şi voi posti şi eu cu
slujnicile mele şi apoi mă voi duce la rege, deşi aceasta este împotriva legii
şi de va fi să pier, voi pieri".
Atunci s-a dus Mardoheu şi a făcut cum îi poruncise Estera. El s-a rugat
Domnului, pomenind toate lucrurile Domnului şi zicând:

"Doamne, Doamne, Împărate atotţiitorule, toţi sânt în puterea Ta şi nu este cine să se împotrivească ţie când vei voi să izbăveşti pe Israel. Tu ai făcut cerul şi pământul şi toate cele minunate de sub cer. Tu eşti Domnul tuturor şi nu este cine să se împotrivească ţie, Doamne! Tu toate le ştii Doamne, Tu ştii că eu nu din mândrie, nici din trufie, nici ca să jignesc nu m-am închinat lui Aman cel mândru, căci eu cu plăcere m-aş fi apucat să sărut tălpile picioarelor lui pentru izbăvirea lui Israel.

Dar eu am făcut aceasta ca să nu dau slavă oamenilor mai presus de slava lui Dumnezeu şi nu m-am închinat nimănui, decât numai ţie, Domnului meu şi nici nu voi face aceasta din mândrie. Şi acum, Doamne Dumnezeule, Împărate, Dumnezeul lui Avraam, cruţă pe poporul Tău, căci se pune la cale pieirea noastră şi voiesc să piardă moştenirea Ta cea dintru început. Nu trece cu vederea partea Ta pe care ai răscumpărat-o pentru Tine din ţara Egiptului.

Auzi rugăciunea mea şi Te milostiveşte spre moştenirea Ta; întoarce plânsul nostru în veselie ca, vii fiind noi, să lăudăm numele Tău, Doamne, şi nu astupa gura celor ce Te preamăresc pe Tine". Şi toţi Israeliţii au strigat din toate puterile lor că moartea era înaintea ochilor lor.

Şi a alergat şi Estera la Domnul, cuprinsă de groaza morţii şi, dezbrăcându-se de hainele slavei sale, s-a îmbrăcat în haine de deznădejde şi de jale, iar în locul unsorilor celor scumpe, cu cenuşă şi cu ţărână şi-a presărat capul său; şi-a smerit cumplit trupul său şi tot locul împodobit altădată l-a umplut de păr smuls din capul său şi, rugându-se Domnului, Dumnezeului lui Israel, a zis:

"Domnul meu, numai Tu singur eşti Împăratul nostru; ajută-mi mie celei singuratice şi fără ajutor afară de Tine, că pieirea mea e aproape! Eu am auzit, Doamne, de la tatăl meu, în neamul meu părintesc, că Tu ţi-ai ales pe Israel din toate popoarele şi pe părinţii noştri din toţi strămoşii lor, ca să fie moştenirea Ta veşnică şi ai făcut pentru ei toate câte ai zis.

Acum noi am greşit înaintea Ta şi Tu ne-ai dat în mâinile vrăjmaşilor noştri, pentru că am lăudat pe dumnezeii lor; drept eşti Tu, Doamne! Dar ei acum nu se mai mulţumesc cu robia noastră amară, ci şi-au dat mâna cu idolii lor, ca să răstoarne poruncile gurii Tale şi să stârpească moştenirea Ta şi să astupe gura celor ce Te slăvesc pe Tine şi să stingă slava casei Tale şi jertfelnicul Tău, să dezlege gura popoarelor pentru a preaslăvi pe dumnezeii lor cei mincinoşi şi pentru ca regele cel pământesc să fie admirat totdeauna.

Nu da, Doamne, sceptrul Tău dumnezeilor celor ce nu sânt, ca să nu se bucure vrăjmaşii de căderea noastră, ci întoarce uneltirea lor asupra lor înşişi, iar pe uneltitorul împotriva noastră dă-l ruşinii. Adu-ţi aminte, Doamne, arată-Te nouă în vremea necazului nostru şi-mi dă mie curaj. Împărate al dumnezeilor şi Stăpâne a toată stăpânirea, dăruieşte gurii mele cuvânt cu trecere înaintea leului acestuia şi umple inima lui de ură către cel ce ne prigoneşte pe noi, spre pieirea lui şi a celor de un gând cu el.

Iar pe noi ne izbăveşte cu mâna Ta şi-mi ajută mie celei singure, care nu am alt ajutor decât pe Tine, Doamne;

Tu ai ştiinţă de toate şi cunoşti că eu urăsc slava celor fără de lege şi mi-e silă de patul celor netăiaţi împrejur şi de tot cel de alt neam. De asemenea cunoşti nevoia mea, că nu pot suferi semnul mândriei mele care se află pe capul meu în zilele când mă arăt, mi-e silă de el, ca de o haină întinată cu sânge şi nici nu-l port când sânt singură.

Roaba Ta n-a mâncat din masa lui Aman, nici n-a preţuit ospăţul regesc; vin jertfit la idoli n-am băut, nici nu s-a veselit roaba Ta din vremea schimbării soartei mele şi până acum decât numai de Tine, Doamne Dumnezeul lui Avraam. Dumnezeule, Cel ce ai putere peste toate, auzi glasul celor fără de nădejde şi ne izbăveşte din mâinile uneltitorilor de rele, scăpându-mă din frica mea".
După trei zile de rugăciune Estera şi-a dezbrăcat hainele cele de jale şi
s-a îmbrăcat în cele de regină şi, făcându-se strălucită şi chemând pe Dumnezeul
cel atoatevăzător şi mântuitor, a luat cu ea două slujnice: una de care se
sprijinea oarecum din alintare, iar alta care, urmându-i, îi ţinea hainele.

Ea era minunată, în culmea frumuseţii sale şi faţa sa era veselă ca şi cum ar fi
fost plină de iubire, iar inima ei era apăsată de frică. S-a oprit în curtea
dinăuntru a casei regelui, la uşa regelui.

Regele şedea atunci pe tronul său domnesc, în casa domnească, chiar în dreptul uşii, îmbrăcat în toate hainele măririi sale, tot în aur şi în pietre scumpe, dar cumplit de posomorât. Când regele a văzut pe regina Estera stând afară, aceasta a aflat milă în ochii lui.
Întorcându-şi faţa înflăcărată de slavă, el a privit cu mânie straşnică. Atunci
regina a căzut cu duhul, s-a schimbat la faţă din pricina slăbiciunii ce i-a venit şi s-a aplecat pe capul slujnicei care o însoţea.

Dar Dumnezeu a schimbat duhul regelui în blândeţe şi, sculându-se cu grăbire de pe tronul său, a cuprins-o în braţele sale, până ea şi-a venit în fire. Apoi a mângâiat-o cu vorbe bune, zicându-i: "Ce ai Estera? Eu sânt fratele tău!

Linişteşte-te, că nu vei muri, căci stăpânirea ne este comună. Apropie-te!"
Apoi regele şi-a întins spre Estera sceptrul său cel de aur, care era în
mâna sa.

Atunci Estera s-a apropiat şi s-a atins de vârful sceptrului, iar regele i-a pus sceptrul pe grumazul ei şi a sărutat-o, zicându-i: "Vorbeşte-mi!" Şi ea a zis: "Stăpânul meu, eu am văzut în tine parcă pe îngerul lui Dumnezeu şi s-a tulburat inima mea de frică în faţa slavei tale, că minunat eşti stăpâne şi faţa ta este plină de har". Şi când vorbea ea, a căzut din pricina slăbiciunii şi regele s-a tulburat şi toate slugile lui o mângâiau.
Apoi regele i-a zis: "Ce voieşti, regină Estera şi care-ţi este cererea?
Chiar şi jumătate din regat ţi se va da".
Şi a zis Estera: "Eu am acum zi de sărbătoare. De binevoieşte regele, să
vină cu Aman astăzi la ospăţul pe care i l-am pregătit eu".
Iar regele a zis: "Mergi degrabă după Aman, ca să se facă după cuvântul
Esterei". Şi a venit regele cu Aman la ospăţul ce-l pregătise Estera.
La băutură regele a zis către Estera: "Ce dorinţă ai? Ea ţi se va îndeplini.
Care este cererea ta? Ea ţi se va împlini chiar şi până la jumătate din regatul
meu!"
Atunci Estera a răspuns şi a zis: "Iată dorinţa şi cererea mea:
De am aflat bunăvoinţă în ochii regelui şi de binevoieşte el să împlinească
dorinţa mea şi să-mi împlinească cererea, atunci să vină regele cu Aman mâine la
ospăţul ce-l voi pregăti, şi eu voi da răspuns după porunca regelui".
În ziua aceea a ieşit Aman vesel şi voios. Dar când Aman a văzut pe Mardoheu
la poarta regelui şi că acesta nu s-a sculat măcar de la locul său înaintea lui,
s-a umplut de mânie asupra lui Mardoheu. Cu toate acestea Aman s-a stăpânit. Ajungând acasă, a trimis să cheme pe prietenii săi şi pe Zereş, femeia sa. Şi le-a povestit Aman despre bogăţia sa cea mare, despre mulţimea fiilor săi şi despre felul cum l-a mărit pe el regele şi cum l-a înălţat peste căpeteniile şi slujitorii săi. "Ba şi regina Estera, a zis mai departe Aman, pe nimeni afară de mine n-a chemat cu regele la ospăţul pe care l-a pregătit. Chiar şi mâine sânt chemat la ea la ospăţ. Dar toate acestea nu mă mulţumesc câtă vreme văd pe iudeul Mardoheu şezând la poarta domnească".

La acestea Zereş, soţia sa, şi prietenii săi i-au zis:

"Să se pregătească spânzurătoare înaltă de cincizeci de coţi şi mâine dimineaţă cere regelui să fie spânzurat Mardoheu şi apoi vei merge voios la ospăţ cu regele". Acest cuvânt a plăcut lui Aman şi a pus să se pregătească spânzurătoarea. În noaptea aceea Domnul a depărtat somnul de la rege şi acesta a poruncit slugii să-i aducă Cronica însemnărilor zilnice şi ele au fost citite înaintea regelui. Acolo se afla scris ce descoperise Mardoheu regelui cu privire la Bigtan şi Tereş, cei doi eunuci ai regelui, păzitorii pragului, care uneltiseră să pună mâna pe regele Artaxerxe.

Atunci a zis regele: "Ce cinste şi răsplată s-a dat lui Mardoheu pentru aceasta?" Iar oamenii regelui, care-i slujeau, au zis: "Nu i s-a făcut nimic". Când întreba regele de binefacerile lui Mardoheu, a venit Aman în curte, iar regele a zis: "Cine este în curte?" Aman însă venise în curtea de afară a casei regelui să vorbească cu regele, ca să fie spânzurat Mardoheu în spânzurătoarea pe care i-o pregătise el.

Şi oamenii regelui au zis: "Iată Aman stă în curte".

Regele a zis: "Să intre! " Aman a intrat, iar regele i-a zis: "Ce să se facă omului pe care regele vrea să-l cinstească? Aman socotea în inima sa: "Pe cine altul voieşte regele să cinstească, dacă nu pe mine?" Şi a zis Aman: "Pentru omul pe care vrea să-l cinstească regele,să se aducă îmbrăcăminte regească şi calul pe care călăreşte regele şi coroană de rege; Apoi să se dea hainele, coroana şi calul unuia dintre cei dintâi dregători ai regelui, ca să îmbrace pe omul acela, pe care vrea regele să-l cinstească şi să-l plimbe călare pe cal prin piaţa cetăţii şi să se strige înaintea lui: Aşa se face omului, pe care vrea regele să-l cinstească!" Atunci regele a zis lui Aman: "Bine ai zis! Ia repede haine şi cal, cum ai spus, şi fă aşa iudeului Mardoheu, care şade la poarta regelui. Să nu laşi nimic din toate câte ai zis". Şi a luat Aman haine şi cal, a îmbrăcat pe Mardoheu şi l-a plimbat călare pe cal prin piaţa cetăţii, strigând înaintea lui: "Aşa se face omului, pe care regele vrea să-l cinstească!"

Apoi Mardoheu s-a întors la poarta regelui, iar Aman s-a dus repede acasă trist şi cu capul în pământ. şi a spus Aman soţiei sale, Zereş şi tuturor prietenilor săi toate câte se petrecuseră cu el. Iar înţelepţii lui şi Zereş, femeia sa, i-au zis: "Dacă Mardoheu, din pricina căruia a început căderea ta, e din neamul iudeilor, atunci tu nu vei putea face nimic împotriva lui, ci vei cădea sigur înaintea lui, căci cu el este Dumnezeul cel viu>. Şi încă grăind ei cu el, au venit eunucii regelui şi-l grăbeau pe Aman să meargă la ospăţul pe care-l pregătise Estera. În ziua aceea regele cu Aman au venit să prânzească la regina Estera.

