Purtarea de grija a lui Dumnezeu !

" Ca sa va puteti da seama cat de mare este purtarea de grija a lui Dumnezeu pentru pasarile cerului care snt ata de neinsemnate fata de om, voi folosi un exemplu de la Sfantul Vasile cel Mare, despre o pasare de mare care se cheama alcion. Pentru aceasta pasare Dumnezeu tine marea in liniste paisprezece zile pentru a nu-i strica cuibul facut in nisipul marii si a ineca puisorii acestei pasari minunate. Iata istorisirea Sfantului Vasile :" Aceasta , pasare , alcionul, are obiceiul a-si scoate puii la marginea marii. Ea isi pune ouale in nisip langa apa marii si le cloceste pe la mijlocul iernii, cand se pornesc pe mare vanturi si furtuni care cu pornire mare izbesc valurile sale de maluri. Dar toate valurile si furtunile se potolesc si se alina, cand alcionul sade pe oua in cele sapte zile, dupa care ies puisorii din gaoace. Si fiindca si de hrana au trebuinta , Dadatorul Cel Mare Dumnezeu, a mai daruit acestei pasari inca sapte zile pentru cresterea puilor sai. In sapte zile puii acestei pasari pot zbura pentru a scapa de apele marii . Aceste lucruri le stiu corabierii de prin aceste locuri si numesc aceste zile < zilele alcionului >.
Corabierii astepta cu corabiile incarcate de marfuri sa vina zilele alcionului, spre a pornii in largul marii. Ei siu ca atunci Dumnezeu tine marea in loc, sa nu se tulbure pentru ouale si puisorii alcionului." Apoi zice marele Vasile :" Aceasta ti-am pus inainte ca o lege, omule, despre purtarea de grija a lui Dumnezeu catre cele necuvantatoare, spre indemnare ca sa ceri de la Dumnezeu cele spre mantuirea ta, caci daca pentru o pasare este atata purtare de grija , apoi ce nu s-ar fi facut pentru tine, pe care te-a facut dupa chipul lui Dumnezeu. Sa vedem si purtarea de grija la ariciul de mare. Aceasta este o vietate prea mica si nevrednica de bagare in seama. De multe ori se face invatator corabierilor, aratand-le cand are sa se tulbure marea si cand au sa vina furtuni mari si primejdioase pentru corabii.
Aricii cunoscand mai inainte tulburarea marii de furtuni , se vara sub o lespede mica, de care se prind cu piciorusele lor stand in vremea furtunilor. Cand valurile marii ii clatina ei se tin de greutatea lespedei s astfel scapa de a fi aruncati de valuri. Cand vad acest semn, corabierii cunosc din timp pornirea furtunii mari care are sa fie. Si nu pleaca cu corabiile in largul marii, pentru nu se primejdui.
Nici un astrolog , nici un meteorolog nu stie asa de bine despre tulburarile pamantului si ale vazduhului, schimbarea vremii, ca ariciul de mare, caci pe el nici filozfii, nici astronomii si nici meteorologii nu l-au invatat aceasta, ci Domnul marii si al vanturilor. In aceasta vietate mica a pus urma intelepciunii Sale celei mari si negraite. Acestea artandu-le dumnezeiescul ierarh Vasile cel Mare, zice :" Nimic nu este lipsit de purtarea de grija a lui Dumnezeu, nimic nu est trecut cu vederea de El. Toate le priveste cu luare aminte ochiul cel neadormit al Lui. Langa toti este este de fata cu mare indestulare, daruind fiecaruia mantuirea. Daca n-a lasat Dumnezeu pe ariciul de mare afara de cercetarea Sa, pe le tale nu le va cerceta ?".
Inca si ariciul de uscat este mare filosof si meteorolog, fiindca din doua rasuflari isi face vizuina. Cand sufla crivatul de miazanoapte el astupa gaura din partea aceea din care simte ca vine crivatul. Cand are sa se schimbe vremea si are sa vina austrul, vantul de miazazi, se muta la rasuflatoarea dinsre miazanoapte. Prin aceasta ne arata noua oamenilor tainuit nu numai ca prin toate trece si strabate purtarea de grija a Aceluia ce ne-a zidit , ci si faptul ca in cele necuvantatoare este oarecare simtire a lucrului ce are sa se faca mai pe urma in vremea viitoare. Stim ca cele necuvantatoare au stiinta de mai inainte de la Dumnezeu referitoare la schimabarea ce are sa fie in aer, pricepere care ma covarseste. "
Inca vedem purtarea de grija a lui Dumnezeu nu numai asupra oamenilor, ci si a altor vietuitoare de pe pamant. Caci ursul cand este greu ranit de alte fiare, are stiinta sa se vindece singur cu floarea numita lumarica. Iar vulpea cand este ranita are pricepere sa se vindece cu lacrima de rasina a molidului. Si la furnica pronia lui Dumnezeu se vede in chip luminat caci i-a dat ei pricepere Preainduratul Dumnezeu ca vara sa-si gateasca si sa-si adune hraa pentru iarna, mai inainte de a veni peste ea asprimea iernii. Ca fara lenevire isi cheltuieste vremea si cu mare sarguina se intinde la lucru , pana ce hrana cea indestulata pentru iarna ajunge in camari si este asezata cu multa sarguinta si pricepere rara acolo, ca multa vreme sa nu se strice.
Ca taie si spinteca cu ale ei unghii partea cea din mijloc ale roadelor ca nu incoltind, netrebnice sa-i fie spre hrana. Dupa ce le-ascos partea incoltitoare , le usuca daca simte ca se umezesc si nu le scoate afara pe acestea in fiecare vreme, ci numai cand vremea este buna si seceta, ca sa nu se umezeasca. Intr-adevar nu vei putea sa vezi nor sau ploaie curgand cand furnicile scot afara graul sa-l usuce.
Acest cuvnt va ajunge spre a spune minnunile Prea Vesnicului Ziditor, care se vad in zidirile Sale si purtaea lui d grija spre toate cele mici si cele mri din zidirea Sa. Acestea intelegandu-le sa zicem si noi cu proorocul : Cat s-au marit lucrurile Tale ,Doamne. Toate intru intepciune le-ai facut. ( Psalm 103, 25 ). Deci sa intelegem ca pronia lui Dumnezeu este ingrijirea neintrerupta a Lui fata de toate fapturile Sale. Si precum aerul inveleste lucrurile din el si apa acopera lucrurile care sunt in ea, asa pronia cea prea buna si sfanta a Induratului si Atotputernicului Dumnezeu pe toate le cuprinde si le ingrijeste, ca un adevarat parinte si purtator de grija a toate.
Concluzia Evangheliei de astazi este cuprinsa intr-o singura fraza : Cautati mai intai Imparati lui Dumnezeu si dreptatea Lui si si toate acestea se vor aduga voua. ( Matei 6, 33 ). Zadarnic ne ostenim zi si noapte pentu cele trecatoare. In zadar alergam fara rost dupa lucruri nefolositoare care pier odata cu noi. Ba uneori nici somn nu avem, nici sfinte sarbatori nu le mai tinem, nici la biserica nu gasim timp sa mergem, nici acasa nu ne rugam, nici carti sfinte nu citim, nici pe cei bolnvi nu-i cercetam, nici de moartea cea grabnica si de judecata lui Dmnezeu nu ne mai aducem aminte. Toti dorim cat mai multe. Toti visam averi, cinste, sanatate si viata fericita.
Dar de faptele crestinesti, de rugaciune, de iertare, de pocainta si de Dumnezeu aproape toti uitam. De aceea este in lume atata suferinta si sunt attea boli si certuri in familie, pentru ca am uitat de Dumnezeu. Am uitat de poruncile Lui, de dragostea Lui, de Biserica Lui, de mantuitoarele invataturi ale Sfintei Evanghelii, punandu-ne nadejdea numi in mainile, in mintea si in mandria noastra. Poate de aceea multi crestini nu au adevarata pace si multumire sufleteasca. Sa ne intoarcem din nou la Dumnezeu, la rugaciune, la lucrarea faptelor bune. Dumnezeu ne astepta.
Sa nu ne mai mandrim cu mintea noastra, sa nu e punem nadejdea in mainile noastre, nici in viata aceasta trecatoare. Ci numai in Dumnezeu sa credem, in El sa nadajduim, Lui numai sa I ne inchinm, la Biserica lui Hristos sa mergem cat mai des si prin pocainta si viata crestineasca sa lucram ogorul mantuirii noastre. (...) Sa crestem copii in frica de Dumnezeu, sa trim in pace cu iubitorii de pace, sa nu ne biruim nici de mandria hainelor, nici de laudele sau ocara oamenilor sau de multimea grijilor pamantesti car stapanesc astazi toata lumea. De vom face asa, vom duce aici viata linistita, vom avea timp mai mult de rugaciune, si vom fi fericiti si pe pamant si in cer. Atunci vom putea canta impreuna cu proorocul David: Bogatii au saracit si au flamanzit, iar cei cel cauta pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele. ( Psalm 33,10 ) . Amin "


Nota:
Text preluat din cartea " Predici la duminicile de peste an " autor Arhimnarit Cleopa Ilie.

Dumnezeu si Omul !

" As dori sa va vorbesc acum despre ce inseamna a fi crestin in lume. Voi incepe prin a va spune ca oamenii au tendinta de a exagera intelesul sintagmei "lumea contemporana ". Dintotdeauna lumea a fost contemporana cu cei ce traiesc intr-o anumita perioada sau generatie. Au existat dintotdeauna reguli genral umane si istorice, care pot servi drept temelie a rationamentelor si actiunilor noastre. De asemenea as dori sa subliniez faptul ca Dumnezeu ne este totdeauna contemporan. Iata un lucru pe care-l uitam foarte des, incercand prin tot felul de eforturi teologice sa-L aducem in contemporaneitate, desi El este absolut contemporan cu noi, fara sa aiba nevoie de nici o schimbare pentru a fi El Insusi ancorat in modernitate.

Acestea fiind spuse, ma voi opri asupra a doua relatari evanghelice atat de cunoscute, incat nici nu este nevoie sa le descriu in amanunt: cele doua furtuni de pe Marea Galileii. Structura celor doua episoade este practic identica. Ucenicii se departeaza de tarm, sunt surprinsi de o furtuna si de o situatie neasteptata cu care-i confrunta Iisus Hristos, Mantuitorul si Dumnezeul nostru: prezenta Lui in mijlocul furtunii. In prima relatare, ucenicii se departeaza de tarm si sunt singuri in corabie cand ii loveste furtuna. Hristos ramane pe tarm sa slobozeasca multimile dupa minunea inmultirii painilor`si a pestilor. Sigura ocrotire a ucenicilor in fata furtunii dezlantuite e fragila carcasa a corabiei in care se afla. Se lupta cu toate puterile, cu toata priceperea si cu tot curajul lor, dar moartea ii impresura din toate partile, amenintand sa distruga siguranta lor atat de precara. Deodata in valtoarea, Il vad pe Iisus Insusi mergand pe mare, cu vantul vajaind in jurul Lui. Se uita la El si striga infricosati, gandind ca era o naluca- doar nu putea sa fie Hristos! De ce ?

Pentru ca ei stiau ca Dumnezeu, Domnul si Stapanul lor, Invatatorul lor, reprezenta armonia, pacea, mantuirea , viata- si atunci cum sa se afle El in miezul acelei furtuni care ducea la moarte, haos, urgie ? Acela nu putea sa fie Dumnezeu nu putea sa fie in armonie cu ceea ce se intampla pe mare in noaptea aceea. Deseori asta este si reactia noastra. Reactionam si noi la fel de gresit ca si ucenicii Domnului atunci cand in viata noastra au loc evenimente dramatice- fie cele care tin de istorie, in general, cum sunt razboaiele si cutremurele, fie micile istorii care privesv direct vietile noastre, familiile noastre, propria noastra religie, culoare sau grupare etnica. Daca simtim prezenta lui Dumnezeu si ea nu este insotita de o armonie instantanee, de pace , de izbavire si alinare a durerilor si de indepartarea suferintelor, strigam in gura mare ca Dumnezeu nu e prezent, ca e o inchipuire, fiindca, pretindem noi, El nu poate fi prezent in astfel de imprejurari. Uitam ca Dumnezeu este stapanul furtunii in aceeasi masura in care este si Stapanul linistii, al pacii si armoniei lucrurilor.