În timpul ospăţului, regele a zis iarăşi către Estera: "Care este dorinţa ta, regină Estera? Că ea îţi va fi împlinită. Şi care este rugămintea ta, că ţi se va împlini chiar şi până la jumătate din regatul meu". Regina Estera a răspuns: "De am aflat bunăvoinţă în ochii tăi, o, rege, şi dacă binevoieşte regele, atunci să ni se dăruiască viată mie şi poporului meu, după ruga mea.Căci suntem vânduţi noi, eu şi poporul meu, spre ucidere, spre nimicire şi pieire. De am fi vânduţi ca să fim robi eu aş fi tăcut, deşi vrăjmaşul nu ar fi acoperit paguba regelui".

Şi regele Artaxerxe a răspuns: "Cine este acela şi unde este omul care a îndrăznit a gândi să facă aşa?

Iar Estera a răspuns: "Asupritorul Şi vrăjmaşul este răutăciosul Aman!" şi s-a cutremurat Aman înaintea regelui şi a reginei. Şi s-a sculat regele de la ospăţ plin de mânie şi s-a dus în grădina palatului; iar Aman a rămas să roage pe regina Estera, pentru viaţa sa, căci vedea bine că regele hotărâse pieirea lui.

Când s-a întors regele din grădina palatului, Aman tocmai se aruncase pe patul pe care se afla Estera. Şi a zis regele: "Vrei încă să şi siluieşti pe regină aici, în casa mea?"

Acest cuvânt, ieşit din gura regelui, acoperi de tulburare fata lui Aman. Atunci Harbona, unul din eunucii regelui, a zis: "Iată şi spânzurătoarea pe care a pregătit-o Aman pentru Mardoheu, care a grăit de bine pe rege, stă la casa lui Aman, înaltă de cincizeci de coţi". Iar regele a zis: "Spânzuraţi-l acolo!" Şi au spânzurat pe Aman în spânzurătoarea pregătită de el. Numai aşa s-a potolit mânia regelui. .
În ziua aceea, regele Artaxerxe a dat reginei Estera casa lui Aman, vrăjmaşul Iudeilor; iar Mardoheu a fost chemat de rege, căci Estera îi spusese că el este rudă cu ea. Şi regele şi-a scos inelul pe care-l luase de la Aman, şi l-a dat lui Mardoheu; iar Estera a pus pe Mardoheu ispravnic peste casa lui Aman. Apoi Estera a vorbit din nou înaintea regelui, a căzut la picioarele lui, a plâns şi l-a rugat să abată răutatea lui Aman Agaghitul şi uneltirea lui pe care el o îndreptase împotriva Iudeilor. Atunci regele şi-a întins sceptrul său cel de aur către Estera, şi s-a ridicat Estera şi a stat înaintea feţei regelui, Şi a zis: "De binevoieşte regele şi de am aflat eu trecere înaintea feţei lui; de este drept lucrul acesta înaintea regelui şi de plac eu ochilor lui, atunci să se scrie, ca să fie revocate scrisorile cele trimise după uneltirile lui Aman, fiul lui Hamadata, din ţara Agag, pentru uciderea Iudeilor în toate părţile regatului; Căci cum aş putea eu să privesc nenorocirea care ar atinge pe poporul meu şi cum aş putea să văd pieirea neamului meu?" Regele Artaxerxe a zis către Estera şi Mardoheu: "Casa lui Aman am dat-o Esterei, iar pe el l-am spânzurat, pentru că şi-a întins mâna sa asupra Iudeilor. Scrieţi şi voi despre Iudei ce vă place, în numele regelui şi întăriţi cu inelul regelui, căci scrisoarea scrisă în numele regelui şi întărită cu inelul regelui nu se poate schimba". Atunci au fost chemaţi scriitorii regelui, în luna a treia, adică în luna Sivan, în ziua de douăzeci şi trei ale lunii, şi cum a poruncit Mardoheu, aşa s-a scris iudeilor şi satrapilor, guvernatorilor ţărilor şi cârmuitorilor ţinuturilor lor, de la India până la Etiopia, din cele o sută douăzeci şi şapte ţări; şi s-a scris fiecărei ţări cu scrierea ei şi fiecărui popor în limba lui, şi Iudeilor le-a scris cu literele lor şi în limba lor.

Mardoheu a scris în numele regelui Artaxerxe, scrisorile le-a pecetluit cu inelul regelui şi le-a trimis prin curieri călări, pe caii din hergheliile regelui, spunând că regele îngăduie iudeilor din fiecare cetate să se adune ca să-şi apere viaţa lor, să bată, să ucidă şi să piardă pe toţi cei puternici din popor şi din ţară, care ar vrea să-i atace, cu femeile şi cu copiii lor, iar averea lor să o jefuiască.

Aceasta să se facă în toate ţările lui Artaxerxe, într-o singură zi, în a treisprezecea zi a lunii a douăsprezecea, adică a lunii Adar. Cuprinsul acestei scrisori este următorul:

"Marele rege Artaxerxe, satrapilor celor o sută douăzeci şi şapte de rări de la India şi până la Etiopia, guvernatorilor de provincii şi tuturor supuşilor, credincioşilor lui, salutare.

Mulţi din cei răsplătiţi cu cinste prin nemărginita bunătate a binefacerilor s-au trufit peste măsură şi nu numai supuşilor noştri caută să le facă rău, ci, neputându-şi sătura mândria, încearcă să urzească uneltiri şi împotriva binefăcătorilor lor, pierzând nu numai simţul recunoştinţei omeneşti, ci, plini de trufie nebună, caută în chip nelegiuit să scape şi de judecata lui Dumnezeu, Cel ce pururea toate le vede.

Dar adesea şi mulţi, fiind îmbrăcaţi cu putere, ca să rânduiască lucrurile prietenilor ce s-au încrezut în ei, prin încredinţările lor îi fac vinovaţi de vărsare de sânge nevinovat şi-i supun la primejdii de neînlăturat, amăgind gândul bun şi neprihănit al stăpânilor prin vorbărie vicleană şi mincinoasă. Aceasta se poate vedea atât din povestirile mai vechi, cum am spus, precum şi din faptele săvârşite în chip nelegiuit înaintea ochilor voştri de răutatea celor ce stăpânesc cu nevrednicie.

De aceea ne îngrijim pentru viitor, ca să întocmim noi o împărăţie netulburată pentru toţi oamenii din lume, neîngăduind înşelătoriile, şi pricinile ce ni se înfăţişează judecându-le cu toată luarea aminte cuvenită. Aşa Aman, fiul lui Hamadata Macedoneanul, cu adevărat străin de sângele persan şi foarte departe de bunătatea noastră, fiind primit oaspete la noi, s-a învrednicit de bunăvoinţa pe care noi o avem către orice popor, până într-atâta, încât a fost numit părintele nostru şi cinstit de toţi, înfăţişându-se ca a doua persoană după tronul regal. Dar fiind de o mândrie nemăsurată, a uneltit să ne lipsească pe noi de putere şi de viaţă, iar pe salvatorul şi pururea binefăcătorul nostru Mardoheu şi pe nevinovata părtaşă la regalitatea noastră, Estera, cu tot poporul lor, se silea prin felurite măsuri viclene să-i piardă. Astfel socotea el să ne lase fără oameni, iar
împărăţia persană să o dea Macedonenilor.

Noi însă pe Iudei, osândiţi de acest făcător de rele, la moarte, îi găsim nu răufăcători, ci oameni care trăiesc după cele mai drepte legiuiri şi fii ai Dumnezeului celui viu, mare şi preaînalt, Care ne-a dăruit nouă şi strămoşilor noştri împărăţie preafericită. De aceea bine veţi face, de nu veţi aduce la indeplinire scrisorile trimise de Aman al lui Hamadata, căci el, făcând aceasta, a fost spânzurat la porţile Suzei cu toată casa, după cuvântul lui Dumnezeu, Celui ce stăpâneşte peste toţi, Care i-a dat lui curând osânda cuvenită. Iar o copie a acestei scrisori puneţi-o la vedere în tot locul, să lăsaţi pe Iudei să se folosească de legile lor şi să-i ajutaţi, ca pe cei ce se vor scula asupra lor la vreme de necaz să-i poată răpune în ziua de treisprezece ale lunii a douăsprezecea, Adar, chiar în ziua
aceea.

Căci Dumnezeu, Cel ce stăpâneşte peste toţi, în loc să piardă pe poporul
cel ales, i-a rânduit lui această bucurie. Şi voi, Iudeilor, între sărbătorile voastre vestite, sărbătoriţi şi această zi însemnată cu toată veselia, ca să fie de acum şi să rămână în viitor pentru voi şi pentru Perşii binevoitori amintirea izbăvirii voastre, iar pentru duşmanii voştri să fie amintirea pieirii lor. Fiecare cetate, sau ţinut îndeobşte, care nu se va conforma, se va pustii fără cruţare cu sabie şi foc şi va ajunge nu numai nelocuită de oameni totdeauna, ci dezgustătoare pentru fiare şi păsări.

Copii ale acestei scrisori să se dea în fiecare ţară, ca lege, astfel ca Iudeii să fie gata pentru ziua aceea să se răzbune pe vrăjmaşii lor". Curieri, călări pe cai iuţi din hergheliile regelui, au alergat repede şi cu mare grabă, cu porunca regelui. Porunca a fost vestită şi în cetatea Suza.
Mardoheu a ieşit de la rege în veşminte regeşti de culoare purpurie şi albă
şi cu cunună mare de aur, iar cetatea Suza s-a bucurat şi s-a veselit.
La Iudei a fost atunci lumină în case, bucurie, veselie şi mare prăznuire.
De asemenea în toate ţările, prin toate cetăţile şi în toate locurile unde ajunsese scrisoarea cu porunca regelui, a fost bucurie, veselie, ospeţe şi prăznuire la Iudei. Chiar şi dintre popoarele ţării mulţi se făcură Iudei, pentru că-i cuprinsese frica de Iudei.
În luna a douăsprezecea, adică în luna Adar, în a treisprezecea zi, când a
sosit timpul aducerii la îndeplinire a poruncii regelui şi a decretului lui; în
ziua aceea, când nădăjduiau duşmanii Iudeilor să-i biruiască, s-a dovedit
dimpotrivă că Iudeii şi-au arătat puterea asupra duşmanilor lor; Atunci Iudeii s-au adunat în toate cetăţile lor, prin toate ţările lui Artaxerxe, ca să pună mâna pe cei ce le doreau răul şi nimeni n-a putut sta împotriva feţei lor, pentru că frica de Iudei apăsa asupra tuturor popoarelor. Toate căpeteniile ţărilor, satrapii, guvernatorii şi slujitorii regelui au sprijinit pe Iudei, de teama lui Mardoheu, căci Mardoheu era mare în casa regelui şi renumele lui se lăţise în toate ţările, deoarece omul acesta, Mardoheu, devenise tot mai puternic.

Atunci au stârpit Iudeii pe toţi duşmanii lor, ucigând cu sabia, omorând, pierzând şi făcând cu duşmanii lor după voia lor. În cetatea Suza, au ucis Iudeii cinci sute de oameni. Între aceştia au ucis şi pe Parşandata, pe Dalfon, pe Aspata, pe Porata, pe Adalia, pe Aridata, Pe Parmaşta, pe Arisai, pe Aridai şi pe Iezata, adică pe cei zece feciori ai lui Aman, fiul lui Hamadata, vrăjmaşul Iudeilor; dar ei nu i-au prădat de averile lor.
În acea zi s-a adus la cunoştinţă regelui numărul celor ucişi în cetatea Suza.
Atunci regele a zis către regina Estera: "În cetatea Suza, au ucis Iudeii cinci sute de oameni şi pe cei zece fii ai lui Aman. Ce vor fi făcut ei în celelalte ţări ale regelui? Care este dorinţa ta? Ea ţi se va împlini. Şi ce dorinţă mai ai? Că ea îţi va fi împlinită".

Estera a răspuns: "De binevoieşte regele, să se îngăduie Iudeilor celor din
Suza să facă acelaşi lucru şi mâine, pe care l-au făcut astăzi, iar pe cei zece
fii ai lui Aman să-i spânzure". Şi a poruncit regele să se facă aşa; s-a dat poruncă în Suza şi pe cei zece fii ai lui Aman i-au spânzurat. Şi s-au adunat Iudeii cei din Suza şi în ziua a paisprezecea a lunii lui
Adar şi au omorât trei sute de oameni, dar la jaf nu şi-au întins mâinile.
Iar ceilalţi Iudei care se aflau în ţările regelui s-au adunat ca să-şi apere viaţa lor şi să fie netulburaţi de vrăjmaşii lor. Aceştia au omorât din duşmanii lor şaptezeci şi cinci de mii, iar la jaf nu şi-au întins mâinile. Aceasta s-a petrecut în treisprezece ale lunii lui Adar. În ziua de paisprezece a aceleiaşi luni s-au liniştit şi au făcut-o zi de ospăţ şi de veselie. Iudeii însă, care se aflau în Suza, s-au adunat în ziua de treisprezece şi de paisprezece ale lunii lui Adar, iar în cincisprezece ale ei s-au liniştit şi au făcut-o zi de ospăţ şi de veselie.
De aceea Iudeii din provincie, care locuiesc în sate neîntărite, petrec ziua
de paisprezece ale lunii Adar în veselie şi ospeţe, ca zi de sărbătoare,
trimiţându-şi daruri unii altora; iar cei ce trăiesc în oraşe petrec şi ziua de cincisprezece ale lunii Adar în mare veselie, trimiţând daruri vecinilor.
După aceea Mardoheu a scris toate întâmplările acestea şi a trimis scrisori
tuturor Iudeilor care erau în ţările regelui Artaxerxe, la cei de aproape şi la
cei de departe, ca să sărbătorească acele zile bune în fiecare an, în ziua de paisprezece şi de cincisprezece ale lunii Adar, intrucât acestea sânt zilele în care Iudeii au fost lăsaţi în pace de vrăjmaşii lor şi întrucât aceasta este luna în care întristarea lor s-a prefăcut în bucurie şi tânguirea în zi de sărbătoare.

Să facă dar din ele zile de petrecere şi de veselie, trimiţându-şi unii altora daruri şi dând milostenie la săraci. Şi au primit Iudeii cele ce le scrisese Mardoheu:
Cum Aman, fiul lui Hamadata, din ţara Agag, vrăjmaşul tuturor Iudeilor, se
gândise să-i ucidă şi aruncase Pur, adică sori, pentru pierderea lor;
Cum Estera a străbătut până la rege şi cum regele a poruncit prin scrisoare
nouă, ca uneltirea cea rea a lui Aman, pe care o plănuise el asupra Iudeilor, să
se întoarcă asupra capului lui şi să-l spânzure pe el şi pe fiii lui.
De aceea s-au şi numit aceste zile Purim, de la numirea Pur.

Deci, potrivit cu toate cuvintele scrisorii şi cu toate cele ce ei văzuseră şi cu cele ce se petrecuseră la ei,
Iudeii au stabilit şi au primit pentru ei şi pentru urmaşii lor şi pentru
cei ce li se vor alătura, ca să sărbătorească fără abatere aceste două zile în
fiecare an după rânduială, Şi ca zilele acestea ale Purimului să fie pomenite şi prăznuite din neam în neam, în fiecare familie, la Iudei, în fiecare ţară şi în fiecare cetate.

Regina Estera, fiica lui Abihail şi Mardoheu Iudeul au scris a doua oară în chip stăruitor cele ce au făcut ei, ca să întărească scrisoarea despre Purim, si au trimis scrisori tuturor Iudeilor din cele o sută douăzeci şi şapte de
ţări ale regatului lui Artaxerxe cu cuvinte de pace şi de credincioşie, Ca ei să păzească cu tărie aceste zile ale Purimului la vremea lor, precum le statorniciseră Mardoheu Iudeul şi regina Estera, pentru ei şi pentru urmaşii lor cu post şi tanguire.

Şi porunca Esterei întări aşezarea sărbătorii Purimului scriind-o în carte. După aceea regele Artaxerxe puse bir pe ţări şi pe insulele mării. De altfel toate faptele slăvite şi atotputernicia lui, cum şi arătarea amănunţită a măririi lui Mardoheu cu care-l cinstise regele, sânt scrise în cartea Cronicilor regilor Mediei şi Persiei.De asemenea e arătat acolo că iudeul Mardoheu era al doilea după regele Artaxerxe, mare înaintea Iudeilor şi iubit între mulţimile fraţilor săi, căci căuta binele poporului său şi vorbea în folosul neamului lui. Şi zicea Mardoheu: "De la Dumnezeu a fost aceasta, că eu mi-am adus aminte de visul pe care l-am visat despre aceste întâmplări, că n-a rămas neîmplinit nimic din el.

Izvorul cel mic s-a făcut râu mare şi a fost lumină, soare şi mulţime de apă; acest râu este Estera, pe care şi-a luat-o de femeie regele şi a făcut-o regină. Iar cei
doi balauri sânt eu şi Aman. Popoarele sânt cei ce s-au unit să stârpească
numele Iudeilor; iar poporul meu sânt Israeliţii, care au strigat către Dumnezeu
şi au fost izbăviţi.

A izbăvit Dumnezeu pe poporul Său şi ne-a izbăvit Domnul
din toate relele acestea. Săvârşit-a Dumnezeu semne şi minuni mari, cum n-au
fost printre neamuri. Aşa a rânduit Dumnezeu doi sorţi: unul pentru poporul lui
Dumnezeu, iar celălalt pentru neamuri. Aceşti doi sorii au ieşit în ceasul, la
vremea şi în ziua judecăţii înaintea lui Dumnezeu şi a tuturor neamurilor.
Atunci şi-a adus aminte Domnul de poporul Său şi a dat dreptate moştenirii Sale.
Aceste zile ale lunii lui Adar, adică a paisprezecea şi a cincisprezecea ale
acestei luni, se vor prăznui veşnic cu alai, cu bucurie şi veselie înaintea lui
Dumnezeu în poporul Său Israel în anul al patrulea al domniei lui Ptolomeu şi a
Cleopatrei, Dositei, care se spune că a fost preot şi levit şi Ptolomeu, fiul
său, au adus în Alexandria această scrisoare despre Purim.

Această scrisoare se
spune că a tâlcuit-o Lisimah, fiul lui Ptolomeu, care fusese la Ierusalim."

Nota:

Cartea Esterei 1-10

O scrisoare !

"Am primit, iubita sora, scrisoarea ta plina de evlavie si citindu-o mi-s-a umplut suflettul de bucurie, vazand si intelegand prisosul inimii tale, care da marturie despre nasterea omului celui nou, a pruncului duhovnicesc.

Indrazneste si intareste-ti inima in ispite si pastreaza ca pe un tezaur de mare pret rabdarea si indelunga rabdare. Puterea ta se va intari in necazuri. Mai este putin si vom pleca de aici. Primavara se apropie. Iarna necazurilor se topeste incet incet.

Vom locui in curand in locasurile pe care le-am lucrat rabdand multimea ispitelor si necazurilor.

Atunci nu va mai fi ispititor, nici ucigas de suflete, nici cel ce cauta sufletele noastre. Toate acestea vor ramane aici. Trupul acesta patimas si obositor pe crae il purtam aici- care nu vrea sa lucreze poruncile lui Dumnezeu- il vom lepada pamantului, maica ce l-a nascut, iar noi, slobozi ca vulturii, vom zbura in sfintele si cerestile manastiri. La Invierea cea de obste iarasi vom lua trupul pamantesc ,
dar atunci acesta nu va mai fi ca o sarcina grea, iubitor de placeri patimase, greoi la miscare, ci scaldat in intregime de lumina stralucitoare a Preadulcelui Iisus, stralucitor si raspandind raze precum soarele, lumind eterul. Sunt mici patimirile de aici in comparative cu rasplata viitoare.

Asadar, suflete al meu, ai rabdare. Cat despre cele ce imi scrii, sa stii ca toti le avem atunci cand socotim desertaciunea acestei lumi ca pe un lucru insemnat. Acum insa,din moment ce am ajuns la adevarata cunoastere si am inteles inselaciunea, Dumnezeu nu se mai uita la trecut, ci la present. Acelea toate se sterg printr-o singura spovedanie curate.Este de ajuns acum sa mergem dupa puterile noastre pe calea poruncilor lui Dumnezeu.Imi scrii sa trimit scrisori cunoscutilor noastri.

Dar daca nu exista materie, dorinta sufletului, cum sa lucrez ? Trebuie sa ceara sa fie invatati si eu le voi raspunde. Astfel ne facem vanturatori de aer. Unul vrea sa scrie, dar nu intreaba despre sufletul sau, despre pacate, despre greselile lui, cum sa se indrepteze.Altul imi scrie cum este timpul. Iar ceilalti nu intreba nimic.

Nici Domnul nu spune sa vorbesti atunci cand nu esti intrebat ci spune: “ Celui ce cere de la tine, da-i.” Nu spune “ celui ce nu cere…”Sunt mii de suflete care cer sa le dam ceea ce ne da Dumnezeu. Celor ce nu cer le este de folos rugaciunea. Sa ne rugam pentru ca sa vina la adevarata simtire.

Atunci vor cauta si vor cere si ei. Iar noi le vom da cu multa bucurie si dragoste cele ce vom primi de la Dumnezeu. Despre vinul pe care l-ai trimis, preotul s-a temut probabil sa nu aiba apa in el si nu l-a primit. L-am baut in sanatatea
voastra. Mi-am amintit de zilele cele de demult si am meditat in timpul noptii cu inima si am zis:
"Desertaciunea desertaciunilor, toate sunt desertaciuni !” Toate au trecut. Ca panza de paianjen. “Toate cele omenesti sunt desertaciune, cate nu mai sunt dupa moarte.” In tara straina ne aflam si nu vrem sa intelegem acest lucru. Nu vrem sa vedem de la ce inaltime am cazut. De buna voie ne astupam urechile si ochii, orbindu-ne pentru a nu vedea adevarul.

Vai noua, ca intunericul de aici il socotim lumina, pentru scurta placere a acestui veac, pentru scurta suferinta la care este supus trupul ca sa dobandeasca odihna de acolo. Dumnezeu striga catre noi sa devenim fii ai Sai, iar noi devenim fii ai intunericului. Pentru putina miere dam in schimb veacurile. Pentru putina placere, renuntam la Imparatia lui Dumnezeu. Fericit cel care a vazut si a inteles aceasta ratacire si infranandu-se de la placerea acestei putine mieri, doreste odihna cea de dincolo.

Tu iubita si buna sora, ai fost aleasa de Dumnezeu de mic copil. De aceea sileste-te sa imbraci vesmantul luminous de nunta. Roaga pe Domnul zi si noapte sa-ti ierte toate pacatele cele de demult. Sa-ti dea putere sa pazesti poruncile Lui dumnezeiesti. Atunci cand te va lua sa fii in cainta si va numara sufletul tau cu dreptii. Acolo ne vom bucura fara sfarsit unul de altul in veacul veacului.“

Nota :

"Marturii din viata monahala" de Gheron Iosif

Rugaminti stranse intr-o inima pentru Sfantul Gheorghe !

"Sfinte al meu Gheorghe, care pe toate le-ai infruntat pentru Domnul Hristos, nu te scarbi de mine cea mai pacatoasa si spurcata, te rog nu ma uita in rugaciunile tale, priveste-ma si auzi-ma si nu ma lasa sa te uit
nici eu pe tine.

Ajuta-ma , dandu-mi barbatia si vitejia inimii.

Sporeste-mi credinta si invata-ma sa-L iubesc pe Domnul meu, cu toata inima mea, asa cum L-ai iubit si tu.

Pazeste-ma si-mi fii sprijin in toate zilele vietii mele,atatea cate le am de la Tatal meu din Ceruri.

Pe Cel ce mi-a zidit inima in piept, roaga-L sa-mi ierte multele mele pacate, ca milostivindu-Se de mine sa nu ma lase sa-L pierd in veci . " Amin

Lumina Pastilor cu dor o asteptam !

"Lumina Cu raza, bati din veci aceeasi cale,

Cum vii din nesfarsit inspre-nserari,

In umbra noastra faci din nou carari,

Sa Te primim cu svon de osanale.

Te daruiesti cu rodul toamnei Tale,

Doar celor care plang in asteptari,

Aluneci lin , cazand din zari in zari

Spre duhuri care stiu sa fie goale.

Tu treci mereu in neguri nesfarsite,

Sa biruiesti amurgul prin Calvar

Si-n taina frumusetii negraite,

Te nasti de sus in foc de raze iar,

Ca sa-mplinesti minuni fagaduite,

Lumina Tu, nespus de mare har! "

Nota:

Poezia " Lumina " de Zorica Latcu

Asterne-voi bucuria inimii mele inaintea Domnului !

"A doua zi, multimea multa, care venise la sarbatoare, auzind ca Iisus vine in Ierusalim, au luat ramuri de finic si au iesit in intampinarea Lui si strigau : Osana ! Binecuvantat este cel ce vine intru numele Domnului, Imaratul lui Israel !

In ziua care a urmat dupa cina din Betania, Domnul a pornit spre Ierusalim, spre cetatea care ucidea proorocii. Dar Ierusalimul nu era numai salasul fariseilor stramtorati la minte, al carturarilor mandrii si inaltilor preoti uratori de Dumnezeu, ci mai erau si multimi mari de oameni, o multime de pelerini si evlaviosi, barbati si femei. In timpul Pastilor, Ierusalimul avea aproape tot atata locuitori ca si Roma, capitala de atunci a lumii. Aceasta multime nenumarata de oameni - o mare multime de oameni cu o judecata patrunzatoare si libera - era adunata in Ierusalim, pentru a se apropia de Dumnezeu.