Voi lasa aceasta prima relatare in acest punct si voi trece la urmatoarea, iar ulterior voi face legatura intre ele. In cea de-a doua relatare, Hristos Domnul pleaca impreuna cu ucenicii pe mare si adoarme la prora corabiei. Doarme linistit, odihnindu-Si capul pe o perna. Dintr-o data se declanseaza o furtuna,moartea ii ameninta pe toti, groaza cuprinde sufletele ucenicilor , intunecandu-le mintea. Se lupta ei ce se lupta in corabia lor lipsita de aparare si simt ca-i biruie stihiile dezlantuite.

Atunci se adreseaza Celui care este, sau ar trebui sa fie, salvarea lor. Dar ce le vad ochii ? Cel care ar fi trebuit sa fie salvarea lor era total indiferent, dormea, Se odihnea- ba ceea ce era si mai grav, nu numai ca Se odihnea, dar era si foarte confortabil asezat cu capul pe o perna... Asa Il acuzam noi in permanenta pe Dumnezeu. Nu incetam niciodata de a-L acuza de indiferenta. Fie ca ne luptam impotriva mortii, fie ca suferinta ne distruge viata, iar groaza de suferinta ne-o face insuportabila, fie ca sfarsitul ne pandeste la doi pasi si suntem sfasiati de chinuri, Dumnezeu- zicem noi- nu numai ca este indiferent , dar e si perfect linistit, fiindaca pe El nu-l pot atinge astfel de lucruri. Dar suntem noi oare cinstiti ? Avem oare dreptate ?

Voi incerca sa raspund mai tarziu acestor doua intrebari- acum va invit sa ne intoarcem la alte cateva aspecte ale povestirilor pe care le cercetam. In prima relatare, dupa ce striga cuprinsi de spaima, ucenicii Il aud pe Iisus Domnul zicand :" Eu sunt, nu va temeti !" Ciudat , dar vocea pe care o aud seamana cu vocea cunoscuta si iubita a Stapanului lor. Actionand din nou inainte de a gandi , Petru spune : " Doamne, daca esti Tu, porunceste sa vin la Tine pe apa ! "- iar apoi cand Hristos ii raspunde : " Vino !" dintr-o data Petru, pentru ca L-a recunoscut pe Cel ce este in El Insusi viata, ratiunea, armonia, paraseste firava siguranta a corabiei si incepe sa mearga pe apa.

Cu adevrat, Petru poate merge pe apa atat timp cat se uita la Hristos, atat timp cat singura lui dorinta este sa fie cu El, sa ajunga la locul in care se afla Dumnezeu, in inima furtunii. Dar, deodata , Petru, isi aminteste cine este el. Isi aminteste ca este si el om ca toti oamenii, supus legilor gravitatiei, ca n-a mers niciodata pe apa, infruntand furia valurilor, si ca e in pericol sa se scufunde de-a binelea, intrucat se afla inca in acea zona a furtunii unde il pandea moartea. In cazul celei de-a doua istorisiri, ucenicii se simt infranti : moartea este langa ei, nu mai au nici putere , nici nadejde, nici pace.

Coplesiti intru totul de disperare, ei I se adreseaza lui Iisus, care dormea , si-L trezesc cu brutalitate, se pare , intrucat cuvintele lor sunt chiar brutale :" Doamne, Tie nici nu-Ti pasa ca noi pierim !" In loc sa-I spuna Mantuitorului: " Tu est Domnul si un cuvant de-al Tau va fi de- ajuns ca sa fim salvati !" ei se recunosc invinsi, considera ca Dumnezeu e neindurator si idiferent, si nu I se adreseaza decat pentru a-i reprosa ca nu-I pasa de ei. Ce vor ei de la acest Dumnezeu Care Care S-a facut Om si Care, dupa parerea lor, nu e in stare sa le fie de ajutor si sa-i scape de urgie ?

Daca tot nu poate sa faca nimic mai bun, atunci macar sa sufere si El cu ei, sa fie inghitit de ape, fara sa-Si dea seama ca moartea Il va birui, punandu-I capat vietii. Hristos Isi intoarce fata de la ei si-i da la o parte, zicand :" De ce va este frica , putin cedinciosilor ? Concentrandu-se apoi asupra furtunii, ii porunceste marii involburate sa se linisteasca si vantului sa inceteze, proiectand asupra stihiilor dezlanduite calmul Lui, seninatatea Lui, linistea Lui, armonia Lui. Atat Petru, cat si ceilalati apostoli, ii ingaduisera furtunii nu numai sa se dezlantuie in jurul lor, dar sa si patrunda in sufletele lor. Astfel, devenind o experienta launtrica, ea ii biruise. In Hristos, furtuna e biruita fiindca ramane in afara Lui. Intr-un fragment din Evanghelia dupa Ioan, Domnul spune :" stapanitorul acestei lumi nu are nimic in Mine, nu poate distruge sau ucide nimic in Mine." Acestea sunt doar partial cuvintele rostite de Iisus- am adaugat eu a doua parte a frazei pentru a sublinia subtextul rostirii. Iisus Hristos Domnul este liber de orice influenta a stapanitorului acestei lumi.

El a biruit lumea. El poate proiecta asupra lumii masura si categoriile vesniciei, echilibrul, siguranta- nu siguranta precara si fragila a micii corabii in care se aflau ucenicii, ci o altfel de siguranta, nu pacea naiva a celor ce spun : " Asa ceva nu mi se va intampla mie niciodata" sau care-i consoleaza pe altii , spunandu-le :" Nu va faceti griji, voua nu vi se va intampla asa ceva ", ci pacea Celui care a rostit cuvintele precum acestea:" Se poate intampla, se va intampla, s-a intamplat- iar Eu, pentru ca am pierdut orice speranta omeneasca, Ma inalt neclintit intru nadejdea cea dumnezeiasca." Afirmam mai inainte ca Hristos se afla intr-un anumit stadiu al furtunii, pe care trebuie sa-l atingem si noi pentru a fi cu Dumnezeu in timpul furtunilor iscate in propriile noastre vieti. Petru era cat pe-aici sa se innece din cauza ca nu atinsese acest stadiu. Care anume ?

Nu este vorba de a iesi de sub incidenta furtunii, ci de a ajunge in sfera sa de calm - acolo unde se intalnesc toate fortele conflictului si unde, in absenta oricarei violente, se dobandeste echilibrul, nu pentru ca nu exista tensiune si tragedie, ci pentru ca tensiunile si tragediile au atins o asemenea intensitate, incat se ciocnesc intre ele cu o mare forta pentru a se cumpani, desi sunt pe punctul de a atinge apogeul. Aici in acest punct, se afla Dumnezeu- si cand ne gandim la Dumnezeu, Dumnezeul istoriei, al vietii omenesti, Cel pe care-L acuzam mereu, Cel careia Ii acordam din cand in cand o sansa zicand :" Poate ca are dreptate, fiindca El este Dumnezeu"- ne gandim ca acesta este Dumnezel nostru, Care a ales sa se afle in punctul de maxima tensiune a lucrurilor, ceea ce ne determina sa-L respectam, sa-L cinstim, sa credem in El, nu sa-L dispretuim. Dar, de fapt, unde anume este acest punct ? Cu mult timp in urma, un barbat fusese lasat prada chinurilor si disperarii; ii avea in fata lui pe Dumnezeu si pe cativa prieteni care-l judecau.

Acest barbat era Iov. Iov indurase toate loviturile pe care le poate indura un om : napastuit din toate punctele de vedere, isi pierduse toata averea, toate bunurile materiale, pe toti cei care-i iubea- mai mult decat atat si chiar mai tragic, isi pierduse pana si capacitatea de intelegere : nu-L mai putea intelege pe Dumnezeul sau. Viata sa se golise de sens si aflandu-se in conflict atat cu Dumnezeu, cat si cu proprii sai prieteni, incerca sa priceapa semnificatia nenorocirilor care-l coplesisera si refuza orice consolare. Refuza sa fie mangaiat si eliberat din menghina chinurilor si a tragediei pe care o indura, pentru ca refuza o imagine falsa despre Dumnezeu si caile Sale, o imagine care i-ar fi alinat suferinta. Dumnezeul Cel viu, pe Care-l cunoscuse Iov si in Care crezuse el, ii depasea acum capacitatea de a-L intelege. La un moment dat Iov spune : Caci Dumnezeu nu este om ca mine, ca sa stau impreuna cu El de vorba si ca sa mergem impreuna la judecata. Intre noi nu se afla un al treilea care sa-si puna mana peste noi amandoi, si care sa departeze varga Sa de deasupra capului meu, asa incat groaza Lui sa nu am tulbure ; atunci as vorbi si nu m-as mai teme de El. Iov simtea ca acel "al-treilea" ar putea fi solutia care i-ar rezolva problemele si ar explica sensul tragediei proprii- alucidand, in cele din urma, insusi sensul istoriei.

Presimtea ca numai acea prezenta constituia adevarul, ceea ce s-a intamplat. S-a intamplat atunci cand Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul Omului, cand Cuvantul lui Dumnezeu S-a intrupat, cand Iisus a venit in lume si cand, fiind Om adevarat, Si-a putut pune mana pe umerii oamenilor fara sa-i mistuie cu focul atingerii Lui dumnezeiesti si Si-a putut pune mana pe umarul lui Dumnezeu fara sa fie distrus, fara ca gestul Lui sa fie o blassfemie sau un sacrilegiu. Acesta este adevaratul sens al mijlocirii. Crestinii isi petrec timpul mijlocind, iar eu ascult uneori relatari ale acestor mijlociri cu spaima, fiindca, dupa parerea mea, mijlocirea este o implicare care poate insemna moartea. Ma inspaimanta cand aud ca o comunitate religioasa mijloceste pentru credinciosii ei, intervenind si rugandu-se pentru indepartarea multor neajunsuri, impovarandu-se cu toate necazurile lumii pe intreaga durata a unei slujbe de Vecernie. Iar dupa incheierea Vecerniei, le aseaza pe toate pe umerii lui Dumnezeu si ies din biserica inaltati de o emotie inedita.

Cu zece ani in urma, la intoarcerea mea din India, am fost rugat sa vorbesc la Londra, la o ampla intrunire despre foamete. Am vorbit cu toata pasiunea si vehementa de care sunt eu capabil despre cele vazute in India, lucruri care ma ranisera foarte adanc. Lumea m-a ascultat si pe urma ,la iesire, in timp ce stateam langa usa si strangeam mainile celor care venisera sa ma salute, s-a apropiat de mine o persoana care mi-a spus: " Va multumesc pentru aceasta seara atat de amuzanta"! Iata unde duce, de cele mai multe ori , mijlocirea...Am descoperit o lipsa , un neajuns, ne-am dat seama ca a avut loc o tragedie undeva si din adancul sigurantei traiului nostru ne adresam Domnului si-L intrbam :" Doamne , Tu n-ai observat cutare lucru ? Ce-ai de gand sa faci in legatura cu el ? Dar problema asta cumva o s-o rezolvi ? Si pe cealalta ? Nu cumva Ti-ai cam uitat datoriile fata de umanitate ? Numai de mjlocire nu poate fi vorba intr-o asemenae situatie...

" A mijloci " este un termen de provenienta latina, si insemna " a interveni in favoarea cuiva " , " a te apropia de mjlocul unui conflict ". In ceea ce priveste imaginea lui Hristos, persoana Lui, a mijloci inseamna a face un pas decisiv- El devine Om odata pentru totdeauna, nu doar pentru o anumita perioada de timp. Hristos nu se erijeaza in avocat pledant sau mijlocitor de o parte sau cealalata a unui proces de mediere, genul de mijlocitor preocupat de stabilirea unui consens intre partile de conflict. El reprezinta solidaritatea deplina dintre Om si Dumnezeu. In fata lui Dumnezeu El este Om, si in aceasta calitate este osandit. In fata oamenilor, El este Dumnezeu, si in aceasta calitate este respins. Iisus trebuie sa moara. Solidaritatea Lui nu se adreseaza doar unui grup restrans si agreabil de alesi care Il recunosc ca Dumnezeu si cred in El- nu, solidaritatea Lui imbratiseaza toata faptura omeneasca. El nu este doar Dumnezeul celor buni, nu si al celor rai, al credinciosilor, nu si al necredincosilor. El nu este un crez sau specificitatea unei natiuni sau a unui grup social.