In felul acesta, in aceasta zi, ei au avut cu adevarat o simtire a apropierii tainice a lui Dumnezeu si au vazut in Domnul Iisus pe indelung asteptatul Imparat din casa lui David. De aceea, cand cobora Domnul de pe Muntele Maslinilor, acesti oameni suiau ca sa-L intampine. Unii isi aterneau vesmintele pe cale, inaintea Lui, altii taiau ramuri de finic si impodobeau cu ele drumul si cu totii strigau cu bucurie : Osana ! Osana Fiul lui David! Osana intru cei de sus ! "Binecuvantat fie Imparatul lui Israel, care vine intru numele Domnului !

Impotrivindu-se amenintarii Romei, impotrivindu-se stricaciunii si micimii neschimbate a batranilor lor, sufletele oamenilor credeau in puterea unei minuni de la Dumnezeu, care va schimba intreaga imprejurare, cu neputinta de rabdat. Si sufletele oamenilor simteau ca izvorul acestei minuni era Domnul Iisus si de aceea L-au intampinat cu atata bucurie.

Oamenii nu au cunoscut cum a savarsit El aceasta schimbare hotaratoare de-a lungul intamplarilor; ei fusesera povatuiti sa astepte sa se infaptuiasca numai intr-un anumit chip si acela era cu ajutorul imparatului din Casa lui David, care va stapani in Ierusalim pe tronul lui David. Pentru aceasta pricina, oamenii L-au vazut pe Iisus ca pe un imparat si L-au intampinat cu bucurie si cu nadejdea ca El ca imparati acum in Ierusalim, cu totul altfel decat in Roma si in Ierusalimul zilelor lor. Dar credinta oamenilor starnea frica fariseilor, si aceasta bucurie le-a adus lor manie. De aceea unii farisei l-au spus lui Hristos ca sa-i stapaneasca pe ei ca sa nu mai strige in felul acesta.

Dar blandul Hristos, care era Isi cunostea puterea Sa fara margini, le-a raspuns : " Zic voua : Daca acestia vor tacea, pietrele vor striga "( Luca 19:40 ). Acesta este raspunsul Imaratului imparatilor, imbracat precum omul cel sarac si calarind pe un asin, caci Evanghelistul povesteste cum calarea Domnul pe un asin in aceasta intrare biruitoare. Si Iisus , gasind un asin tanar, a sezut pe el , precum este scris : " Nu te teme, fiica Sionului ! Iata Imparatul tau vine pe manzul asinei. " Ceilalti Evanghelisti povestesc in amanunt cum Domnul, fiind atat de sarac ca nu avea nimic al Sau, a ajuns sa aiba un asin.

De aceea, Sfantul Ioan trece peste aceasta socotind un lucru deja cunoscut si spune doar atat : El a gasit un asin. Luca, Evanghelistul care da cele mai multe amanunte, povesteste despre puterea si mai dinainte cunoasterea minunata a lui Hristos, prin care a gasit asinul :" Mergeti in satul dinaintea voastra si ,intrand in el, veti gasi un manz legat pe care nimeni dintre oameni n-a sezut vreodata. Si dezlegandu-l , aduceti-l. " ( Luca 19: 30 ).

La porunca Lui, ucenicii au pornit si l-au gasit legat intocmai cum spusese El. Manzul era cu mama lui. De ce nu a mers Domnul calare pe asina, ci pe manzul pe care nu calarise inca nimeni ? Pentru ca asina nu se lasa nici calarita nici condusa. Asina semnifica poporul iudeu si manzul semnifica neamurile pagane. Aceasta este talmacirea data de Parinti si este neindoios ca talmacirea lor este dreapta.

Israelul Il va prigoni pe Hhristos si paganii Il vor primi. Cei mai multi dintre pagani vor fi purtatori de Hristos de-a lungul istoriei si vor intra cu El in Ierusalimul de sus, in Imparatia Cerurilor. Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput. In general, ucenicii au inteles foarte putin din ceea ce s-a intamplat cu Invatatorul lor pana cand El le-a sporit intelegerea ( Luca 24:45 ) si Duhul lui Dumnezeu i-a luminat cu limbi de foc. Numai atunci au priceput ei toate lucrurile , aducandu-si-le aminte. Deci da marturie multimea care era cu El, cand l-a strigat pe Lazar din mormant si l-a inviat din morti. De aceea L-a si intampinat multimea, pentru ca auzise ca El a facut minunea aceasta.

Aici se vorbeste despre doua categorii de oameni: unii care au fost de fata la invierea lui Lazar din Betania, si altii care erau oaspeti ai Ierusalimului si care auzisera de la primii despre lucrarea minunata asupra lui Lazar.

Cei din primul grup erau marturisitori, ca vazusera cu ochii lor, si cei din al doilea grup au venit sa-L intalneasca din pricina acestei marturii. Si in vreme ce fumul jertfelor se ridica deasupra Templului lui Solomon, in vreme ce carturarii se sfadeau cu putere, cu privire la tablele Legii celei vechi a lui Moise, in vreme ce preotii nepasatori, marindu-se , faceau pregatiri pentru sarbatoare, in vreme ce batranii poporului isi crispeau buzele ca sa-i lamureasca mai bine pe oameni ca aceasta multime se stransese acolo pentru folosul acelora, in vreme ce levitii faceau impartire limpede , care sa-i multumeasca, a jertfelor care le apartineau lor - oamenii umblau ravnitori dupa minuni si dupa Savarsitorul acelor minuni. Si valuri mari de oameni isi intorsesera spatele catre Templul lui Solomon din Ierusalim, aducatorilor de jertfe si preotilor si intregii acestei lucraturi a societatii de piata pe care o facusera; poporul intorsese spatele tuturor acestora si isi indreptase fata catre Muntele Maslinilor , de unde venea Facatorul de Minuni.

Ce folos le puteau aduce turnurile moarte ale Ierusalimului, cu mortii cei vii din ele, sufletelor flamande si insetate ale oamenilor, care cautau o spartura in cerurile inchise si privelistea Dumnezeului Celui viu ? Cele doua chipuri ale mandriei - acea a romanilor si aceea a fariseilor - care au umplut Ierusalimul, nu erau in stare sa plasmuiasca nici macar un singur fir de par, fie alb sau negru. Si iata, coborand de pe Muntele Maslinilor, era Cel Unul care, cu glasul Sau, a chemat din mormant pe mortul cel de a Patra Zi, inviindu-l din morti si slobozindu-l din stricaciunea mormantului !

O , oare cand ne vom indeparta duhurile de lucraturile infumurate ale lumii acesteia si le vom intoarce catre Muntele cel ceresc, catre Imparatul Hristos ?

O, cand ne vom pune toata nadejdea noastra in El ?

Sufletul nostru Il cauta pe Izabavitorul pacatului si al mortii, pe care lumea intreaga nu-l poate intrece prin propriile osteneli.

Hristos este acest izbavitor. Sufletele noastre sunt flamande si insetate de Imparatul smerit dar intru putere mare ; smerit intru Puterea Sa, dar puternic intru smerenia Sa, sufletele noastre Il cauta pe Imparatul care este prietenul fiecaruia dintre noi, pe Imparatul a carui imparatie nu are margini si a carui dragoste pentru oameni nu se poate masura.

Acesta este Imparatul, Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea , noi toti strigam catre El : Osana! Osana !

Lui sa-I aducem slava si lauda, dimpreuna cu Ttatal si cu Duhul Sfant - Treimea cea deofiinta si nedespartita , acum si pururea si-n vecii vecilor . Amin "

Nota:

Fragment preluat din "Predici " autor Sfantul Nicolae Velimirovici

Plinirea credintei cu faptele cele bune !

"Fraţii mei, nu căutând la faţa omului să aveţi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul slavei.
Căci, dacă va intra în adunarea voastră un om cu inele de aur în degete, în haină strălucită, şi va intra şi un sărac, în haină murdară,
Iar voi puneţi ochii pe cel care poartă haină strălucită şi-i ziceţi: Tu şezi bine aici, pe când săracului îi ziceţi: Tu stai acolo, în picioare, sau: Şezi jos, la picioarele mele,
N-aţi făcut voi, oare, în gândul vostru, deosebire între unul şi altul şi nu v-aţi făcut judecători cu socoteli viclene?
Ascultaţi, iubiţii mei fraţi: Au nu Dumnezeu i-a ales pe cei ce sunt săraci în ochii lumii, dar bogaţi în credinţă şi moştenitori ai împărăţiei pe care a făgăduit-o El celor ce Îl iubesc?
Dacă, într-adevăr, împliniţi legea împărătească, potrivit Scripturii: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi", bine faceţi;
Iar de căutaţi la faţa omului, faceţi păcat şi legea vă osândeşte ca pe nişte călcători de lege. Pentru că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile.
Căci Cel ce a zis: "Să nu săvârşeşti adulter", a zis şi: "Să nu ucizi". Şi dacă nu săvârşeşti adulter, dar ucizi, te-ai făcut călcător de lege.
Aşa să grăiţi şi aşa să lucraţi, ca unii care veţi fi judecaţi prin legea libertăţii.
Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii.
Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi.
Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.
Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se utremură.
Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?Avraam, părintele nostru, au nu din fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic?
Vezi că, credinţa lucra împreună cu faptele lui şi din fapte credinţa s-a desăvârşit?
Şi s-a împlinit Scriptura care zice: "Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate" şi "a fost numit prieten al lui Dumnezeu".
Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă.
La fel şi Rahav, desfrânata, au nu din fapte s-a îndreptat când a primit pe cei trimişi şi i-a scos afară, pe altă cale? Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este. "

Nota:
Epistola Soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov
( Cap 2: 1-5 ;8-26 )

Poezie cu povata !

"Astazi soricelul Tica

A dat iama-ntr-o budinca:

- Ei , dar ce frumos miroase,

Ce stafide siropoase,

Ce branzeturi delicate,

Ce arome vanilate !

N-a mai stat pe ganduri Tica

Sa se-ntrebe cum adica

Un desert asa de soi

Sta-n farasul de gunoi.

- Asta n-are importanta,

si-a zis el cu aroganta,

N-am eu vreme de gandit !

Si s-a pus pe ghiftuit.

A mancat el voiniceste,

Asa pranz, cui nu-i prieste ?!

Si apoi s-a-ntins tihnit

In faras si-a adormit.

Iar motanul Lica : hap !

L-a-nghitit cu tot cu cap.

N-a putut nici chit sa zica

Mancaciosul din budinca.

Vezi sarmanul ce-a patit

Daca-a fost nesocotit !

De-ar fi stat sa se gandeasca

Si sa se mai chibzuiasca

Si-ar fi amintit un pic

Ca atunci cand era mic

Buna soricioaica-mama

Ii spusese sa ia seama

Ca ce-i placut si frumos

E lucru primejdios,

Fiindca mai intai te-nbie

Si apoi te ia-n robie,

Te desfata,te alinta,

Ca la urma sa te-nghita.

A patit-o bietul Tica :

L-a dat gata o budinca !

Insa tu care citesti

Si pe sub mustati zambesti,

Ia gandeste, nu cumva

Ai si tu budinca ta,

Adica vreun lucru care

E frumos la aratare,

Si pe care il ravnesti

Fara sa te mai gandesti

C-ar putea fi o capcana

Cu intentie vicleana,

Pusa-anume in faras

De netrebnicul vrajmas,

Ca sa-nghita fioros

Sufletul tau pretios ?

Deci problema e ca, iata,

Rade ciob de oala sparta!

Nota:

Poezie preluata din volumul "Poezii cu iz de Filocalii " a manastirii Diaconesti

Picuri de pocainta !

Pocăinta Nevrednica sunt, Doamne, milostivirii Tale

Si Ti-as cersi iertare, dar nu stiu cum sa-cer ;

Ci Tu pricepi cuvantul din mute osanale

Si talcul rugaciunii de lacrimi si taceri.

Imi stiu faradelegea: gresita sunt,

Stapane, Prea mult am stat cu ochii plecati,catand in lut,

Prea multe griji avut-am de zilele de mane

Si n-am iertat,cand rana in suflet m-a durut.

Ti-am prea iubit faptura, de Te-am uitat pre Tine,

Si cantecul taranei l-am ascultat prea mult,

Am irosit comoara de armonii divine

Si glasul cel de taina eu n-am vrut sa-l ascult.

Mi-am impletit cantare din grele flori de tina,

Am indragit mirosul de verde si de crud,

Am prea iubit amurgul, cu zarea-i de lumina

Si turma de caprite, cu botul mic si ud.

Mi-am impletit cantarea din flore de matasa,

Am indragit mirosul de miere si de tei,

Am prea iubit podoaba si haina de mireasa,

In zambetul campiei, mijind sub pasii mei.

Nevrednica sunt, Doamne, milostivirii Tale,

Caci n-am sporit talantul, pe care mi l-ai dat,

Ci ca un rob,am irosit in cale

Multimea milei Tale si darul Tau bogat.

Acum, cutremurata de taina Cinei sfinte,

Stau, Doamne, inainte-Ti, in goliciunea mea,

M-apasa greu pe umeri aducerile-aminte

De patimile firii, de toata pofta rea.

Din gand smerit primeste, Iisuse, rugaciunea,

Hraneste-ma pe mine cu har imbelsugat,

Adapa-ma cu mila, imbraca-mi goliciunea

Cu raza de sfintenie din chipul Tau curat.

Sa nu ma lasi, Preabune, sa plec nemangaiata,

Caci imi cunosc pacatul si taina Ta o stiu

Strig catre Tine, Doamne, din inima plecata,

Sa nu ma lepezi astazi, ci lasa-ma sa viu.

Sfinteste-ma, Iisuse, si taina mi-o arata,

Pogoara-n minte harul prin ungerea cu mir,

Si fa sa nu ma arda vapaie-nfricosata,

Cand buza mea de tina sorbi-va din Potir.

Nota:

Poezia "Pocainta", autoare Zorica Latcu

Maica Domnului desavarsirea curatiei !

" Soarele se oglindeste in apa cea limpede si cerul in inima curata.

Dumnezeu Duhul Sfant are multe salasuri in aceasta lume intinsa, dar inima neprihanita a omului este locasul care ii este cel mai bine-placut sa Se salasluiasca.

Acesta este adevaratul Lui salas; toate celelate sunt numai locuri in care Isi face lucrarea. Inima omului nu poate fi niciodata pustie. Intotdeauna este plina cu ceva; fie cu iad, cu lumea sau cu Dumnezeu. Ceea ce se afla in inima este prin sine legat de curatia ei. Era o vreme cand inima omului era plina numai cu Dumnezeu - o oglinda a frumusetii lui Dumnezeu,o psaltire pentru lauda lui Dumnezeu. Era o vreme cand totul se afla intru adevar, in mana lui Dumnezeu, in afara de primejdii; dar cand omul, in nebunia lui, a luat lucrurile in mainile sale, multe fiare salbatice au atacat inima omului; si de aici a venit inluantru robia inimii omului si, in afara, ceea ce se intelege ca istorie a omenirii.

Venirea lui Dumnezeu printre oameni este ca un stalp care arde in intunericul cel mai adanc. Vestea acestei veniri a inceput cu un inger si o fecioara, cu o convorbire intre curatia cereasca si cea pamanteasca. Cand o inima necurata sta de vorba cu o inima necurata, se isca un razboi. Cand o inima necurata sta de vorba cu una curata, se isca un razboi. Doar atunci cand o inima curata sta de vorba cu o alta inima curata este veselie, pace si minune mare.

Arhanghelul Gavriil este primul purtator de cuvant al vestii celei bune pentru mantuirea omului, al faptei celei minunate a lui Dumnezeu - intrucat mantuirea omului nu putea veni fara fapta cea minunata a lui Dumnezeu. Preacurata Fecioara Maria a fost prima care a primit aceasta veste buna si a fost cel dintai om care s-a cutremurat de frica si de bucurie.

Cerul se oglidea in inima ei curata precum soarele in apa cea limpede. Domnul, Ziditorul lumii noi si Innoitorul celei vechi, urma sa-si odihneasca capul in inima ei si sa se imbrace in trup. Aceasta fecioara aleasa a fost logodita cu Iosif, rudenia ei . De ce a fost ea logodita ? De ce a fost logodita? Iconomia lui Dumnezeu a hotarat astfel, ca ea sa fie ocrotita de batjocura dracilor si a oamenilor. Daca ea nu ar fi fost logodita inainte de nastere, care dintre oameni ar fi crezut ca Fiul ei nu S-a nascut in faradelege ?

Asa, care judecator pamantesc ar fi scapat-o de stransoarea Legii? Dumnezeu, in iconomia Lui, nu a dorit sa aduca tulburare asupra alesei Sale, nici ispita mare asupra oamenilor si astfel a randuit El sa se ascunda Fecioara si nasterea ei sub infatisarea logodnei ( Cand Insusi Hristos a ascuns multe lucruri dintru inceput , numindu-se Fiul Omului si nedezvaluind pretutindeni in chip vadit unimea Sa cu Tatal, de ce atunci sa ne mire aceasta tainuire,in pregatirea unei astfel de taine minunate si fara de asemanare ? Sfantul Gura de Aur )

De ce numele barbatului era Iosif ? Sa ne amintim ca acel Iosif minunat si curat si-a pastrat curtaia trupeasca si sufleteasca in mijlocul dezmierdarilor Egiptului; si, in felul acesta sa usureze constiinta credinciosului pentru a crede ca rodul fecioarei, al Maicii Domnului, era intr-adevar de la Duhul Sfant si nu din patimile pamantesti ale oamenilor(...) Si intrand ingerul la ea , a zis : "Bucura-te, ceea ce esti plina de har,Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei " (...)

Iar ea, vazandu-l pe Arhanghel, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta intru sine : Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta ?

Ca un copil ! Maria este cu adevarat un copil. Domnul a spus : " De nu va veti intoarce si veti fi precum pruncii, nu veti intra in Imparatia Cerurilor. " ( Matei 18:3, 19:4 ). Lumea acesta cu pofte si patimi,indata il imbatraneste pe om. Copilaria noastra scurta si in vremurile moderne se face si mai scurta. Cine se mai poate face copil din nou ? Maria a fost si a ramas asa toata viata ei, prin curatia si intrega intelepciune, prin frica ei de Dumnezeu si ascultarea de El (...) Ca un copil, ea s-a speriat de aratarea ingerului; ca un copil, ea cugeta intru sine ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta.

Nu era nimic mincinos, prefacut sau inselator in ea, ci totul era copilaros - simplu, neprihanit, curat si nevinovat. Marele Gavriil, care a fost de fata la facerea omului si la inceputul veacurilor si care a avut puterea de a judeca limpede sufletele oamenilor, a judecat limpede gandurile framantate ale Preacuratei Fecioara, mai curat decat putem judeca noi. Atunci , el a vazut nedumerirea sufletului ei si s-a grabit sa o linisteasca cu aceste cuvinte blande : "Nu te teme, Marie, caci ai aflat har de la Dumnezeu"

Nu te teme, copila mea! Nu te teme , tu , fiica lui Dumnezeu cea plina de har ! Nu te teme , preabinecuvantata tuturor prin tine peste toti oamenii ! Sfantul Andrei Criteanul, cugetand prin insuflarea lui Dumnezeu, la menirea marelui Arhanghel, comenteaza la Bunavestire despre Preasfanta Fecioara : " Nu te teme, Marie , caci ai flat har de la dumnezeu, har pe care Sara nu l-a primit, nici Rebeca nu l-a simtit; ai aflat harul de care nici macar marea Ana nu a fost vrednica, nici Penina, potrivnica ei. Desi au ajuns mame, ele si-au pierdut fecioria, dar tu, ajungand mama, ti-ai pastrat fecioria intreaga.

Asadar nu te teme, caci ai aflat har de la Dumnezeu - har pe care numai tu l-ai aflat de la inceputul veacurilor si nimeni altcineva ! "
Auzind aceasta veste din cer, Fecioara Maria, in curatia ei ca de copil, l-a intrebat pe vestitorul cel neobisnuit : "Cum va fi acesta, de vreme ce eu nu stiu de barbat ? " Aceste cuvinte nu arata neincrederea ei in bunavestire a ingerului, ci curatia si nevinovatia ei. Ce ar fi raspuns oricare dintre voi unei astfel de vestiri din partea celui mai neobisnuit dintre oaspeti ? Totusi Feciara Maria nu a spus nimic fara de folos. Poate ca daca intrebarea ea a fost fara de folos pentru ea, aceasta nu a fost si pentru noi fara de folos.

Duhul ei binecuvantat a pus intrebarea pentru noi, ca fiecare dintre noi sa-si puna intrebarea, gandind la legea fireasca. Pentru a aduce pe lume un prunc, este nevoie de barbat - unde se afla barbatul ? Asa ne-am fi intrebat toti , fiind foarte departe de libertatea incare se veseleste Atotputernicul Dumnezeu si fiind robiti de obicei prin puterea firii. Astfel era nevoie pentru noi ca Fecioara Maria sa puna intrebarea si ca sa auzim raspunsul binevestitorului lui Dumnezeu. Care a fost raspunsul Arhanghelului Gavriil ? "Duhul Sfant se va pogari peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri ; pentru aceea si Sfantul care se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Si iata Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea cea numita sterpa. Caci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta. "

Un raspus intreg si deplin care aduce multumire. Dumnezeu , acolo unde El voieste, indeparteaza legile firii. Firea si randuiala firii sunt ca si cum nu ar exista, atunci cand Dumnezeu cel viu implineste voia Lui in lucrarea mantuirii omului. " Harul nu intra in legea firii ", spune Grigorie din Neocezarea. El Insusi Innoitorul tuturor lucrurilor, Domnul Iisus, adevereste ca Duhul este cel ce da viata. ( Ioan 6:36 )

Singura zamislire printr-o bunavestire nemijlocita, prin lucrarea Duhului vietii, este zamislirea de catre Preacurata Fecioara Maria. In istoria facerii de la Adam nu fusese niciodata un asemenea caz. Acesta a fost singurul caz al tuturor veacurilor si singurul in vesnicie, apartinand atat acelei vremi, cat si vesniciei, acela al Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Ascultand istorisirea data de vestitorul lui Dumnezeu, cea mai smerita dintre toate fecioarele cele smerite, a sfarsit vorbirea cu Arhanghelul cu cuvinte linistite : "Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau.

"Ea nu spune : Iata roaba ta, o Arhanghele, ci spune "roaba Domnului ", intrucat ea stie ca Arhanghelul este doar un vestitor al Voii lui Dumnezeu si ca el, desi puternic si nemuritor, este doar un slujitor al Dumnezeului celui viu. Pe de alta parte, ea nu spune :"fie mine dupa cuvantul Domnului", ci " dupa cuvantul tau, aratand astfel cinste fata de capetenia nemuritoare a ostii ceresti. Atat un gand cat si celalalt arata ascultarea cea mai binevoitoare si smerenia cea mai desavarsita. Un raspuns atat de chibzuit putea fi dat numai de o inima curata in chip desavarsit, caci intr-o asemenea inima se toarna cel mai indata dreapta judecata.

In clipa ispitei din Rai, Eva a uitat aceste cuvinte, si a luat aminte la cuvintele lui Satan, inima ei facandu-se necurata in clipa aceea. Din pricina acestei necuratii, dreapta ei judecata a parasit-o. Inima Evei s-a necuratit din pricina mandriei si a neascultarii fata de Dumnezeu, lumea cea veche a cazut , oamenii s-au facut stricaciosi, si intrega zidire se afla in suferinta. Lumea cea noua se zideste pe smerenie si ascultare.

Smerenia si ascultarea Preasfintei Maici a Domnului nu se pot grai in cuvinte. Numai Fiul ei, Mantuitorul si Innoitorul intregii zidiri o va intrece prin smerenia si ascultarea Lui.

Niciodata apa cea limpede nu a oglindit atat de curat soarele ca oglinda curatiei Preacuratei Fecioare Maria. Asa cum scrie despre curatie Efrem Sirul :

" O, curatie care dai bucurie in inima si aduci raiul in suflet ! O,curatie care esti o mare bogatie neintinata defiarele salbatice ! O,curatie care te salasluiesti in sufletele blanade si smerite, zidind astfel oameni ai lui Dumnezeu ! O, curatie care inmuguresti ca o floare in suflet si in trup, umpland intrega casa cu mireasma ei !"

Zorii diminetii din care se naste soarele, ar fi rusinate inaintea curatiei Fecioarei Maria , din care S-a nascut Soarele vesnic,nemuritor, Mantuitorul nostru. Care genunchi nu s-ar pleca inaintea ei si care gura nu ar striga cu glas mare " Bucura-te, o binecuvantat-o ! Bucura-te, zorii mantuirii noastre ! Bucura-te ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii ! Slava Fiului , Domnului Iisus Hristos, dimpreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita , acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin "

Nota:

Fragment preluat din predicile Sfantului Nicolae Velimirovici

Biserica,Trupul Domnului !