Iisus Domnul S-a identificat cu toti oamenii. Noi , exilatii rusi din primele valuri ale emigrarii provocate de Revolutia Rusa, am descoperit- atunci cand am pierdut totul, cand nimic nu mai era al nostru, cand noi insine eram nedoriti, respinsi, dispretuiti, lipsiti de ajutor, vulnerabili pana la ultima fibra a fintei noastre- ca-L pirdusem chiar si pe Dumnezeu, Cel din marile catedrale, Dumnezeul ceremoniilor minunat organizate. Care era situatia in care ne aflam noi atunci ? Cand ne analizam, constatam ca ne pierduseram credinta in noi insine, si cel mai adesea, ne pierduseram si respectul fata de noi insine. Dupa aceea insa L-am descoperit pe Dumnezeu intr-un mod cu totul nou. Am descoperit ca, in Hristos, Dumnezeu S-a revelat pe Sine drept un Om vulnerabil, neputincios, dispretuit , strivit, invins , calcat in picioare, respins. In acest fel am descoperit ca avem un Dumnezeu Caruia nu-I era rusine cu noi, pentru ca El se identificase cu ceea ce eram noi, cu mizeria noastra, cu lipsurile noastre, cu statutul nostru de poscrisi.

Am descoperit, de asemenea, ca nici noua nu avea de ce sa ne fie rusine cu un Dumnezeu a carui iubire ara atat de mare incat Se pregatea sa devina Unul dintre noi, aratandu-ne astfel credinta neclintita pe care o avea in noi, precum si faptul ca respectul Lui fata de demnitatea umana era deplin si intact. Acest Dumnezeu se afla in centrul istoriei. El e Cel pe care-L gasim in locul in care se declanseaza furtuna, Cel care ne cheama sa stam langa El , sa ne implicam, sa ne asumam raspunderea fata de viata si moarte acolo, in inima furtunii, fara sa cadem in greseala de a crede ca vedem o naluca in locul Lui sau de a-I spune:" Daca nu poti face altceva mai bun, cel putin stai impreuna cu noi in suferinta si disperarea noastra. El vrea sa inaintam si sa vietuim in lume in punctul pe care l-am numit " sfera de calm " a furtunii, fara a fi din aceasta lume- sa ne eliberam de nesiguranta, spaima, si agocentrismul lui Petru, care era preocupat de propria persoana in momentul in care marea reprezenta moarte si primejdie pentru ceilalti ucenici, pentru toate corabiile din jur, in momentul in care Iisus Domnul se afla acolo, langa el, fiind cheia armoniei, dar nu a celei, pe care o astepta sau o intelegea el, Petru.

As dori sa va dau un exemplu a ceea ce inseamna nu numai a mijloci pentru cineva, ci si a ne afla acolo unde ne este locul. Este povestea unei tinere femei despre care nu stim decat ca se numea Natalia; ea mi-a fost relatata de cei ce au fost implicati direct in circumstantele date. In anul 1919 in perioada in care Razboiul Civil lovise Rusia ca un uragan, cand in orase cadeau , unul cate unul, in mainile armatei sovietice comuniste, o tanara mama al carui sot era ofiter in Armata Alba se afla, ca intr-o capcana, impreuna cu cei doi copii ai lor intr-un oras ocupat de Armata Rosie. Pentru a-si salva viata, si pe cea a copiilor ei, se ascunsesera toti trei intr-o mica baraca de la periferia orasului. Dorinta ei era sa astepte acolo pana cand primele lupte ar fi incetat, iar dupa aceea sa incerce sa fuga. In cea de-a doua zi, spre seara, a batut cineva la usa. Era o tanara femeie de aceasi varsta cu ea , care i-a spus :" trebuie sa fugi de indata de aici, pentru ca cineva te-a tradat, se stie unde te ascunzi si vor veni soldatii la noapte sa te impuste. Uintandu-se la cei doi copii ai sai , tanara mama a zis : Dar cum sa fugim noi ? Am fi recunoscuti imediat, si copiii nu pot merge prea mult pe jos. Interlocutoarea ei, care pana atunci fusese doar o vecina care locuia in apropiere, s-a transformat in acea mareata faptura denumita " aproapele " nostru in Sfanta Scriptura. Ridicandu-se la inaltimea Evanghelei dumnezeiesti , a vestii celei bune despre bunatatea si demnitatea umana, ea i-a spus : " Nu te vor mai cauta, pentru ca voi ramane eu aici in locul tau. " Cealalta femeie a ripostat : " Dar te vor omori pe tine !" " Asa este ", raspunse Natalia, " dar eu nu am copii. Gata , acum plecati de aici ! " Si tanara mama si-a luat copii si a iesit pe usa. Nu este deloc usor sa incercam sa ne imaginam ce s-a intamplat in inima si in mintea tinerei femei in orele dinaintea mortii ei; eu as spune ca este chiar un sacrilegiu. Ceea ce putem face este sa aflam din Sfanta Scriptura ce li s-a intamplat celor care au fost modelul, arhietipul acestei sfinte si nobile femei.
Acum aproape 2000 de ani, un tanar de varsta Nataliei Isi astepta si El moartea. Numele Lui era Iisus.

Se afla intr-o gradina, invaluit in intunericul noptii care tocmai se lasa. Sufletul Lui nu concepea ca viata urma sa I se sfarseasca. Era tanar si sanatos. Nu facuse nici un rau. Astepta sa moara in locul altora. Astepta in intunericul noptii si moartea se apropia de El. De trei ori a apelat la ucenicii Lui, in nadejdea de a auzi un cuvant de imbarbatare, de prietenie- nu pentru a fi crutat, nu pentru a fi salvat de la o moarte iminenta, ci pentru a simti prezenta, compasiunea, dragostea, si infiorarea unui suflet care sa vibreze alaturi de sufletul Lui. Ucenicii dormeau dusi si El n-a primit nici un sprijin de la nimeni. In noaptea care o invaluia, prada intunericului care o impresura , patrunsa de frigul care cuprinsese peretii s acoperisul baracii, nici Natalia nu avea pe nimeni langa ea, caruia sa-i poata cere srijin. Era singura , fata in fata cu moartea unei alte femei pe care urma sa o sufere pentru ea, moarte pe care o preluase soarta ei. Ar fi putut sa plece de acolo. Din momentul in care ar fi pasit afara din baraca, ar fi fost din nou Natalia, in loc sa fie tanara mama careia i se subtituise. Cu 2000 de ani in urma, in noaptea aceea rece cand Iisus a fost tradat si predat ucigasilor Lui, cel mai puternic si mai indraznet dintre ucenicii lui Petru a fost infruntat si pus in dificultate de trei ori : de doua ori de tanara slujnica intr-o curte, si o data de un grup de gura -casca. N-a fost intrebat " Tu esti Iisus ? " , ci i s-a spus : " Tu erai cu El " Iar Petru a negat de trei ori, dupa care a iesit din curte. Unde s-a dus ?

Intr-un loc unde urma sa fie in siguranta. Cand a intors capul , a dat cu ochii de Iisus, Care il privea drept in ochi. Si-a amintit spusele Lui si a izbucnit in plans. Dar a plecat din acel loc - ceea ce Natalia nu a facut. Ea a ramas acolo , singura , inauntru in baraca. (...)

Acesta este raspunsul pe care-l dau crestinii in fata tragediei istorice. Locul unde trebuie sa ne aflam este raspunsul. Natalia s-a aflat unde se aflase Hristos, acolo unde se afla El si acum, ridicat la ceruri , cu mainile strapunse de cuie si coasta strapunsa de sulita. El se afla chiar in inima istoriei omenirii, in inima durerilor omenesti, a mortii, a suferintei si tragediei umanitatii. Sta acolo ca o stanca, ferm, El , Cel care a indurat tot ce era de indurat, toate chinurile omenesti, toata agonia trupeasca si sufletesca- si ne spune noua crestinilor:" Aici trebuie sa va aflati si voi, nu in tarmul de vis al unei credinte care sa va dea iluzia ca sunteti deja in Rai, cand voi nici nu stiti ce inseamna a fi pe pamant. Nu in alta parte sa fiti, ci aici, in inima suferintelor si tragediilor omenesti- cu o credinta neclintita si cu certitudinea ca Acela pe care-L astepta Iov , a venit "

Nota:

Text preluat din cartea " Dumnezeu si Omul " autor Mitropolitul Antonie de Suroj

Catre Maica mea !

"Spre tine , Stapana Imprateasa si Maica pururea Fecioara voi nadajdui si nu ma voi rusina in veac ! Cu darul tau primeste-ma si cu privirea ta de Mama mangaie-ma ! Tu esti taria , scaparea si mangaierea mea si acoperamantul meu, si nadejdea care nu ma da de rusine.
In mana ta de Maica aparatoare iti incredintez sarmanul meu suflet, toata viata mea si ziua mea , cea mai de pe urma , ultima mea rasuflare si infricosata trecere prin vamile vazduhului !
Fa-mi mie milostiv, Preasfanta Stapana si Maica pururea Fecioara, pe Judecatorul lumii, caci nimeni nu poate mijlocii ca si tine, fiind Maica Stapanului , a Dumnezelui tuturor ! "

Sfantul Prooroc Ilie si Domnul !

" Ilie a fost un om mare, clarvazator si plin de credinta. Si totusi , si el a gustat disperarea. Ilie indraznise sa-i provoace pe zeii Izabelei celei rele si pe preotii ei. Izabela era sotia lui Ahab, regele Israelului. Era o femeie cu temperament puternic, care isi conducea cu usurinta sotul. Era devotata, in mod fanatic zeului Baal. Pentru a-i face placere, Ahab ii zidise un templu lui Baal si i-a permis sa omoare oricat de multi profeti ai adevaratului Dumnezeu, atat de mult cat putea sa inhate. Dar in Ilie si-a gasit egalul. Pentru a dovedi in mod netagaduit si in vazul tuturor, al cui Dumnezeu era cel mai tare, s-au inteles ca fiecare grup sa ofere zeului sau o jertfa arzanda, dar focul nu trebuia aprins de mana omeneasca. Cand Ilie si-a inaltat rugile spre Dumnezeu, atunci a cazut focul din cer, aprinzand jertfa, pe care el o udase inainte cu apa, in timp ce ofranda paganilor a ramas neconsumata, in ciuda tuturor rugaciunilor preotilor lui Baal.

Lucrul a fost dovedit. Izabela , una din preferatele lui satan, daca a existat vreodata una, a jurat sa se razbune si a planuit moartea lui Ilie care a trebuit sa fuga in pustiu, fiindaca nici un om n-a avut destul curaj sa-l ajute. Profetul, umilit si intristat, satul pana la moarte de aceasta lume, si-a gasit siguranta si alinare in salbaticie.

Se pare ca el cauta sa plece, nu atat pentru ca se temea de mana calaului, ci mai curand din cauza profundului sau dezgust fata de propriul popor, pe care nu l-a putut intoarce la adevaratul lui Dumnezeu. Ilie s-a aruncat sub un ienupar si, in disperare si-a dorit eliberarea prin moarte. " Imi ajunge acum, Doamne ! Ia-mi sufletul, ca nu sint eu mai bun decat parintii mei " ( III Rg. 19,4 ).

Ce ecou familiar au aceste cuvinte pentru multi dintre noi, cand suntem satui de aceasta lume ! Dar Dumnezeu a raspuns rugaciunii lui Ilie altfel decat cum s-a rugat el. In loc de moarte, i-a dat un nou curaj : " Si s-a culcat si a adormit acolo sub ienupar. Si iata un inger l-a atins si i-a zis " Scoala de mananca si bea ! Si a cautat Ilie si , iata, la capataiul lui, o turta coapta in vatra si un ulcior cu apa "( I Rg.19, 5-6 )

Ingerul l-a vizitat din nou, l-a pus inca o data pe Ilie sa manance si sa se intareasca, pentru ca iarasi sa fie in stare sa primeasca mesajul lui Dumnezeu si sa purceada la indeplinirea poruncii lui Dumnezeu. Exista un inteles adanc in aceasta relatare, care ne poate incuraja, daca ne reamintim de ea in orele noastre de slabiciune. Dumnezeu e langa toti aceia care ii fac voia, iar ingerul lui ii intareste si fizic si moral. Ilie a fost primul care l-a numit pe domnul :" Dumnezeul ostirilor ". El L-a vazut pe Dumnezeu ca pe Stapanul lumii angelice, o lume de sus deasupra lumii noastre. Astfel, profetul stia ca Dumnezeu e in lume, desi necontinut de creatie. El L-a cautat pe Dumnezeu in toate lucrurile si a vazut ca nimic nu-L cuprindea, nici chiar furtuna cea mai mare sau cataclismul. L-a gasit in " murmurul blandei taceri ". Dupa Sfantul Isaac Sirul , ingerii au fost creati in tacere si in aceeasi tacere Ilie L-a aflat pe Dumnezeu.