"Asadar, ce este Biserica si cum traim in ea noi ? Mai intai de toate , ea nu este o organizatie cum e, de pilda parohia. Avem nevoie de o parohie pentru actiunile noastre, insa ea nu alcatuieste esenta Bisericii. Sa ne amintim ce a facut Hristos pe pamant. El s-a jertfit pe Sine, a jertfit Trupul sau, a suferit - insa El a creat, oare o organizatie proprie ? Ce-i drept, o mica organizatie exista - avea doisprezece ucenici foarte apropiati, pe urma inca saptezeci de ucenici apropiati si cateva sute de urmatori. Dar in continuare ? Iata ca Hristos a fost rastignit si ucenicii s-au risipit, L-au tradat, organizatia s-a prabusit. Dar se poate vedea oare in aceasta un esec al lucrarii lui Hristos ? Nu, Hristos nu a venit nicidecum ca sa creeze o organizatie, ca ca sa dea Trupul Sau oamenilor care aveau sa Il primeasca , sa se faca parte a Lui si prin asta sa primeasca mantuirea.

In acest sens este de inteles cererea Mantuitorului ca noi sa Ii dam sufletul nostru, facandu-ne parte a Trupului Sau : cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa ( Marcu 8,35 ).

Din acest punct de vedere devine logica si porunca dragostei dintre crestini. Suntem datori sa ne iubim unul pe altul ca madularele unuia si aceluiasi Trup, din dragostea lui Hristos. Daca ma doare degetul sufar eu : in Biserica atunci cand sufar eu, sufera Hristos. De aceea, orice ajutor si orice doftoricire duhovniceasca a altor oameni este un serviciu facut lui Hristos Insusi. Ca atare, Hristos va spune la Infricosatoarea Judecata nu in sens figurat, ci cat e poate de literal : ...flamand am fost, si nu Mi-ati dat sa mananc; gol am fost , si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat ( Matei 25,42-43 ), si la intrebarea oamenilor : cand Te-am vazut flamand, sau insetat, sau strain, sau gol, sau bolnav, sau in temnita ? Va raspunde : intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut ( Matei 25,44-45 ).

Trebuie nu doar sa intelegem aceasta definitie, ci sa ne-o amintim tot timpul, sa o simtim pana in adanc, sa ne patrundem de ea si sa ne educam pe noi insine in lumina ei - caci daca vom trai ca madulare ale Bisericii, care e Trupul lui Hristos, vom avea impartasire si cu Capul Trupului, iar tocmai aceasta este adevarata viata duhovnicesca.

Explicand versetele 4 si 5 din capitolul 12 al Epistolei catre romani, Ioan Gura de Aur spune ca unirea in Trupul lui Hristos e temelia iubirii dintre crestini. "Cand vorbeste despre cei dinafara Bisericii, Apostolul spune : daca se poate, pe cat sta in puterea voastra, sa aveti pace cu toti oamenii - dar cand vorbeste despre ai sai , zice : in iubire frateasca, unii pe altii iubiti-va ( Rom. 12,18,10 ). Acolo cere ca ei sa nu se certe...iar aici le porunceste sa se iubeasca unul pe latul, si nu numai sa se iubeasca, ci sa se iubeasca fierbinte. Dragostea , spune el, trebuie sa fie nu doar neprefacuta, ci si tare, fierbinte , inflacarata...

Nu astepta ca celalalt sa arate dragoste fata de tine, ci insuti sa tinzi spre el si sa incepi dragostea, pentru ca atunci vei capata rasplata si pentru dragostea lui. " Asadar, Biserica e Trupul lui Hristos , nu o comunitate. Trebuie sa imi petrec viata in Dumnezeu, constientizand limpede faptul ca nu mai traiesc de sine statator, ci ca parte a Trupului lui Hristos - nu traiesc eu, ci traieste in mine Hristos ( Gal.2,20 ). Aici este si calea catre smerenie.

Aceasta intelegere a bisericii nu este alcatuita din cuvinte oarecare, din cugetari oarecare - trebuie sa o primesc cu toata fiinta mea, asa cum faceau Parintii Bisericii, pentru ca sunt dator sa le iubesc nu pentru ca imi plac sau pentru ca imi sunt apropiate, ci pentru ca ele sunt, la fel camine, parti ale Trupului lui Hristos, in ele - in fiecare parte si in toate dimpreuna - traieste Hristos.

Iata ca am venit in Biserica si cautam mnatuirea in ea. Dar cum este cu cei care se afla in afara Bisericii ( cu sectantii ) ? Stim ce spun acestia : " in mine este Hristos, in tine este Hristos, in el este Hristos - ne-am adunat si format Biserca ". De parca pentru vreo vrednicie a noastra, pentru curatia noastra Se salasluieste in noi Hhristos...

Invatatura ortodoxa ne spune altceva. Ea spune ca nu Hristos Se salasluieste in noi pentru meritele noastre, ci noi, nevrednicii si pacatosii, din negraita Lui milostivire fata de noi, am intrat in Trupul Lui si traim in el. Bisericii Ortodoxe i se reproseaza adeseori: " la voi acolo sunt si pacatosi, si preacurvari - ce , aia e Biserica ? Dar nu acelasi lucru se spunea si despre Hristos, nu la fel era osandit cand manca si bea cu vamesii si cu pacatosii ? Hristos a venit sa-i caute si sa-i mantuiasca pe cei pierduti : si Biserica exista pentru pacatosi, nu pentru drepti. In ea, prin marea mila a Domnului, ne curatim prin Trupul si prin Sangele Lui, si daca nu am fost taiati din Trupul Lui din pricina greselilor noastre nu avem pentru ce ne teme de reprosurile altora, fiindca Hristos i-a chemat pe toti si pe cel ce venea la El nu-l scotea afara, ci il ierta si il curatea.

De aceea , la reprosuri noi raspundem ca pacatosii care vin in Biserica , se pocaiesc, doresc sa duca o viata mai buna, inteleg ca nu au puteri sa se indrepte singuri si cred ca in Biserica Hristos ii curateste. Iata adanca deosebire intre Biserica si orice comunitate lumeasca : oare intr-o comunitate sunt admisi hotul si adulterul ?

La cainta lui nu se uita nimeni, ci vor ca mai intai el sa dovedeasca prin fapte ca s-a indreptat, si atunci poate ca-l vor primi. Biserica nu face insa asa. In ea, cei ce se pocaiesc sunt primiti indata, intra inTrupul lui Hristos, se curatesc si primesc putinta de a trai in Dumnezeu. Si noi nu ne temem cand ni se artata cu degetul acesti oameni pacatosi. Da, ei sunt pacatosi, dar vor sa se indrepte si merg spre indreptare, desi poate ca uneori cad. Insa si atunci ei pot fi indata rascumparati si spalati prin Sangele Domnului.

La sfarsitul fiecarei Liturghii, dupa impartasanie, preotul pune in potir particele scoase din prescuri pentru madularele Bisericii si zice :" Spala Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sangele Tau, pentru rugaciunile sfintilor Tai. " Pe scurt trebuie sa ne revizuim complet conceptia despre Biserica. Ea nu este nici un fel de organizatie, cum ar fi obstea parohiala sau chiar intreaga Biserica Rusa. De organizatia exterioara avem nevoie, insa lucrarea de capetenie a lui Hristos nu sta in aceasta, nu sta in viata comunitara.

Temelia lucrarii Lui este Preacuratul Trup si Sange, pentru ca Hristos nu numai ca S-a intrupat, a patimit in vremea lui Pontiu Pilat si ne-a rascumparat candva, ci ne-a si dat Trupul Sau, care este Biserica. Despre aceasta ne invata Parintii Bisericii, insa noi am uitat.

Cand incepem sa traim viata duhovniceasca, nu mai traim de sine statator, ca cei ce sunt in afara Bisericii. In noi traieste Hristos , Care in noi si sufera, si plange, si ne uneste pe toti cu Sine. Si asta nu pentru ca suntem noi mai speciali, mai vrednici, ci numai pentru ca suntem madularele unui singur Trup. Sfintii Parinti simteau lucrul acesta, si ne-au transmis simtamantul lor. Pe vremuri la stramosii nostrii indepartati, unirea credinciosilor in Biserca era deplina :" iar inima si sufletul multimii celor ce au crezut erau una "( Fapte 4.32 ). Dar acum nu este asa, cu cu totul pe dos ; intre toti sunt multe neintelegeri de tot felul; noi - madularele Trupul lui Hristos - suntem mai dusmanosi unul cu altul chiar decat fiarele salbatice.

Hristos Te-a unit cu Sine pe tine, cel ce te departasesi de El atat de mult, iar tu nu vrei sa te unesti nici macar cu fratele tau precum se cuvine, ci te rupi de el, dupa ce te-ai invrednicit de la Stapanul de o asemenea dragoste si viata ". "Orice ai face pentru fratele tau se inalta la Stapanul tau, si El, ca si cum Insusi ar fi primit de la tine facerea de bine, te va rasplati pentru ea. "

Vedeti , Ioan Gura de Aur insusi se simte particica a Bisericii- a Trupului lui Hristos - simte cum alate particele sunt rupte, sunt dezunite de acest Trup, si el e intristeaza, este nemultumit , si ii roaga pe credinciosi sa nu rupa legatura vie cu Biserica si cu Capul ei - Hristos. Sa tragem acum concluzia. Biserica este Trupul lui Hristos, iar noi suntem cu totii madulare ale acestui trup; in noi traieste Hristos , dar nu pentru ca suntem vrednici de asta, ci pentru ca am intrat in Trupul Lui si ne-am "pierdut", cum zice Evanghelia, sufletul ca sa traim in Hristos.

Eu il libesc pe Dumnezeu si nu pot sa nu-L iubesc, fiindca traiesc prin El, traiesc viata Lui. Exact la fel ii iubesc si pe fratii mei, anume ca pe madularele ale unui singur Trup. Si acestea nu sunt doar cuvinte, ci viata insasi este in faptul ca in fratii mei L-am hranit pe Hristos, L-am ajutat pe Hristos. Aceasta este premiza fundamentala a adevaratei lucrari crestine. Pentru a ne mantui, pentru a trai viata cea devarata avem neaparata nevoie sa ne imapartasim cu Trupul lui Hristos. (...) In Biserica nu ne mantuim nicidecum pentru ca am intrat intr-o oarecare organizatie- sa uitam acesta idee, pentru ca ea nu poate fi aplicata Bisericii. (...)

Cei ce se apropie cu nevrednicie de Sfintele Taine se impartasesc de Trupul si de Sangele lui Hristos nu spre tamaduirea sufletului si a trupului, ci spre judecata si spre osanda : si noi traind cu nevrednicie in Biserica, in loc de mantuire ne agonisim iadul si osanda. Da, trebuie sa ne simtim in chip viu madulare ale Bisericii ca ale Trupului celui unul al lui Hristos, si doar atunci, doar pe aceasta cale vom ajunge la adevarata viata impreuna in Hristos. "

Nota:

Text preluat din cartea "Cum sa supravietuim duhovniceste " autor Sfantul Serghie Meciov

Ursul postitor !

... pentru postitorii zilelor noastre !

"Pleaca ursul la padure
Sa culeaga fragi si mure
Dar nu ia la intamplare
Orice mura-i iese-n cale,
Ci le-alege mai zemoase,
Fragede, mari si frumoase,
Dulci la gust si aromate,
Proaspete si parfumate.
Apoi scoate tacticos
Un butoi de miere gros
Si-nghite pe saturate
Mure-n miere inmuiate.
Ar mai tot manca "plapandul "
Dar i-a cam pierit avantul,
Fiindca burta-i ursuleasca
Gata sta ca sa plesneasca.

Sade ursul sub umbrar
Mormaind sub cerul clar :
- Doamne tare-s multumit
Ca si astazi am postit !

Nota:
Poezie preluata din editia manastirii Diaconesti "Poezii cu iz de Filocalii "

Raspuns unei femei cultivate pe care lumea o batjocoreste fiindca merge la biserica !