Lui Ilie nu i-a fost dat sa moara, ci a fost stramutat la cer, dupa cum spune si despre Enoh."...deodata s-a ivit un car si cai de foc si, despartindu-i unul de altul, a ridicat pe Ilie in vartej de vant la cer..." (IV Rg. 2, 11 )

Ilie este recunoscut ca unul dintre cei mai mari profeti evrei si Biserica Rasariteana l-a inclus in calendarul sfintilor. Sarbatoarea lui este la 20 iulie si este celebrata cu mulat evlavie, iar multe biserici ii poarta numele.

Dupa plecarea in carul cu foc, Ilie a fost succedat de Elisei, care n-a avut taria de caracter sau personalitatea lui Ilie. (...) Israelul era sub amenintarea Siriei, si Elisei sculandu-se intr-o dimineata in zori , a iesit afara si a observat minunea unui oras inconjurat de cai si care. Servitorul lui Elisei a strigat :" Vai stapanul meu, ce sa facem ? El insa i-a zis : Nu te teme, pentru ca cei ce sunt cu noi sunt mai numerosi decat cei ce sunt cu ei. " ( IV Rg.6, 15-16 ) Elisei s-a rugat ca ochii servitorului sau sa fie deschisi, si asa au si fost. Ceea ce a vazut al a fost muntele acoperit cu cai si care de foc care-l inconjura pe Elisei.

Intr-adevar " avem de partea noastra mai mult decat au ei de aprtea lor". Profetul a stiut, fara sa aibe nevoie sa vada, dar el s-a rugat ca servitorul sau sa poata vedea fizic ceea ce el vedea spiritual. Mult mai tarziu , Iuda Macabeul a fost, la fel protejat de o viziune.

Si, tot asa , Iisus va spune intr-o zi ca ar putea chema in ajutor ostirile ceresti, daca ar vrea, dar a ales sa biruie , singur pe cruce.

" Cel ce a fost inger in trup, temei proorocilor, al doilea mergator inainte venirii lui Hristos, Ilie maritul, care a trimis de sus lui Elisei har, bolile izgoneste si pe cei leprosi curateste; pentru aceasta, si celor ce-l cinstesc pe dansul le izvoraste tamaduiri." ( Apostiha )

Nota:

Text preluat din cartea " Sfintii Ingeri ", autoare fiind maica Alexandra, Principesa Ileana a Romaniei.

Tristetea

" Daca vrei sa scapi de tristete, nu-ti lipi inima de nimic si de nimeni.

Tristetea provine din atasamentul de lucruri vazute. Daca spui de fratele sau sora ta ceva rau, chiar daca este adevarat , tu vei purta in sufetul tau o rana ce nu poate fi vindecata.

Poti aduce la cunostiinta greselile altora numai in cazul cand in inima ta exista o singura intentie : folosul sufletului ce a gresit.

Tristetea vine din ingamfare, cand nu ni se face voia, cand ceilalti nu vorbesc despre noi asa cum am vrea si , de asemenea, vine din ravna de a depune eforturi peste puterile noastre.

Omul este ca un gandac : cand e cald ziua si e soare, el zboara, se mandreste si bazaie :" Toate padurile si luncile sunt ale mele ! " Iar cand soarele dispare, cand vine frigul si bate vantul, gandacul isi pierde indrazneala, se lpeste de o frunzulita si zice : " Nu am impinge jos !" Nelinistea sufleteasca este simptomul mandrei ascunse si demonstreaza lipsa de experienta si de pricepere a omului ."

Nota:

Fragment preluat din cartea " Cuvinte de nadejde celor fara de nadejde " . Autor al invataturii mai sus mentionate este Sfantul Ambrozie de la Optina

O pravila de rugaciune catre Maica Domnului !

" Un oarecare staret dintre Parintii purtatori de Dumnezeu, stand la rugaciune si fiind in rapire, a auzit glasul Domnului nostru Iisus Hristos, Care graia cu Preacurata si Preasfanta Nascatore de Dumnezeu, Maica Sa, zicandu-i : " Maica, spune-mi : care sunt cele mai mari dureri pe care le-ai rabdat pentru MIne traind in lume ? Si a zis Preasfanta : " Fiule si Dumnezeul meu ! Cele mai mari cinci dureri pe care le-am rabdat pentru Tine au fost acestea : prima , cand am auzit de la Simion Prorocul ca vei fi omorat; a doua - cand cautandu-te in Ierusalim, trei zile nu Te-am vazut; a treia - cand am auzit ca ai fost prins si legat de catre iudei; a patra - cand Te-am vazut rastignit pe Cruce intre talhari; a cincea - cand te-am vazut pus in mormant. " Si a zis Domnul catre dansa : " Iiti spun, Maica : daca cineva va pomeni zi de zi fiecare durere a ta, rostind totodata rugaciunea Mea, adica ' Tatal nostru '...si heritirisirea ingereasca, adica " Nascatoare de Dumnezeu Feciora, bucura-te..." , pentru cea dintai durere ii voi da cunoasterea pacatelor sale si cainta pentru ele; pentru a doua ii voi da iertarea tuturor pacatelor; pentru a treia ii voi da inapoia virtutile sale, pe care le-a pierdut prin pacate; pentru a patra il voi hrani in ceasul mortii lui cu Trupul si Sangele Meu cele Dumnezeiesti; pentru a cincea Ma voi arata lui , Insumi cand va fi sa moara si voi primi sufletul lui in viata vesnica. Amin "

Insuflat de vedenia acelui staret purtator de Dumnezeu , Sfantul Dimitrie al Rostovului a alcatuit urmatoarea pravila de rugaciune.

Slava Tie , Hristoase Dumnezeul nostru, Care nu m-ai pierdut pe mine , pacatosul, cu faradelegile mele, ci pana acum rabzi pacatele mele ! ( metanie ) Invredniceste-ne , Doamne , in ziua aceasta fara de pact sa ne pazim noi. Daruieste-mi , Doamne, sa nu Te manii pe tine, Ziditorul meu, nici cu cuvantul , nici cu lucrul, nici cu gandul, ci toate faptele, vorbele si gamdurile mele sa fie spre slava preasfant numelui Tau.( metanie ) Dumnezeule , milostiv fii mie, pacatosului, in toata viata mea; la iesirea mea din aceasta viata si dupa sfarsitul meu nu ma parasi.( metanie ).

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, primeste-ma pe mine, cela ce am murit cu sufletul si cu mintea. Primeste-ma pe mine, pacatosul , curvarul, spurcatul cu sufletul si cu trupul. Alunga-l pe nerusinatul diavol si nu intoarce fata Ta de al mine, nu grai, Stapane :" Nu stiu cine esti!", ci ia aminte glasul rugaciunii mele;mantuieste-ma ca Cela ce ai multime de indurari si nu voiesti moartea pacatosului. Nu ma voi lasa, Ziditorul meu, pana cand nu ma vei asculta si nu-mi vei da iertare de toate pacatele mele. Pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale, cu mijlocirile cinstitelor ceresti si netrupesti puteri, ale sfantului slavitului meu inger pazitor, ale Prorocului , Inaintemergatorului si Botezatorului Tau Ioan, ale de Dumnezeu graitorilor Apostoli, ale Sfintilor si bunilor biruitori Mucenici, ale cuviosilor si de Dumnezeu purtataorilor Parintilor nostri si ale tuturor sfintilor Tai, miluieste-ma si mantuieste-ma pe mine , pacatosul. Amin.

Imparate Ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le plinesti, Vistierul bunatatilor si Dadatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toat intinaciunea, si mantuieste Bunule, sufetele noastre. Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi ( de trei ori, cu semnul crucii si metanie mica ). Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, si acum si pururea si in vecii vecilor . Amin.

Tatal nostru , Carele esti in ceruri ! Sfinteasca-se numele Tau, vie Imparatia Ta, fac-se voia Ta precum in cer asa si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi , si ne iarta noua gresalele noastre precum si noi iertam gresitilor nostri, si nu ne duce pe noi in ispita si ne izbaveste de cel viclean. Amin. (Daca este preot, spune : Ca a Ta este Imparatia si puterea si slava in veci . Amin ) Nascatoare de Dumnezeu , Fecioara bucura-te , ceea ce esti plina de har, Marie, domnul este cu tine; binecuvantata esti tu intre femei si benecuvantat este rodul pantecelui tau, ca ai nascut pe Mantuitorul sufletelor noastre.

Rugaciunea intaia

O, Maica Preamilostiva, Fecioara Marie! Eu , pacatosul si netrebnicul robul tau, pomenind durerea pe care ai rabdat-o cand ai auzit de la Simeon Prorocul despre nemilostiva ucidere a Fiului Tau si Domnului nostru Iisus Hristos, aduc tie aceasta rugaciune si arhangheliceasca heterisire: primeste-le in cinstea si pomenirea durerilor tale si roaga-L pe Fiul tau, pe Domnul nostru Iisus Hristos, sa imi dea cunoasterea pactelor mele si cainta pentru ele. ( metanie )

Tatal nostru , Carele esti in ceruri ! Sfinteasca-se numele Tau, vie Imparatia Ta, faca-se voia Ta precum in cer asa si pe pamant. Painea nostra cea spre fiinta, da-ne-o noua astazi , si ne iarta noua gresalele noastre precum si noi iertam gresitilor noastri si nu ne duce pe noi in ispita si ne izbaveste de cel viclean. ( Daca este preot, spune : Ca a Ta este Imparatia si puterea si slava in veci. Amin Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-te , ceea ce esti plina de har, Marie, Domnul este cu tine; binecuvantata esti tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui tau, ca ai nascut pe Mantuitorul sufletelor noastre.

Rugaciunea a doua

O , de Dumnezeu fericita si preanevinovata Fecioara Marie, primeste de la mine , pacatosul si netrebnicul robul tau, aceasta rugaciune si arhangheliceasca heretisire in cinstea si spre pomenirea durerii pe care ai rabdat-o cand L-ai uitat in Templu pe Fiul Tau, Domnul nostru Iisus Hristos si nu L-ai vazut trei zile : roaga-L si cere iertarea si lasarea tuturor pacatelor mele, ceea ce esti una binecuvantata. (metanie )

Tatal nostru, Carele esti in ceruri ! Sfinteasca-se numele tau , vie Imparatia Ta, faca-se voia Ta precum in cer asa si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi, si ne iarta noua gresalele noastre precum si noi iertam gresitilor nostri, si nu ne duce pe noi intru ispita, ci ne izbaveste de cel viclean. ( Daca este preot spune : Ca a Ta este Imparatia si puterea si slava in veci . Amin ).

Nascatoare de Dumnezeu , Fecioara, bucura-te, ceea ce esti plina de har, Marie, Domnul este cu tine; binecuvantata esti tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui tau, ca ai nascut pe Mantuitorul sufletelor noastre.

Rugaciunea a treia

O, Maica a Luminii, preabinecuvantata Fecioara de Dumnezeu Nascatoare ! Primeste de la mine , ticalosul si nevrednicul robul tau, aceasta rugaciune si arhangheliceasca heretisire in cinstea si spre pomenirea durerii care ai rabdat-o cand ai auzit ca Fiul Tau, Domnul nostru Iisus Hristos, a fost prins si legat. Pe Acesta roaga-l sa-mi inapoieze virtutile pe care le-am pierdut prin pacat, ca sa te maresc, Preacurata, in veci. ( metanie )

Tatal nostru, Carele esti in ceruri ! Sfintesca-se numele Tau , faca-se voia Ta precum in cer asa si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi si ne iarta noua gresale noastre precum si noi iertam gresitilor nostri, si nu ne duce pe noi in ispita si ne izbaveste de cel viclean. ( Daca este preot, spune : Ca a Ta este Imparatia si puterea si slava in veci. Amin ).

Nascatoare de dumnezeu, Fecioara, bucura-te ceea ce esti plina de har, Marie, Domnul este cu tine; binecuvantata esti tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui tau , ca ia nascut pe Mantuitorul sufletelor noastre.

Rugaciunea patra

O, Izvor al milostivirii, Fecioara de Dumnezeu Nascatoare! Primeste de la mine ticalosul si nevrednicul robul tau, aceasta rugaciune si arhangheliceasca heretisire in cinstea si spre pomenirea durerii pe care ai rabdat-o cand L-ai vazut pe Fiul tau , Domnul nostru Iisus Hristos, pe cruce intre talhari. Pe acesta roaga-L, Stapna, sa imi dea darul milostivirii Sale in ceasul mortiimele si sa ma hraneasca cu Trupul si Sangele Sau cele Dumnezeiesti, ca sa te slavesc, Aparatoare, in veci . ( metanie )

Tatal nostru, Carele esti in ceruri ! Sfintesca-se numele Tau, vie Imparatia Ta, face-se voia Ta precum in cer asa si pe pamnat. Painea nostra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi , si ne iarta noua gresalele noastre precum si noi iertam gresitilor nostri, si nu ne duce pe noi in ispita si ne izbaveste de cel viclean. ( Daca este preot, spune : Ca a Ta este Imparatia si puterea si slava in veci. Amin ).

Nascatoare de Dumnezeu , Fecioara, bucura-te, ceea ce esti plina de har , Mmarie, Domnul este cu tine ; binecuvnatata esti tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui tau , ca ia nascut pe Mantuitorul sufletelor noastre.

Rugaciunea a cincea

O, Nadejdea mea, Preacurata Feciora de Dumnezeu Nascatoare ! Primeste de la mine, ticalosul si nevrednicul robul tau, aceasta rugaciune si arhangheliceasca heretisire in cinstea si spre pomenirea durerii pe care ai rabdat-0 cand L-ai vazut pe Fiul tau , Domnul nostru Iisus Hristos, pus in mormant. Pe Acesta roaga-L, Stapana, sa mi se arate mie in ceasul mortii mele si sa primeasca sufletul meu in vita vesnica. Amin

O, preamilostiva Fecioara, Doamna de Dumnezeu Nascatoare, turturea iubitoare de fii, a cerului si al pamantului singura stapanitoare Imparateasa, ceea ce ii primesti cu dragoste pe toti cei ce se roaga tie, mangaierea celor necajiti !

Primeste de la mine , pacatosul si netrebnicul robul tau, aceasta incincita ruga prin care pomenesc bucuriile tale pamantesti si ceresti, cu umilinta straigand catre tine unele ca acestea : Bucura-te, ca fara de samanta ai zamislit in pantece pe Hristos, Dumnezeul nostru. Bucura-te, ca in pantece L-ai purtat fara de durere. Bucura-te, ca ai nascut prin minunata iconomie. Bucura-te, ca ai primit de la magii-imparati daruri si inchinare. Bucura-te, ca intre invatatorii Templului L-ai aflat pe Fiul tau. Bucura-te, ca Cel nascut din tine preaslavit S-a sculat din morti. Bucura-te, ca L-ai vazut inaltandu-se pe Ziditorul tau, la Care insati te-ai inaltat cu sufletul si cu trupul. Bucura-te pentru fecioria ta, ceea ce esti mai slavita fara de asemanare decat ingerii si decat toti stintii. Bucura-te, ca in apropierea Preasfintei Treimi stralucesti.Bucura-te , Facatoarea , noastra de pace. Bucura-te, Stapanitoare ce poruncesti tuturor puterilor ceresti. Bucura-te, ca mai mult decat toti ai indraznire catre Fiul si Dumnezeul tau. Bucura-te, milostiva Maica a tuturor celor ce alearga la tine. Bucura-te, ca veselia ta nu se sfarseste in veci ! Si mie, nevrednicului, dupa nemincinoasa fagaduinta a ta, in ziua esirii mele din trup arata-te milostiva, ca sa ajung, calauzit fiind de tine, in Ierusalimul de Sus, unde cu slava imparatesti cu Fiul Tau si Dumnezeul nostru, Caruia se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, dimpreuna cu Tatal si cu Preasfantul Duh in vecii cei nesfarsiti. Amin.

Din buze intinate, din inima pangarita, din limba necurata, din suflet spurcat, primeste, Doamna Imparateasa, aceasta lauda, Bucuria mea. Primeste-o cum au fost primiti cei doi obolo ai vaduvei si daruieste-mi sa iti aduc dar vrednic de bunatatea ta.

O , Stapana mea, Preacurata Fecioara, cereasca Imparateasa! Dupa cum voiesti, invata-ma ce se cuvine sa-ti graiesc tie, Maica lui Dumnezeu, singura scapare si mangaiere a pacatosilor. Bucura-te , Stapana, ca si eu , robul tau , multgresit, sa strig cu bucurie catre tine, Prealaudata Maica a lui Hristos Dumnezeul nostru . Amin.

La preasfanta icoana ta cautand, te vad ca si cum ai fi de fata, si cazand cu credinta la tine, ma inchin tie ca unei Nascatoare de Dumnezeu, te cinstesc si ma rog tie cu lacrimi : acopera-ma cu acoperamantul tau, ca tu ai dat intrare neamului omenesc in Imparatia cerurilor. Amin.

Cuvine-se cu adevarat sa te fericim , Nnascatoare de Dumnezeu, cea pururea fericita si preanevinovata si Maica Dumnezeului nostru;ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii si mai slavita fara de asemanare decat serafimii, care fara stricaciune pe Dumnezeu- Cuvantul ai nascut, pe tine , cea cu adevarat de Nasctoare de Dumnezeu te marim ! Slava si multumita Domnului pentru toate !"

Nota :

Fragment preluat din cartea " Calea imparateasca Invataturi si pravile de rugaciune" autor Sfantul Dimitrie al Rostovului

Cu smerenie inaintea Sfantului Cuvios Alexandru din Svir !

" O cuvioase si de Dumnezeu Purtatorule , Parintele nostru Alexandre ! Cei ce cu smerenie cerem ajutorul tau binecuvantat, cu sarguinta te rugam, inalta mainile tale pentru noi, pacatosii, catre Stapana noastra, Nascatorea de Dumnezeu si Pururea Feciara Maria, ca sa pomeneasca milele sale din trecut, prin care a fagaduit nedespartita sa fie de manastirea ta; si sa ne dea noua putere si tarie asupra vrajmasilor sufletesti, care ne abat de la calea mantuirii, biruitorii lor sa fim, iar in ziua infricosatei Judecati sa auzim de la tine acel glas de lauda : Iata-ne , Dumnezeule, pe mine si fiii pe care mi i-ai dat !

Si cununa de biruinta de la biruitorul vrajmasilor Hristos, Fiul lui Dumnezeu, sa primim, si mostenirea bunatatilor vesnice impreuna cu tine sa o dobandim, cei ce pe Preasfanta Treime O preamarim, pe Tatal si pe Fiul si pe Duhul Sfant, si prin milostiva ta mijlocire si ocrotire, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin "

Descrieri zugravite !

" Dionisie din Furna (1) arata ca Sfantul Ioan Inaintemergatorul, se zugraveste ca un barbat de varsta mijlocie, cu barba ascutita, nu prea lunga, cu barba si parul inchise la culoare si in neoranduiala, purtand un vesmant mitos ( de par de camila ), iar pe deasupra purtand un himation de culoare ocru deschis sau verde. Se zugraveste singur, precum si in diferite scene din Evanghelie. Atunci cand este zugravit singur, ori aratand spre Hristos, poarta inscrisul :" Pocaiti-va, caci s-a apropiat Imparatia Cerurilor !" sau " Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii !" In reprezentari mai tarzii ( incepand cu sec. al XVI-lea ), atunci cand este reprezentat singur, Sfantul Ioan Botezatorul se zugraveste purtand in mana o tipsie pe care este asezat capul sau taiat. Uneori mai este zugravit purtand si aripi, amintind de viata sa ingereasca. Dionisie arata detaliat si cum se zugravesc diferitele scene si minuni din viata Inaintemergatorului.

Poate cea mai cunoscuta reprezentare a sa este cea de la Botezul Domnului, cand este zugravit botezandu-L pe Hristos. Atunci Domnul este zugravit intrat in raul Iordan pana la brau, iar pe langa El niste pesti. Sfantul Ioan tine mana dreapta, pe capul lui Hristos, iar mana stanga este intinsa in sus sau tine un toiag de cioban. Dionisie insista ca aici Sfantul Ioan nu trebuie zugravit ca purtand ceva in mana dreapta, cu care-L boteaza pe Domnul, ci doar mana goala. Peste Domnul se coboara Duhul Sfant in chip de porumbel, iar pe deasupra este cerul deschis, si se aud cuvintele : " Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Carele am binevoit ", iar in jur sunt ingeri, stand cuviincios, cu mainile ascunse sub vesminte."

Aceste descrieri ii apartin lui Dionisie din Furna dupa cum este mai sus mentionat. El a fost un important iconograf ortodox grec al secolului al XVIII- lea, cunoscut mai ales ca autor al unui "Manual de pictura " sau "Erminia picturii bizantine"

Dionisie s-a nascut in jurul anului 1670 la Furna , sat din districtul Agrapha, din centrul Greciei . Tatal lui Dionisie, pe nume Panagiotos Chalkia, a fost preot in Furna si a murit cand Dionisie era inca copil. La varsta de 12 ani Dionisie merge la Constantinopol pentru a-si completa studiile. La varsta de 16 ani pleaca la Muntele Athos, unde devine iconograf. Acolo si-a construit o chilie in Careias , capitala Sfantului Munte, precum si un paraclis inchinat Sfantului Ioan Botezatorul , pe care l-a pictat el insusi.

In 1724-1728 se afla in satul sau natal, probabil pentru a picta frescele din biserica, inchinata praznicului Schimbarii la Fata a Domnului. Apoi s-a reintors in Muntele Athos, unde la anul 1731 isi restaura chilia. In anul 1734 se gaseste din nou in Furna, cu gandul de a intemeia in satul sau natal o scoala, probabil de iconografie ; in acest sens a scris mai multe scrisori Patriarhului Serafim al Constantinopolului. De aceea pentru a obtine acreditarea scolii , pleaca in anul 1740 la Constantinopol ( trecand prin Muntele Athos in anul 1739 ). Dupa ce obtine patronajul Patriarhului ecumenic Serafim, se intoarce la Furna in anul 1741. Ultimul an de care se stie este 1744 in care scrie noului Patriarh Neofit, acesta fiind ultimul document care il arata in viata. Acest mare iconograf a trecut la Domnul, probabil in 1745 sau 1746, nu se cunoaste sigur anul mortii lui si a fost inmormantat in Furna. Mormantul lui nu se stie cunoscut nici pana astazi ."

Calatorul cel bogat !

" Intr-un satuc laturalnic si cu mireasma balcanica sosi intr-o vara , la odihna , un tainic calator. Era un om foarte bogat. Calatorea de unul singur, era foarte ostenit si dorea cat mai grabnic sa afle un loc unde sa poposeasca pentru a se odihni. Era gata sa-i faca fara griji pe cei ce i-ar fi pus la indemna un adapost placut si linistit. Bogatiile fiindu-i nemasurate, voia sa aduca gazdelor primitoare un dar la care acestea nici nu visasera vreodata. Margand el pe ulita, vazu deodata o casuta imbietoare la infatisare, asezata intr-un loc minunat si se hotari sa caute aici gazduire. Batu la usa, dar de-ndata ce i se deschise si fu poftit sa intre, se trase, fara voie, indarat. Dinlauntru venea un miros greu. De la ce putea fi ? - si oamenii si porcii traiau laolalta, sub acelasi acoperis. Fara sa mai spuna ce cauta, calatorul isi ceru iertare si iesi in curte afara. Merse apoi de-a lungul paraiului limpede, care curgea prin mijlocul satului. In apropiere, ii atrase privirea o alta casa frumoasa, de curand ridicata. Se hotari sa bata si la usa acesteia , insa stapanul casei era un om foarte rau. Vazand ca se apropie un strain de porti, slobozi asupra lui cainii, nelasandu-l nici macar sa intre in ograda. Vazand acestea, calatorul cauta adapost la o alta casa. Aici l-au poftit cu drag iar el a intrat. Vazand insa ca toate cele ale casei acesteia zaceau in neoranduiala, imprastiate, acoperite cu praf si funingine, afundate in gunoi si paienjenis, isi dadu seama ca nici aici nu va putea afla mult dorita liniste.

Ajuns la a patra casa, din pricina marii osteneli, se hotari sa poposeasca acolo, orice ar fi fost. Insa aici pe langa neoranduiala si murdarie, mai afla si altceva : pe pereti se vedeau urme de plosnite, iar el nu putea suferii parazitii. Mai mult , puricii sareau pe el, asa ca se grabi sa iasa si de aici. Astfel cutreiera strainul tot satul, fara sa gaseasca undeva vreun coltisor curat, unde sa se poata odihni in tihna. Se mira : Oare cum pot oamenii acestia, locuind intr-un tinut muntos , atat de minunat, sa isi lase in paragina casele intr-o asemenea masura ?

Satul era strabatut de un parau. In multe locuri, pe ulitele strambe si intortocheate, susurau paraiase. In piata si mai peste tot se gaseau cismele si fantani din care izvora apa din belsug. Calatorului ii era limpede ca murdaria ce domnea in casele satului nu se datora lipsei apei, ci doar nepasarii stapanilor lor. In cele din urma frant de oboseala, se abatu intr-un bordei de la marginea satului, al carui stapan era un bun gospodar. Aici fu intampinat cu multa bucurie sufletesca de oameni cu chipuri placute si zambitoare. Inca de la intrare,baga de seama ca in aceasta casa totul, desi simplu, era curat si in buna randuiala. Geamurile ferestrelor luminau. Nu se vedea nicaieri, prin colturi , panze de paianjen.