" La batjocura sa raspunzi prin zambet. Batjocura vine din rautatea inimii; zambetul tau sa fie lipsit de rautate. Nestiintei i se potriveste batjocura, iar cunoasterii, zambetul. Prin zeflemeaua lor, ei fac sa cresca pretul rugaciunii tale inaintea Vesnicului judecator : fiindca lui Dumnezeu cea mai draga ii este rugaciunea sufletului curajos care-i inconjurat de sagetile rautatii, urii, ticalosiei, si batjocurii. Toate sagetile acestea sunt boante la varf si ascutite la coada, asa incat sarind inapoi din tine pricinuiesc rani insisi sagetatorilor. Sotia imparatului David, Mihala, si-a batut joc de o rugaciune insufletita a barbatului ei. De aceasta batjocura Dumnezeu S-a aflat mai jignit decat imparatul David. Drept aceea Cel Preainalt a pedepsit-o pe Mihala, si Mihala, fiica lui Saul, nu a mai avut copii pana la moartea sa.
Cine urmareste cu luare aminte destinele si intamplarile omenesti, acela se poate incredinta ca si in zilele noastre Dumnezeu pedepseste cu asprime pe cei ce isi bat joc de lucruri sfinte.
Iar tu sa spui batjocoritorilor tai - asta daca socoti ca vreun cuvant este pentru ei leac mai tare decat tacerea-, sa le spui :" Ma mint cumva ochii mei, sau vad eu bine ca voi in fiecare zi va rugati de negustori si de judecatori si de politisti ba pentru una, ba pentru alta ? si atunci de ce va bateti joc de mine cand ma rog Vesnicului nostru Ziditor ? Oare nu mai caraghios e sa te rogi unui neputincios decat Celui Atotputernic ?
Oare nu e mai nebunesc lucru sa te inchini prafului decat Facatorului de viata si Domnului ? Este la un prooroc o spusa : blestemat omul care nadajduieste in om. Cine isi pune nadejdea intr-un om muritor, intr-o basica vremelnica de spuma, si nu si-o pune in Dumnezeu Atotiitorul, este - e limpede - blestemat. Si acest blestem asupra lui poate fi confirmat de experienta vietii de zi cu zi. Este limpede ca la fel de blestemat este si omul care se roaga numai omului, si nu se roaga Celui ce tine toate si poate toate.
Insa - ia seama !- uneori tacerea e mai folositoare si decat vorbele acestea. Prima batjocura tulbura sufletul rugator. Tu , insa i-ai supravietuit deja, si de la rugaciune nu ai incetat- iar batjocura repetata e un imbold. Si , tu imi spui ca ai facut experienta acestui lucru. Acum, intr-un anume fel Dumnezeu ti-e mai apropiat, si biserica mai draga, si rugaciunea mai dulce.
Sa stii ca va veni vremea cand batjocura aceasta va inceta, iar in locul ei vor veni incuviintarea si admiratia si lauda- si atunci, sufletul tau va fi intr-o primejdie mai mare decat acum. Acum te inveti cu smerenia, iar atunci vei fi luptata de trufie. Aceasta insa este alta problema , alta ispita.
Sa stii ca cei ce ne chinuie prin batjocura, tocmai acestia sunt vrajmasii nostrii. Si la ei s-a gandit Domnul cand a poruncit : iubiti pe vrajmasii vostri. Ei ne fac binele nestiind ce fac. Amarandu-ne si stramtorandu-ne , ei aprind in noi torta inflacararii dumnezeiesti.
Barfindu-ne pe la spate atunci cand mergem la biserica, ei ne mana mai aproape de Dumnezeu. Facandu-ne pamantul suparator, ei ne fac cerul drag. Asa si vrajmasii tai, tie. Drept aceea, iarta-le lor si binecuvanteaza-i , si roaga-te lui Dumnezeu pentru ei, si - ceea ce e culmea a toate- iubeste-i ca pe cei mai mari binefacatori ai tai dupa Dumnezeu. Iar daca sufletul tau nu va rabda acest nimicnic suierat de sarpe al prafului pamantesc si se va rusina de Hristos, atunci vor rade de tine nu numai oamenii, ci si dracii.
Mergi cat mai des in casele plangerii. Mergi cat mai des si in cimitir. Gandeste-te la crucea lui Hristos si sarut-o cat mai des. Si la sfarsitul vietii sa te gandesti. Toate acestea te vor ajuta sa te intaresti in asezarea rugatoare a fiintei tale si sa ajungi la biruinta desavarsita. Pace si mila de la Dumnezeu ! "

Nota:
Text preluat din cartea "Raspunsuri la intrebari ale lumii de azi ", autor Sfantul Nicolae Velimirovici

Rugaminte catre o floare !

Floricica, floricea,
Tu esti prima-n casa mea
Datu-mi-te-a Domnul meu
Sa bucuri sufletul meu.
Floricica, floricea
Infloreste-n casa mea
Si sa imi spui cuvinte
Pentru mine randuite.
Floricica, floricea
Creste mare-n casa mea
Insotindu-ma in dor
Spre al Domnului pridvor.
Si acolo sa Ii spui
Cat de dor mi-a fost de El
De al meu Dumnezeu
Si sa-L rogi sa ma primasca
Pe mine cea pacatoasa
Ca sa pot trai mereu
Cu al nostru Dumnezeu !
Nota:
Poezia "Rugaminte catre-o floare !"

Viata Sfantului Alexandru Nevski ! ( prima parte )

" In mana Domnului sunt puternicii pamantului, spune inteleptul, si ceea ce este trebuincios ridica Dumnezeu la vremea sa.

Numele lui Alexandru Nevski este unul dintre cele mai slavite din istoria poporului rus. Si el este nu doar slavit, ci este unul dintre conducatorii cei mai insemnati, unul dintre cei mai iubiti de poporul nostru. Istoria noastra a avut multi eroi, dar pe nici unul nu-l pomeneste asa de des ca pe Alexandru. El s-a nevoit mult pentru pamantul Rusiei si cu sabia si cu mintea sa, contributia lui la constituirea statului rus fiind nepretuita. Merita a fi cinstit ca mare conducator de osti, pentru ca in toata viata sa n-a pierdut nicio batalie. Cu osti putine i-a invins pe cei mai puternici dusmani. Ai sai l-au socotit un geniu militar harismatic. Dar este ceva ce ii aduce lui o deosebita cinste: in acea epoca intunecata a razboaielor fratricide neincetate, sabia lui niciodata nu s-a murdarit de sange rusesc si numele lui nu s-a patat prin participarea la niciun razboi fratricid. Poate ca tocmai acest fapt s-a fixat in amintirea poporului si i-a adus o cinste deosebita. De asemenea, ca om de stat el este mare pentru ca a indraznit sa se orienteze corect in cele mai complicate situatii create de navalirea tatara si a inceput primul acest drum corect pe care mergand uramsii si descendentii sai, cnejii Moscovei, au ajuns la unitatea de stat si la victoria impotriva hoardei tataresti. Iar a purcede sa mergi impotriva cursului vremii si sa alegi anume acest drum parea o nebunie si trebuia sa ai calitati exceptionale ale mintii si sufletului.

Sfantul Alexandru a fost chemat de Domnul la slujirea de mare cneaz intr-o epoca istorica grea pentru Rusia. La nord ii amenintau suedezii, cu armata lor regulata. De la apus ii nelinisteau neincetate navaliri ale Lituaniei. Principalul pericol il reprezentau doua ordine catolice, care s-au unit in timpul lui Alexandru -Llivonski si, mai ales, puternicul si disciplinatul ordin al cavalerilor teutoni- care avea pretentii nu numai asupra pamantului rusesc, ci si asupra Ortodoxiei, pe care o voiau supusa de puterea catolica. Iar din rasarit veneau peste Rusia cei ce cresteau in putere, cei din Imparatia Mongola. Aceasta atinsese in acea vreme cea mai mare inflorire a ei, care se intindea de la Turghestan pana la granitele Chinei de Nord si pana in pustiul asiatic Gobi.

In aceeasi perioada si in interiorul tarii situatia era tragica. Erau trei centre de baza in Rusia: Kievul, Suzdalul si Novgorodul. Kievul a fost odinioara un stralucit oras, de cultura, bogat, iar in aceasta parte a inceput deja sa se aseze ideea crestina si s-au nascut constiinta unitatii nationale a intregului pamant rusesc. Au aparut biserici monumentale, biblioteci, si scoli. Aici a fost intemeiata Lavra Pecerska din Kiev, cu sfintii ei nevoitori si cu directiile duhovnicesti de adaptare constructiva a Ortodoxiei bizantine la conditiile rusesti.

In cele mai bune cnezate din sud s-a raspandit frumusetea duhului crestin, cu largi orizonturi reflectate in poezia populara si in idealuri indraznete. In altele, insa, s-au pastrat inca apucaturile pagane, care duceau la lupte intre frati, lupte care duceau insistent Rusia kieveana spre distrugerea totala.In acelasi timp, neincetatele navaliri ale nomazilor au distrus gospodariile si au intrerupt comertul. Ca rezultat al acestor necazuri, populatia din sud a inceput sa se mute , in masa in nord. Si asa, la sfarsitul veacului al XII-lea, cu doua sute de ani inaintea nasterii Sfantului Alexandru Nevski, Rusia kieveana a saracit, s-a pustiit si un vrajmas puternic cu usurinta ar fi putut-o distruge definitiv.

Populatia mijlocie din sudul Rusiei, care s-a mutat in nord, activiattea misionara a monahismului si a cnejilor rusi, si chiar conditiile naturale prielnice, care aparau pamanturile din nord de nomazii din sud- au actionat in favoarea ridicarii Rusiei de Nord. Cei ce au venit din sud, cnejii, au ridicat aici, pe fundalul educatiei pagane, noi orase rusesti : Yaroslavl, Suzdal- pe raul Nerei, Vladimir - pe Creozma, Rostov, Pereaslavl si altele.

Cneazul Iurii Dolgorukii a fost primul care a inteles importanta viitorului stat din pamantul Suzdalului.

El s-a apucat cu multa energie sa-l construiasca, sa ridice biserici, sa ridice ziduri de intarire pentru orase , si prin toate masurile , a grabit intemeiarea sa. Actiunea lui Iurii Dolgoruki au continuat-o cu osardie fii si urmasii sai - Andrei Bogoliubski si bunicul Sfantului Alexandru, Vsevolod, cel numit Marele Cuib- si, ca si rezultat al caderii Kievului, s-a ridicat Suzdalul si s-a format Pamantul Suzdalului, unde, impreuna cu cnejii, s-au mutat si ostile lor si boierii.

Alcatuirea gospodareasca a vietii si conducerea statala in Suzdal s-au dezvoltat prin cai proprii; oamenii au fost legati permanent de gospodaria cneazului. Acolo, in mod gradat, s-a format un tip nou de stat rusesc.

Structurile interioare ale Kievului si Suzdalului sunt total diferite; in perioada infloririi sale, Kievul cunoastea o crestere economica si cultura ampla; pe cand Suzdalul era un oras cu o cultura modesta , asa -numita " Rusia permeagnaia", puternica prin legatura sa cu cneazul si pamantul, aparata de dusmanii din sud, de padurile masive si de diferite rauri. Odata cu Suzdalul isi are inceputul sau si intreaga Rusie, saraca si smerita, dar , prin Sfantul Alexandru si fiul sau, Sfantul Daniel, isi are inceputul. Cneazul din Suzdal a tinut strans in mainile sale conducerea, constientizand cu raspundere ca in unitatea dintre cneaz si popor sta puterea Rusiei.

Dar aceasta dorinta de a conduce a fost piatra de poticnire dintre Suzdal si fortele libere din Novgorod. ' Marele Novgorod' se deosebea mult de Kiev si de Suzdal. Un sir de cauze au influentat crearea in el a unei alcatuiri statale deosebite. Terenul nefertil i-a fortat pe novgorodeni sa se ocupe cu vanatoarea, pescuitul si negotul. Fiind punctul de mijloc al regiunii, mai bine populate si cu oameni intreprinzatori, Novgorodul s-a imbogatit prin munca populatiei, fara nici o participare deosebiat din partea puterii cneazului.

Aceasta putere era concentrata in mainile marilor boieri tragoveti. Totusi, puterea suprema era Adunarea tuturor novgorodenilor liberi, care ii cuprindea " pe oamenii cei mari " , pe boieri. Dar, uneori, impotriva lor se sculau " oamenii mai mici ", adica micii agricultori si saracimea, care micsora puterea boierilor. Aceasta contradictie a fost izvorul unor rascoale partiale si a unuor lupte intre frati. Numai intr-un punct novgorodenii erau unitari- si anume cand se impotriveau pierderii libertaii lor. Cneazul era pentru ei conducatorul armatei in timpul navalirii vrajmasilor externi si judecator cu o poutere ingradita ferm. Orice incercare a cneazului de a trece peste aceste ingradiri atragea o atitudine negativa din partea novgorodenilor.

In vreme de pace, novgorodenii aveau dorinta de a se indeparta cat mai mult de cnejii Kievului, care nu aveau pretentii privitoare la stirbirea drepturilor si libertatilor lor. Iar in timpul navalililor dusmanilor externi, ei ii chemau de obicei pe stapanitori - si mai mult pe cnejii din Suzdal. Caracteristica vietii Novgorodului a fost intarirea puterii pamantesti a novgorodenilor in defavoiarea puterii cneazului in conducerea pamantului din Novgorod.

Ridicarea Suzdalului s-a lovit de Novgorod. In Rusia de Nord au aparut doua centre: cel puternic Suzdalul, si cel bogat , iubitorul de libertate Novgorod. Intre Suzdal si Novgorod era o adanca deosebire. Novgorodul se gasea pe drumul Suzdalului. Din aceasta pricina a inceput lupta permanenta din Suzdal si Novgorod. Aceasta nu erau certuri intense de tip rusesc ci o adevarata lupta a doua puternice vointe ale celor doua tendinte incapatanate. Aceasta a fost starea istorica exclusiva a Rusiei in vremea nasterii Sfantului Alexandru : in jur - multi dusmani eterni, la sud - Kievul, dezmembrat, iar la nord doua centre care se intreceau- Suzdalul, care crestea si Novgorodul.