Dusumeaua era proaspat spalata si odaia aerisita. Era neindoios ca miresmele placute ale campiilor si padurilor din apropiere patrundeau adesea in casa, prin ferestrele deschise. Calatorul rasufla usurat si ramase in casa aceasta. Afla astfel , in cele din urma, un colt placut si linistit unde sa se odihneasca. Aici el isi lasa marele sau dar.

Dragi cititori, v-ati pus vreodata intrebarea : Daca Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Cel ce aduce cel mai mare dar - Cerescul sau Har, prin care ne umple de fericire si aduce mantuire sufletelor noastre - vine si cauta adapost pentru Sine in sufletele noastre, unde ar putea gasi loc potrivit de odihna ? Poate El, oare, sa poposeasca in fiecare dintre noi, dupa cum si-ar dori ? (...) "

Nota :

Fragment preluat din cartea "Viata Duhovnicesca a Crestinului Ortodox" - autor arhim. Serafim Alexiev

Vrajba

" Un mare rau in viata este vrajmasia dintre oameni.Aceasta nimiceste relatiile fratesti dintre oameni si preschimba prietenii in vrajmasi. Intrebati pe cineva: De ce acesti vecini nu-si vorbesc? Veti auzi : S-au certat ! Veti intreba : De ce rudele acestea nu se viziteaza ? Va urma acelasi raspuns: S-au certat ! Cunoasteti doua familii bune. Si una si cealalta, fiecare pesoana din familie, in parte, este un om foarte bun. Dar nici macar nu vor sa se vada sau sa auda unii de ceilalti. Fiara vrajbei a intrat intre ei si nu ii lasa sa se impace si sa vietuiasca in pace. Cearta sub inraurirea satanei este cea dintai pricina a vrajbelor. Oare cati oameni nu ratacesc azi prin tribunale, pierd timp, nervi si bani ca sa se razbune unul pe celalalt ? Intrebati-i de ce se judeca ? si veti auzi : S-au jignit, si-au aruncat unul altuia cuvinte grele si nu vor sa se mai ierte. Si toate aceste lucruri se intampla intre Crestini ortodocsi, intre frati de credinta, pe care insusi Iisus Hristos, prin dumnezeiasca Sa invatatura, i-a unit si pentru care s-a spanzurat pe Cruce, pentru a ne rascumpara si a ne mantui ! Aceste lucruri se intampla intre ucenicii lui Hristos, care au primt de la Invatatorul Ceresc , ca pe o mostenire de pret , testamentul : " Porunca noua dau voua, ca sa va iubiti unul pre altul. Precum eu am iubit pe voi, ca si voi sa iubiti unul pre altul. Intru aceasta vor cunoaste toti ca ai mei ucenici santeti, de veti avea dragoste intru voi " / In.13:34-35 /

Unde este astazi dragostea aceasta intre noi ? Noi avem un vrajmas neimpacat-diavolul. Nu ne este el indeajuns, incat ne mai facem vrajmasi si din fratii de credinta si sange ? Cand ne castiga spre vrajba, diavolul ne face parca mai rai chiar decat el. Niciodata un diavol nu va vrajmasi alt diavol. Iar aici - sub apasarea urii diavolesti - om cu om se vrajmasesc, Crestin cu Crestin, frate cu frate. Talharii indata ce s-au aliat, ajung tovarasi. Telurile si interesele lor comune ii leaga. Impart aceasi masa, de aceea se respecta unii pe altii ca fratii. Iar noi, Crestinii , chipurile , urmarim cel mai inalt tel comun - mantuirea sufetelor noastre - si parelnic ne asezam la una si aceeasi masa duhovnicesca - ne impartasim din acelasi potir cu Trupul si Sangele Domnului, chipurile suntem frati intru Hristos, cand de fapt ne mancam unii pe altii precum fiarele salbatice, si santem mult mai rai decat talharii. Lucrurile stau altfel deoarece ne-am intovarasit cu diavolul. Cand diavolul ni se face prieten, incepem sa ne certam cu oamenii. Cand vrem insa sa ne impacam cu vrajmasii nostri, trebuie sa ne certam cu diavolul.

In viata , asa complicata cum este ea, nu putem, binenteles, sa avem pace deplina si trainica. Din pricina pacatoseniei noastre, este firesc sa se iveasca neintelegeri si certuri intre oameni. Dar aceasta nu inseamna ca o data ce ne-am certat cu cineva sa ramanem dusmani pentru totdeauna. Am gresit ! Ne-am certat ! Acum sa ne impacam !... Din pacate putini oameni se mai impaca dupa ce s-au certat, putini traiesc mai departe ca fratii. Si mai putini sant aceia care ii iarta, in inima lor, pe dusmanii lor neimpacati si ii rabda. Cel mai adesea , vrajmasia intre oameni, ca sa creasca si sa se intareasca spre vesnica lor pierzanie. (...) Sa privim mai intai de toate starea de vrajba reciproca. Pentru ce se cearta de obicei oamenii ? Pentru ca au fost raniti cu o vorba de ocara; se cearta pentru barfe si pare, se cearta pentru pozitii si functii, pentru bani si averi, pentru intaietate si onoruri. Oricare este pricina certei, una care se naste in urma acesteia incepe sa otraveasca necrutator sufletul. Sarmanul om , o data cuprins de ura, isi pierde dulcea pace sufleteasca si incepe sa se chinuiasca de ura si manie neputincioasa.

Devine nelinistit , nervos si mocneste tot de simtaminte dracesti. Fericirea a fugit din inima lui. El cauta sa se razbune si crede ca doar atunci cand isi va vedea potrivnicul zdrobit se va putea linisti. Dar aici diavolul il minte in chip nerusinat: il indeamna spre noi si noi nelegiuiri, nu spre a-i da pace, ci pentru a-l face si mai nefericit. Paharul maniei arata pe dinafara plin de licoare : care fagaduieste desfatarea. Dar de o bem, ametitoarea bautura ne nauceste vreme de o clipa, pana ce-am savarsit razbunarea nebuneasca, pentru a ne impinge, mai apoi la deznadejde pierzatoare si vlaguire morala. Astfel o data inselat de diavol, omul ajunge parca neputincios in a-si invinge mania si cauta din nou sa se imbete din nauceala sa, gasind o desfatare satanica in chinul diavolesc pe care acesta il aduce. Daca furia nu este dezradacinata la timp, atunci cand este doar o mladita cu radacini slab infipte in pamant, nu poate fi lesne biruita mai tarziu, cand creste un copac mare cu radacini puternice. Atunci ea se preface in ura satanica de netamaduit.

De aceea ne sfatuieste Cuvantul lui Dumnezeu :" Maniati-va, si nu pacatuiti; soarele sa nu apuie preste intaratarea voastra. Nici dati loc diavolului"/ Efes. 4:26-27 / Altminteri de scapi din vedere focul, nu-l mai poti stinge. Sfantul Tihon din Zadonsk spune, cu mare intelepciune :" Asa cum focul, de nu este stins de indata, va cuprinde multe case, tot astfel si mania, daca nu este taiata de indata, va pricinui mult rau si se va face pricina a multe necazuri".

Sum apasarea maniei sale, cel ce uraste isi poate ucide vrajmasul, il poate schilodi, poate sa-i rapeasca averea, sanatatea, sa aduca stricaciuni vitelor acestuia, sa le pricinuiasca rau copiilor si apropiatilor lui, sa-l clevetesca si sa-l acopere de rusine s.a, daca nu se abate la timp din calea spre pierzanie pe care a apucat (...) Acolo unde este ura , nu este pace. Cati vecini de la nimic incep sa se certe; impinsi odata de diavol sa se urasca, nu mai pot dupa aceea sa se ierte.

Astfel certurile le otravesc viata. (...) Nu rare sunt imprejurarile pe care doua familii vecine incep sa se certe pentru o palma de pamant, , de la camp sau pentru un ou ouat de gaina in curtea vecina. Ei continua certurile, la pricinile de la inceput adaugand si altele, mai mari, torna gaz pe foc si, in loc sa-l stinga cat de slab, il atata si mai tare, se arunca in certuri incrancenate, ocari nemiloase, se urasc cu o ura satanica si incep sa loveasca cum pot - fie vatamandu-si unul altuia averea sau dobitoacele, fie ratacind prin tribunale.

Adesea, astfel de oameni sfarsesc in ruina financiara.

Dar cea mai groanica, in astfel de cazuri, este pierzania morala pe care cei ce se dusmanesc o abat asupra sufletelor lor(...) Si cat de frumos ar fi daca cearta ar fi ocolita la vreme ! Cate pacate nu ar ocolite ! Cati nervi nu ar fi crutati !

Eu stiu , dragi cititori, cum s-ar fi sfarsit candva o cearta cumplita dintre doua vecine, daca chibzuinta nu ar fi biruit intr-una dintre ele.

Pricina a fost, ca intotdeauna ,una marunta. Una dintre femei avea o closca cu zece puisori mici , galbeni, iar cealalta avea o gradina cu flori pe care mult o pazea. Odata, closca cu puisorii s-a strecurat in gradina cu flori si a inceput sa scurme printre ele. Vazand , acesta, stapana gradinii infuriindu-se, a iesit din casa si a inceput sa gonesca cu pietre closca cu puisorii, care s-au imprastiat. Closca nu a putut sa treaca pe sub gard cu aceeasi usurinta ca si puisorii, ce erau mici, ci numai zbura incoace si-n colo, cautandu-si speriata odraslele imprastiate. Aceasta a durat mult. Closca, vlaguita de puteri, aproape ca s-a prabusit la pamant de istovire. Intre timp , stapana puilor a iesit din casa, a inteles ce se intampla si mocnea de manie. Era gata sa se certe cu nemiloasa prigonitoare a puilor, dar altii au impedicat-o. Closca s-a intors acasa. Puii s-au strans in jurul ei...Totul s-a terminat cu bine...Au trecut multi ani de atunci. Puii au crescut si au umplut, impreuna cu closca, oalele...Femeia cu gradina a murit..Numai pe stapana clostii, o mai aud spunand inca, amintindu-si de intamplarea aceea :" Slava Domnului ca m-au impiedicat atunci sa ma cert cu ea ! Caci , altfel, pana astazi m-ar fi apasat cearta cu raposata mea vecina. Acum totul a fost dat uitarii. Totul a pierit. Dar pacatul ar fi ramas. Slava Domnului, slava Domnului ca nu ne-am certat !"

Dragi cititori, oare nu sunt toate certurile noastre, de fapt, asemenea acestei intamplari prostesti si marunte pe care tocmai v-am infatisat-o ?

Cati oameni care au trait inaintea nostra pe acest pamant pacatos nu s-au certat din pricina unor lucruri lumesti si trecatoare : pentru case si averi , bani si cinstiri, pentru ocari si pare ?

De ce s-au intamplat toate acestea ? Ce folos ca au dat dovada de vitejie si staruinta in certurile lor ?... Acei oameni au murit demult. Si certurile lor au fost uitate de generatii. Numai pacatul din aceste certuri a ramas, pentru a-i mustra la infricosata judecata pe nefericitii raposati, care au murit fara sa se fi pocait de vrajba lor, pentru a-i lipsi de bucuriile vesnice ale Raiului fagaduit celor milostivi, celor blanzi, facatorilor de pace si celor buni. (...)

Mult infricosatoare este starea sufletesca a celuia ce imbatraneste in ura si vrajmasie. El ajunge la inversunare, care inseamna moarte sufletesca. Un astfel de om este neinduplecat si de neindreptat. Daca un astfel de om staruieste pana la capat in invartosarea lui, Dumnezeu isi ia de la el harul, si neindreptat fiind, il trimite in iad, care loc el singur ,omul, si l-a ales. A fost neomenos cu ceilalti si astfel s-a facut nevrednic de blandetea lui Dumnezeu. El nu a iertat. De aceea nici lui nu i se poate ierta. Sfantul Apostol Iacov spune :" Ca judecata e fara mila celuia ce nu a facut mila." / Iac. 2:13 /

Nota:

Fragment preluat din cartea arhim. Serafim Alexiev - " Viata Duhovnicesca a Crestinului Ortodox "

Cuvinte spre impacare !

"Doamne, Iubitorule de oameni, Imparatul pacii, Hristoase Dumnezeul nostru! Tu ai nimicit despartitura vrajbei si pace ai daruit oamenilor, ca in bunavoie sa petreaca si de viata cea adevarata sa se bucure. Tu ai poruncit noua a ne iubi unii pre altii si in pace a fi cu toti oamenii, mai cu seama cu cei ce pe adevaratul Dumnezeu cunosc, Tatal iubirii. Tu ai spus:" Fericiti facatorii de pace, ca cestia fiii lui Dumnezeu se vor chema." De aceea , de bunavoie sfintei atle voi supunandu-ma, rogut-Te, Stapane, daruieste pace robilor tai ( N ), care intru vrajba si in cearta viiaza. Cu lumina ta lumineaza inimile lor si le incalzeste cu focul dragostei, ca sa nu lasi viclenia a-i stapani si de la tine a-i departa. Stinge intru dansii toata vrajba si pazeste-i de toata ispita dezbinarii. Salasluieste intru dansii frica ta, ca inimile lor sa nu se semeteasca si razbunare sa caute.

Da lor a cunoaste cele lae pacii si zidirii intreolalata slujesc , caci bun este a locui fratii impreuna. Nu lasa pre ei sa istoveasca in vrajba si in robia neamului omenesc, ci ii cheama la pacea ta si ii mantuieste. Intareste si pre mine in povatuire si sarguinta a starui, pentru impacarea celor ce se vrajmasesc, si voia ta, cea a pacii si dragostei, in norodul tau plinind, sa cunosc bucuria facatorilor de pace, pe care fii ai lui Dumnezeu i-ai chemat.

Ca tu esti pacea noastra si pre Tine te proslavim, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, acum si pururea si in vecii vecilor , amin !

Nota:

Rugacinea arhimandritului Serafim Alexiev, preluata din " Viata duhovniceasca a Crestinului Ortodox"

Schimbarea la Fata a Domnului !

"Frati crestini,

Ne-a invrednicit preabunul Dumnezeu sa ajungem, iata, in ajunul marii sarbatorii Schimbarea la Fata a Mantuitorului.

Sarbatoarea aceasta e numita si sarbatoarea luminii, a luminii dumnezeiesti, pentru ca in aceasta sarbatoare, Iisus Hristos era invaluit intr-o lumina care Il schimbase cu totul, spune Evanghelistul, chipul Lui era altul.

Stim din sfintele Evanghelii ca Mantuitorul vine in smerenie; de la leaganul din Betleem si pana la Rastignire, Mantuitorul un om este mereu smerit, ca un om din cei cu care traia impreuna, desi era intreaga dumnezeire ascunsa in El.

Lumea se mira de felul cum vorbea Iisus si spunea adeseori :

"Niciodata n-a vorbit cineva cum vorbeste omul acesta".

Era un mare profet pentru ei, un mare invatator, insa aproape pentru nimeni nu era Dumnezeu, Dumnezeul intrupat. In ajunul Schimbarii la Fata, Mantuitorul venea de undeva din nordul Tarii sfinte, pe langa Cezareea lui Filip, in partea de nord a Marii Galileii.

Si pe drum, Mantuitorul intreaba pe apostoli :" Cine spun oamenii ca sunt Eu "? Sau altii raspund ei :" Unii spun ca esti Ioan Botezatorul, altii ca esti Ieremia sau altul din proroci ". " Dar voi , cine spuneti ca sunt Eu " ? Si atunci Petru , luminat de Dumnezeu, spune : " Tu esti Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu ". Mantuitorul il lauda pentru aceasta marturisire, spunand ca : " nu trup si sange ti-a descoperit tie acestea, ci Tatal Meu din Ceruri. Numai asa putea sa intelega lumea, daca era luminata in chip deosebit de Dumnezeu Tatal.

Si Mantuitorul se apropie de muntele Taborului si urca pe el. Muntele Taborului e ca o colina inalta, ca o jumatate de sfera, totul acoperit cu verdeata pana sus.

Muntii ceilalti ai Palestinei sunt aproape pustii, muntele Taborului este verde de la poale pana sus. Si la poalele lui, pe langa Nain, era o regiune in care cresteau crini salbatici, uneori bumbac.

Toata valea aceasta de la poalele Taborului era adeseori alba si parfumata, parca se aducea un prinos de buna mireasma acestui munte pe care avea sa se schimbe la fata Iisus Hristos.

Sus pe munte sunt doua biserici, una ortodoxa, facuta de un roman in secolul trecut (1), si alta catolica.

Iisus se urca cu apostolii pana sus, la jumatatea muntelui se opreste, lasa o parte din apostoli si ia numai trei dintre ei, pe cei doi frati , Iacov si Ioan, fiii lui Zevedeu, si pe Petru si urca cu ei pe munte. Deseori se urca Iisus pe munti, noaptea mai ales, si se ruga; toata ziua predica si vindeca facand minuni, iar noaptea urca in munte si se ruga. Asa a procedat si de data aceasta.

Se roaga Iisus. Apostolii stateau aproape de El si la un moment dat ii apuca oboseala si somnul si atipesc putin.

Cand se trezesc din dormitarea lor, vad acest spectacol extraordinar pe munte: Hristos cu chipul cu totul schimbat, chipul Lui era altul, iar imbracamintea Lui era alba ca lumina- spune Sfantul Luca, iar cei doi, Matei si Marcu, spun ca era alba ca zapada. Adica elementele cele mai expresive, prin care se arata lumina, prin comparatie; insa lumina care Il lumina pe Iisus era cu mult mai alba si mult mai luminoasa decat aceste elemente pe care le cunoastem noi cu ochii nostri omenesti. Chipul Lui deci era altul, straluminat de lumina dumnezeiasca si toata faptura Lui, cu hainele Lui, stralucea ca soarele.

Si deodata apar pe muntele Taborului doi oaspeti ceresti, Moise si Ilie, acesti doi mari profeti ai Vechiului Testament, cu care poporul deseori confunda pe Iisus. Prin Moise se da Legea pe muntele Sinai, in trasnete si fulgere. Iar Ilie, intr-un moment de mare criza si apostazie a poporului evreu, zguduie constiintele prin acea proba a focului pe muntele Carmelului, cand a coborat foc din cer si a mistuit toata jertfa care era acolo. Poporul s-a cutremurat si a strigat cu glas mare: " Cu adevarat, mare este Dumnezeul predicat de Ilie "!

Dumnezeu face ca acesti profeti sa apara langa El, langa Iisus, ca sa recunoasca poporul care avea sa afle despre aceasta, ca era mai mare si decat Ilie, si decat Moise. Vorbea cu ei despre Patimi , despre Rastignire. Peste toate acestea se aude un glas al Tatalui ceresc care spune :" Acesta este Fiul Meu cel iubit intru care am binevoit. Pe acesta ascultati-L ", glas auzit si la Iordan, in momentul cand Iisus iesea din apa, dupa Botez. Petru si ceilalti, fara indoiala, au tresarit la o limpezime extraordinara si Petru vorbeste, Petru recunoaste ca era Moise si Ilie, prin harul dumnezeiesc. Vazand acea lumina, acel peisaj ceresc pe muntele Taborului, a strigat " nestiind ca graieste ", cum spune Evanghelia, neintelegand bine ce spunea :" Doamne, ce bine este noua sa fim aici ! Sa facem trei colibe, una Tie ( adica lui Iisus ), una lui Moise si una lui Ilie "- pentru apostoli n-avea nevoie, erau bucurosi ca sunt acolo, in preajma dumnezeirii, pe Tabor. In momentul urmator, Iisus revine la starea Sa obisnuita; Evanghelia spune : " Si iata Iisus era singur ". Ii ia pe cei trei apostoli si coboara incet de pe munte. Acesta este faptul implinit pe muntele Taborului.

Ne putem intreba care este rostul Schimbarii la Fata a Mantuitorului Hristos ? Sunt mai multe motive.

Pana atunci ,Iisus era confundat cu profetii si aici Dumnezeu arata ca Iisus este Dumnezeu, Fiul Lui, pe care trebuie sa-L asculte lumea: " sa-L ascultati ". Profetii erau mai mici decat El. Si apoi, inca un lucru, insisi apostolii nu stiau, nu-si dadeau seama ca Iisus Hristos este cu adevarat Dumnezeu, desi au auzit glasul lui Dumnezeu Tatal la Iordan- insa nu erau toti apostoli atunci, dupa aceea i-a ales. Tot ce a facut Iisus de-a lungul vietii Sale pamantesti, nu i-a convins intr-atat incat sa-si dea seama ca Iisus, acest invatator al lor, este dumnezeu.

Petru a spus :" Tu esti Iisus, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu ", insa a spus atunci inspirat de Tatal ceresc, el n-avea taria puternica si convingerea ca acest Iisus, invatatorul lor iubit, este Dumnezeu adevarat. Cum adeseori spune Iisus: " Eu si Tatal, una suntem. Cine Ma vede pe Mine, vede pe Tatal meu " si multe alte afirmatii aratand dumnezeirea Sa si cea de o fiinta viata cu viata Tatalui ceresc si a Duhului Sfant. Deci acum cei trei se conving de dumnezeirea lui Iisus; acolo pe muntele Taborului a fost o secventa a dumnezeirii lui Iisus, a vietii de dincolo de viata aceasta pamanteasca.

Al doilea motiv al acestei Schimbari la Fata a fost ca sa-i intareasca pe apostoli, mai ales in vremea cand Iisus avea sa fie chinuit si batjocorit pe Cruce.

Pentru ca a fost mare scandal in sufletele lor, ale apostolilor, cand Iisus in Ghetsimani a fost arestat, la poarta gradinii, si Petru a incercat sa-L apere ca pe un stapan al sau. Iisus nu se lasa aparat:" Baga sabia in teaca", cum bine stiti ca a spus. Mai adauga inca un cuvant atunci :" Daca as vrea Eu, ar pogora douasprezece legiuni de ingeri sa ma apere, dar n-am nevoie, Eu am venit sa Ma aduc jertfa pentru pacatele lumii". Apostolii totusi, cu toate probele de pana acum, Il parasesc cu totii, afara de Sfantul Ioan si Maica Sfanta care Il conduc pana la cruce.

Dupa aceea, dupa Invierea lui Iisus Hristos, si mai ales dupa Pogorarea Duhului Sfant, apostolii se inarmeaza cu niste puteri dumnezeiesti, incat sunt asa de convinsi ca Iisus e Dumnezeu, incat toti mor cu bucurie pentru El.

Si al treilea motiv, frati crestini, un motiv care ne priveste pe toti, de-a lungul istoriei crestinismului pana in vecii vecilor, cat va dainui neamul omenesc pe acest pamant, pe aceasta planeta: din lumea pamanteasca se vor recruta mereu oameni, barbati si femei, care traind in viata lor crestina dupa poruncile lui Dumnezeu, vor ajunge si ei sa se transfigureze, sa se schimbe la fata in veacul celalalt, asa cum S-a schimbat la fata Iisus pe muntele Taborului. Era momentul de indumnezeire a Sa.

Asa vom fi cu totii, aceia care vom trai dupa sfintele Sale porunci. Aceasta lumina dumnezeiasca se revarsa in noi, in fiecare suflet crestin si fara indoiala ca il transforma pe dinlauntru, asa cum spune Sfantul Pavel e ridicat pana la al treilea cer- " in trup sau fara de trup, nu stiu , Dumnezeu stie", cum spune el- si aude niste cuvinte greu de spus, simte niste bucurii greu de tradus in cuvinte omenesti. Acei care vor trai dupa poruncile Lui, vor trai aievea aceste bucurii dincolo, asa cum le-au trait sfintii apostoli pe muntele Taborului. Pentru ca pe muntele Tabor, afara de acea lumina dumnezeiasca era si o bucurie extraordinara care le umpluse inimile. De aceea sfantul Petru spune :" Doamne ce bine este noua sa fim aici ! Sa facem trei colibe" , ca si ei sa beneficieze de aceasta bucurie, sa se bucure si ei de aceasta bucurie cereasca, care era Izvorul bucuriei de langa ei.

In scurt, acesta este talcul si rostul Schimbarii la Fata pe care o praznuim acum. Sa ne jaute bunul Dumnezeu sa traim cat de scurte momente de-a lungul vietii noastre, asemenea bucurii, bucurii in rugaciunile noastre, bucurii in necazurile noastre, bucurii in imapartasirile noastre, bucurii cand chemam cu putere si cu multa evlavie ajutorul si harul dumnezeiesc venit prin Iisus Hristos, Domnul nostru.

Amin ."