In aceste conditii , nimeni, nici chiar un activist de stat politic si genial nu ar fi putut sa salveze Rusia. Pentru aceasta era nevoie nu numai de daruri exceptionale , cum a vaut Sfantul cneaz Alexandru, ci si de credinta puternica in Dumnezeu, de eroismul si iubirea jertfelnica fata de poporul sau.

Maretia Sfantului Alexandru consta in aceea ca el, din frageda tinerete , a recunoscut in fata lui Dumnezeu adancul tragism al epocii sale istorice si, dupa cuvintele Mantuitorului, de buna voie si-a primit crucea sa, aceea de Mare Cneaz si I-a ramas credincios lui Dumnezeu pana la sfasitul vietii sale.

In felul acesta, Sfantul Alexandru a avut in viata sa, in conducerea Rusiei, un tip nou de Ortodoxie ruseasca, de eroism sfant, de nevointe si mucenicii in postul sau inalt , se stat.

Pentru a putea patrunde danc si a pretui asa cum trebuie nevointele sale, trebuie facuta o anliza corecta a acelei epoci si trebuie cunoscute indeaproape problemele religioase, bisericesti, patriotice si istorice.

Sfantul Alexandru s-a nascut la 30 mai 1219, in Pereaslavl, pamantul Suzdalului. El a fost fiu al Marelui Cneaz Iaroslav Vsevolodovici si al fericitei cneaghine Teodosia. La varsta de trei ani, el a fost luat de mama sa iubita si efierosit lui Dumnezeu ca viitor cneaz al Rusiei. A fost educat de bunicul sau, care l-a invatat pe el cititul in Biblie si Psaltirea si l-a ajutat sa isi dezvolte puterile fizice, precum si priceperea si barbatia in cele mai periculoase vanatori.

Viata Sfantului Alexandru arata insusirile sale extraordinare, vadite inca din frageda copilarie. El a invatat repede sa citesca si sa scrie si petrecea cesuri intregi in lumea cartilor; se ocupa mai ales cu studierea Sfintei Scripturi. Era puternic , capabil, viteaz si frumos. Peste tot el era primul si la citirea Psaltirii si la vanatoare- si prin urmare si la razboi. Dar, in acelasi timp, el avea permanenta vointa de a patrunde in adancul sufletului.

El Il iubea pe Dumnezeu din tot sufletul, ii iubea si pe oameni si, pe langa babatia sa, il caracteriza milostenia si puterea de compatimire a suferintelor semenilor. Viziunea cneazului asupra lumii s-a dezvoltat din frageda copilarie in doua directii, tipice pentru cnejii Suzdalului. Pe de o parte , era Biserica si viata bisericesca, cu mersul la biserica, la liturghie, devreme, fapt care intarea dragostea de Biserica si de slavire a lui Dumnezeu, precum si raspunderea fata de Dumnezeu si de patrie.

Pe de alta parte , cneazul a invatat sa intelega legatura cneazului cu tot cnezatul si se pregatea pentru primirea puterii in stat printr-o activitate sustinuta.

El a crescut si a devenit un cneaz minunat al Suzdalului. Trasaturile principale ale acelor cneji erau: o credinta puternica, iubirea pentru slujirea ortodoxa si situatia bisericesca, cresterea tendintei de a construi biserici. Fiecare cneaz lasa dupa el o biserica, pe care o iubea cu dragoste puternica, ca pe creatia sa si ca pe un dar adus lui Dumnezeu.

Cnejii din Suzdal aveau o dragoste sa vina la biserica de dimineata, aprindeau candele si lumanari , intrau in liniste, cu evlavie fata de biserica si icoane si , cu inimi smerite, varsau lacrimi de umilinta, dar cand ieseau din biserica in lumea aspra, lor le revenea si rolul de cneji conducatori. Si ei au tinut pamantul cu o mana puternica. In razboaie au reusit sa-i astepte si sa-i incetinesca si sa-i potolesca pe dusmani folosind drumuri, rauri, gheturi. Dar convingandu-se de posibilitatea biruintei, au mers cu hotarare si au fost fara mila fata de dusmani.

Iaroslav Vsevolodovici a fost foarte credincios si evlavios, dar aspru si inchis, cu zvacniri cand de manie, cand de mila.

In chipul Sfantului Alexandru se regsesc trasaturile mostenite de la tatal si de la stramosii sai, dar el le era superior in toate privintele. In locul nesupunerii din firea tatalui si a bunicilor sai, in el a crescut bunatatea inimii si repeziciunea mintii. De la stramosii sai a mostenit o credinta puternica, temeinicia parerilor si instinctul de a pune in practica deciziile, de a trai si de a-si tainui gandurile si intentiile.

In toata activitatea sa, Sfantul Alexandru intruchipeaza cele mai bune traditii ale cnejilor din Suzdal, dar le exprima prin spiritul sfinteniei sale. Din frageda pruncie, el a simtit raspunderea exclusiva pentru Biserica Ortodoxa si Rusia inaintea lui Dumnezeu.

El a trebuit sa ia cu asalt greutatile vietii inca frageda copilarie si sa se mute impreuna cu familia sa din Pereaslavl in Novgord. Iaroslav l-a obisnuit pe fiul sau inca din copilarie sa participe la judecati si la adunarile furtunoase ale soborului. Aceasta era scoala aspra a vietii.

In anul 1228, dupa un rand de razboaie victorioase asupra navalitorilor Novgorodului si dupa marile si furtunoasele neintelegeri cu novgorodenii pentru conducere, Iaroslav a plecat definitiv din Novgorod si i-a lasat pe doi dintre copiii sai - pe cel mai mare Teodor si pe cel de noua ani , Alexandru- cu boierii la conducerea orasului..."

Nota:

"Viata Sfantului Alexandru Nevski - Conducatorul- Eroul- Sfantul " tradusa de Parintele Sava Marin

Copilul iudeu !

" In partile rasaritului era un iudeu care avea un copil de sapte ani. Deci intr-una din zile, luandu-se cu alti copii de ai crestinilor ( cum se intampla adeseori ), fara sa bage de seama, a intrat intr-o biserica si a primit cinstitul Trup si Sange al Domnului, dupa cum a vazut si el pe ceilalti copii ca au facut, caci Preotul n-a stiut; a crezut ca e un copil crestin si l-a impartasit. Iar dupa ce a luat si anafura, ducandu-se acasa a spus parintilor sai. Atunci tatal sau , ca un vrajmas a lui Hristos ce era, vrand sa spele ocara facuta de pruncul, dupa cum ca un ratacit al legii lui Moise socotea, a apucat pe nevinovatul copil si l-a aruncat intr-un cuptor cu foc, mai punand inca si alte multe lemne pentru ca sa-l arda mai degraba. Insa Cel ce a pazit neatinsi pe cei trei coconi in mijlocul cuptorului Chaldeilor, a acoperit si pe acel binecuvantat copil, si nu a fost ars de focul cel atotmistuitor, ci sedea in foc ca si cum ar fi stat in roua, odihnindu-se. De aceasta auzind maica lui, a laergat cu lacrimi socotind ca-l va gasi prefacut in cenusa, insa ducandu-se impreuna cu altii care se adunasera acolo, au vazut pe copil stand in mijlocul flacarilor, nimic suferind, ca nici imbracamintea , nici perii capului sau nu au fost atinsi.

Si dupa ce l-au scos afara inspaimantati si infricosati, au strigat toti ca se cuvine sa fie aruncat in cuptor tatal lui ca sa moara cu semenea moarte. Si asa sa si facut; caci legandu-l pe dansul , si aruncandu-l inauntru , indata a fost mistuit, ticalosul. Iar copilul intrebat fiind, a raspuns, zicand : " Femeia aceea care este in biserica unde am mancat painea , si tine un prunc in bratele Ei, sedea aproape de mine si ma coperea cu haina Ei; si nu s-a apropiat vapaia de mine nicidecum ".

Atunci au inteles ca Preasfanta a fost aceea care l-a acoperit pentru ca primise darul Sfintei impartasiri. Iar evreica , cunoscand credinta cea adevarata, a doua oara s-a nascut impreuna cu pruncul, botezandu-se in numele Sfintei Treimi. Asemenea si alti iudei care au fost acolo au crezut in Domnul Hristos, Caruia se cuvine slava in veci . Amin "

Nota:

Fragment preluat din cartea "Minunile Maicii Domnului " tradusa din limba greaca de Ieromonah Rafael Protosinghelul

Cinstita Feciorie a Maicii Domnului !

" Dupa sapte sute de ani de la intruparea Domnului nostru Iisus Hristos, era un pustnic, de neam din Atena, intelept in scripturi si in fapta buna mai intelept, cu numele Eghidie . Care, dupa moartea parintilor lui, impartind la saraci averile sale, aplecat din patria sa. Deci calatorind el la Ierusalim, dupa ce s-a inchinat Sfintelor Locuri,s-a dus in partile cele mai dinauntru. Iar acolo, gasind o pestera cu un limpede izvor si cu vre-o cativa copaci, i-a placut mult linistea locului aceluia. Si ramanand acolo petrecea el pustniceste, fiind hranit de o cerboaica, care cu dumnezeieasca voie se ducea la el de o mulgea si cu laptele ei si cu buruieni se hranea.

Deci, prin apropierae acelui loc, intr-o cetate oarecare se afla un dascal, intru a carui minte , diavolul cel ucigator de oameni semanase neghina indoirii despre fecioria Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, caci isi zicea in mitea lui: Cum poate sa fie Maica si Fecioara ? Si se silea sarmanul dascal sa scoata aceasta draceasca gandire din mintea sa, dar nu izbutea. Deci, auzind ca pustnicul cel mai de sus zis avea darul lui Dumnezeu si intelepciune omeneasca, s-a dus la dansul, pentru ca sa vada nu l-ar putea izbavi de hula aceea pe care o avea in mintea lui. Iar cand era aproape de chilia Avvei Eghidie ca la trei stadii, ( ca din dumnezeiescul dar ), a iesit Cuviosul intru intampinarea lui, pentru ca cunoscuse venirea dascalului si gandul inimii lui.

Deci, cand s-au apropiat unul de altul, dascalul heretisindu-l pe sfant, i-a facut metanie pana la pamant, insa cuviosul, drept raspuns, lovind cu toiagul intr-o piatra, a zis cu mare glas: " Fecioara mai inainte de nastere ". Si indata, o ! ..preaslavita minune ! a rasarit dintr-acea piatra un crin foarte frumos la vedere, iar la miros cu neasemanata buna mireasma. Atunci lovind a doua oara in piatra, a zis : " Fecioara in nastere ". Si a rasarit alt crin asemenea celui mai dinainte. Apoi, lovind a treia oara in piatra cu toiagul zicand:" Si dupa nastere Fecioara a ramas " , indata a rasarit alt crin asemenea preaminunat. Dupa care cuviosul s-a intors la chilia sa, nemaivorbind nicidecum alt cuvant. Deci,inspaimantandu-se dascalul de o facere de minune ca ceasta, s-a ispravit de ispita. Si a propovaduit tuturor minunea, pentru ca sa se proslaveasca Preacurata Fecioara Maica lui Dumnezeu. Pentru ale carei rugaciuni o ! de ab dobnadi Imparatia Cerurilor ! Amin "

Nota :

Minune preluata din editia anului 1820 " Minunile Maicii Domnului" , intocmita din limba greaca de Ieromonah Rafail Protosinghelul

Doamne inima mea iti multumeste !

" Doamne, Dumnezeul meu, ca un bun si de oameni iubitor, multe mile ai facut cu mine, pe care nu ma asteptam sa le vad. Cu ce , oare, voi rasplati bunatatile Tale, Doamne, Doamne al meu ? Multumesc numelui Tau celui mult laudat, multumesc milostivirii Tale celei negraite ce o ai spre mine, multumesc indelungii Tale rabdari celei neasemanate, si Te rog sprijineste-ma si de acum inainte, si ma ajuta ! Fereste-ma, Stapane al tuturor, ca sa nu mai gresesc inaintea Ta ! Ca tu cunosti alunecarea cea lesnicioasa a firii mele. Tu stii nepriceperea mea, Tu cunosti cele faptuite de mine, cele intru cunostiinta si intru necunostiinta, cele de voie si cele fara de voie cele din noapte si cele din zi, cele cu mintea si cu gandul. De, aceea, ca un Dumnezeu bun si de oameni iubitor, sterge-le , Preabunule Doamne, cu roua milei Tale si ne mantuieste, pentru Sfant numele Tau, cu judecatile care stii ! Pentru ca Tu estru lumina si adevarul si viata si Tie slava inaltam : Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vrcii vecilor. Amin ! "

Nota:

Rugaciunea catismei a saptea din Psaltire