Nota:

(1) In 1859 de catre arhim. Irinarh Roset ( 1771-1859 ) si terminata in 1861-1862 de catre patriarhul Chiril al II-lea al Ierusalimului.

Fragment preluat din cartea " Parintele Sofian "

Duhovnicul

"Viata duhovniceasca incepe cu duhovnicul.

Spovedania si dezlegarea, dar mai ales harul pe care il primim de la Dumnezeu prin duhovnic, harul de aputea lupta impotriva raului din noi, ni se dau printr-un om, harul tamaduitor, harul lucrator.

Daca Botezul este nasterea cea de sus, nasterea in Duh, Spovedania, si acest har pe care il primim in ea, este o innoire a Botezului, este o nastere cu adevarat. Sfantul Simeon spune ca nasterea duhovniceasca de catre duhovnic este poate mai importanta chiar decat Botezul. Desigur , nimeni fara Botez nu ar putea fi nascut de catre duhovnic. Dar, daca nu avem aceasta nastere pentru Evanghelie ( expresia apartine Apostolului Pavel ), de care un parinte duhovnicesc care sa ne calauzeasca l acalea mantuirii, nu putem folosi darurile primite la Botez.

Cheia cu care noi deschidem usa vistieriei nestricate a darurilor dumnezeiesti pe care le primim in Sfantul Botez ne-o da duhovnicul.

De ce Dumnezeu nu lucreaza direct cu oamenii Sai ?Pentru ca este smerit si a venit sa ne invete smerenia !

Lucrarea de mantuire pe care o face Hristos este spre a surpa mandria diavoleasca ce a patruns in noi si a restabili dragostea, care este mai intai smerenie. "

Nota :

Fragment preluat din cartea " Singuri in fata libertatii" autor Ieromonah Savatie Bastovoi

O Inima rugandu-se !

"Dumnezeule ceresc, moartea s-a apropiat de noi si nu ne pocaim. Sfarsitul a venit si totusi nu ne iubim. Bolile si suferintele ne-au cuprins, dar nu iertam din inima pe fratele nostru.Citim carti sfinte , dar nu ne cutremuram.

Ne rugam putin, lipsim de la biserica, nu miluim pe saraci, suntem stapaniti de nepasare, impietrire si griji pamantesti. De aceea nimic nu sporim si ne cheltuim in desert viata aceasta scurta.Da-ne smerenie si ravna la biserica. Da-ne putere sa iubim pe toti , sa rabdam pe toti , sa sfarsim in pocainta viata aceasta, ca sa ne invrednicesti de cereasca Ta imparatie. Amin ! "

Nota:

Rugaciunea apartine Parintelui Arhimandrit Ioanichie Balan preluata din cartea " Mi-e dor de Cer "

Inaltarea Domnului

" Suntem la inceputul zilei acestui mare praznic prin care omenirea prin persoana Mantuitorului Hristos este inaltata spre slava cereasca, ziua Inaltarii Domnului...sarbatoare unica in toata istoria neamului omenesc. Pentru ca de-a lungul istoriei s-au mai ridicat la ceruri doi oameni de care vorbeste Biblia, Enoh si Ilie, insa ei au fost ridicati de Dumnezeu la ceruri si sunt undeva in vazduh. Dumnezeu stie locasul lor si de acolo vor veni cu trupul, sa-si lase trupul pe pamant, sa fie ucisi la sfarsitul istoriei neamului omenesc, ca dupa aceea sa-si capete fiinta duhovniceasca, precum toti cei inviati si sa se inalte si ei la ceruri, impreuna cu sufletele celor care vor fi mantuiti.

Deci cei doi , Enoh si Ilie, au fost ridicati de Cineva, de Dumnezeu la ceruri.

Iisus Mantuitorul Se ridica prin puteri proprii, Se inalta la ceruri, pentru ca era Insusi Dumnezeu. Trupul Mantuitorului Hristos era un trup cu totul special, un trup indumnezeit.
Daca ati luat seama la Evanghelia citita in seara aceasta, Iisus Mantuitorul Se arata ucenicilor Sai si ei se uita la El si li se pare ca vad duh.

Iisus ii indeamna sa priveasca bine si sa vada mainile si picioarele strapunse de pe Crucea Golgotei, ca nu este duh, ca duhul nu are carne si oase- cum avea El atunci, intre Rastignire, Inviere si Inaltare. Si ca sa-i poata convinge , ii indeamna sa-I dea ceva de mancare. Si mananca in fata lor, mananca dintr-un fagure de miere si dintr-un peste fript pe jaratic.
Nu-I era foame lui Iisus , insa vroia sa vada ei ucenicii, ca El este acelasi care a fost cu ei inainte de Inviere.

Iisus intr-adevar purta dupa Inviere un trup cu totul indumnezeit. De pilda merge pe drum catre Emaus si apare ca din senin intre cei doi apostoli, Luca si Cleopa. Ii intreaba despre ce vorbesc si merge cu ei pana la Emaus, un sat langa Ierusalim. Acolo intra in casa unde se duceau apostolii, sta la masa cu ei si la un moment dat binecuvanteaza painea pusa inaintea lor, o frange si le-o da. Si cand a frant painea , L-au cunoscut in acest gest ca este Iisus, Cel care a fost cu ei inainte de Rastignire.
Si in clipa urmatoare Iisus a disparut dintre ei, a intrat in planul Sau dumnezeiesc.(...)
Iisus apare intre ei asa..., cu usurinta si ei sunt in indoiala: este El sau nu este El ? Asa incat Mantuitorul Hristos, timp de 40 de zile dupa Rastignire si Inviere , S-a aratat apostolilor Sai ca sa-i convinga ca El Insusi este, Cel ce a fost cu ei trei ani si jumatate, cat a fost cu ei pe pamant.
Si intr-o zi ca astazi , intr-o joi, 40 de zile de la Inviere, Iisus S-a dus la apostoli si i-a chemat pe muntele Eleonului. Muntele Eleonului este un munte inalt, intre Ierusalim si Betania; acolo S-a inaltat la cer. Este si astazi - cine a fost la Ierusalim stie- locul de unde a saltat Iisus.
E o piatra acolo si pe piatra este urma piciorului. Si toti arata : iata , aici este locul de unde Iisus S-a inaltat la cer. Este o forma , o amprenta a piciorului Sau dumnezeiesc. Inca un semn ca era trup, era carne , era os, piciorul care s-a ingropat in piatra.
Pentru ca era Dumnezeu, Si-a facut loc si in piatra de aceea este acest loc pe Eleon si astazi.(...)

Iisus se inalta la cer. Apostolii, si Maica Domnului de asemenea, erau in jurul lui Iisus care Se inalta la cer. Si apostolii, cand L-au vazut inaltandu-se cu trupul la cer... era o dubla sensibilitate in inima si in mintea lor : pe de-o parte se inspaimantau si le parea rau ca se despart de acest dumnezeiesc Pastor al lor, pe de alta parte se bucurau ca Iisus, in care ei isi pierdusera nadejdea la un moment dat, in momentul Rastignirii, totusi era Dumnezeu si acum se inalta la cer. Si Iisus se inalta binecuvantandu-i, pe inaltimea cerului, pana cand un nor s-a asezat intre Iisus si apostolii care priveau.
Era si Maica Domnului acolo, de fata. Si in momentul cand Iisus a fost acoperit de nor, au parut doi ingeri ai au spus :" Barbati galileeni, pentru ce priviti la cer dupa Iisus ?
Caci iata, acest Iisus, cum L-ati vazut inaltandu-se , asa se va cobori la Judecata de apoi. Va veni in slava, sa judece vii si mortii ". ( Matei 24:30)
Si s-au despartit apostolii de Iisus si s-au intors la Ierusalim...si erau nedespartiti de Templu. Ziua si noaptea se rugau in Templu, asteptand fagaduinta Duhului Sfant.
Ca Iisus le-a fagaduit : " Iata , Ma duc la Tatal si am sa va trimit de acolo pe Duhul Sfant, care de la Tatal purcede " ( Ioan 14:15 ).
Deci Iisus S-a inaltat la ceruri si a fost asezat de-a dreapta Tatalui, in Sfanta Treime, Dumnezeul nostru. Pentru ce S-a inaltat Iisus la cer?
Pentru doua sau trei motive. S-a inaltat la cer ca sa roage pe Tatal ceresc sa trimita lumii pe Duhul Sfant, Mangaietorul. Trimiterea Duhului Sfant catre apostoli avea sa descopere acelora tot ceea ce i-a invatat Iisus. Pana atunci erau uituci, cum suntem si noi, pacatosii , uitam. Insa atunci..., cand S-a pogorat Duhul Sfant peste capetele lor, le-a deschis mintea, acest capac umbros care apasa adeseori peste mintea noastra a fost ridicat, era o comuniune intre ucenici si dumnezeire, prin aceasta lucrare a Duhului Sfant pogorat asupra lor (...)
Alt motiv pentru care S-a inaltat la cer Iisus, a fost si acela , ca sa ne arate drumul spre cer. Pentru ca si noi pamnatenii, prin El , Iisus Hristos, mergem pe aceeasi cale catre Imparatia cereasca. (...)
Cel ce are duhul smerit si traieste in aceasta viata in duhul smerit al lui Iisus Hristos, acela se poate inalta la cer. Aceasta este calea de la pamant la cer, pe acasta verticala, asa cum S-a ridicat si Iisus Hristos de pe pamant la cer, pe muntele Eleonului.
In continuare vreau sa va citesc ceva, de la un predicator vestit al Bisericii Ortodoxe, Ilie Miniat. De pilda, aceasta Inaltare la cer a Mantuitorului Hristos se aseamana cu suisul vulturului care isi invata puii sa zboare : merge inaintea lor, iar puisorii dupa el.
" Dupa cum vulturul , void sa arate micilor sai pui, inca nedeprinsi, cum sa zboare in drumul neobisnuit al vazduhului, ii conduce mergand inaintea lor, tot asa , pe cararea necalcata a cerului, pe care nu s-a artat urma de om, a zburat Domnul inaltat, mergand inainte, conducand ca pe niste pui , sufletele dreptilor.(...)"
Dar nici fericitii ingeri nu inteleg Inaltarea slavita, cu trupul, a Mantuitorului Hristos.
Acum iarasi vazandu-L pe El ca se inalta la cer imbracat cu trup omenesc, si acesta insemnat cu stigmatele ranelor si inrosit cu precuratul Lui sange ce a curs din coasta, stau la indoiala in fata minunii straine si intreaba : " Cine este Acesta care vine din Edom? Si pentru ce sunt hainele Lui rosii?

Dar iconomie este ceea ce se vede : Stapanul iubitor de oameni vrea sa infatiseze si in ceruri simbolurile patimii, semne nesterse ale dragostei catre noi si ale biruintei puternice impotriva stapanitorului lumii(...)

Trebuia negresit sa se inalte Hristos la ceruri cu acelasi trup pe care l-a luat, mai intai ca sa fie mijlocitor intre Dumnezeu si oameni, aratand Ttatalui cel ceresc cel fara de inceput, trupul acela fara de pacat, pe care l-a adus pe Cruce jertfa curata si nepangarita, ca sa-L imblanzeasca fata de pacatele noastre.
Al doilea ca sa avem noi, care am fost botezati in Hristos, care am trait dupa Hristos, nadejde sigura si neclintita a invierii in trup. Pentru ca, daca Hristos a inviat in trup, daca a fost slavit in trup, El care este capul credinciosilor, trebuia de asemenea sa invie in trup, ca sa fie slaviti in trup si credinciosii care sunt madulare ale lui Hristos.(...) De aceea spune Pavel :" Cum este cel pamantesc, asa sunt si cei pamantesti, si cum este Cel ceresc, asa sunt si cei ceresti " . ( I Corinteni 15:48 )
Cat de neinteleasa este maretia binefacerilor lui Dumnezeu, cat sunt de inalte maririle firii noastre ", omenesti !
" Dar daca dumnezeiescul nostru Tata si Invatator S-a inaltat de pe pamant la cer , totusi nu ne-a lasat orfani. Cand Ilie Tezviteanul a fost inaltat cu caruta de foc la cer, ca sa mangaie pe ucenicul sau Elisei, i-a lasat cojocul. La fel inaltandu-Se Dumnezeu Iisus Hristos, ne-a lasat ca mangaiere imbracamintea dumnezeirii Sale pe care a purtat-o pe cand era om, adica Trupul Lui cel preafericit, in infricosatoarea haina si taina a sfintei Euharistii ". (...)
Pentru aceasta ne mangaie zicandu-ne :
" Iata , Eu cu voi sunt pana la sfarsitul veacului "

Nota :

Fragment extras din cartea " Parintele Sofian"